Sofica Mîrţan ieşise la pensie după o îndelungată şi neobosită activitate. Fusese medic veterinar la o circumscripţie de cartier. Neavînd familie, adică soţ, copii, surori sau cumnate, toată dragostea de care era în stare şi-o dăruise necuvîntătoarelor; făcuse pentru ele tot ce era posibil şi imposibil ca să le ajute, ca să le salveze.
Acum, cînd avea mai mult timp liber, să nu vă închipuiţi că-şi abandonase complet vocaţia şi meseria pe care o practicase treizeci de ani încheiaţi; nu, am zice din contra, dădea consultaţii gratuite şl afectuoase pisicilor, găinilor, cîinilor, papagalilor, peştişorilor de acvariu, broaştelor ţestoase şi altor lighioane avute sau neavute în grija concetăţenilor.
Singura plăcere pe care şi-o oferea era ca după consultaţii, vă repet, gratuite, să stea cîteva ore la taifas cu posesorul pacientului respectiv. Aceste lungi discuţii îi îmbogăţeau universul: ştia pe dinafară toţi locuitorii cartierului, toate problemele de familie, toate cancanurile, pe scurt, tot ce-i omenesc de cînd e omenirea.
Într-o zi, răsfoind la văduva lui Obagiu, care avea un iepure de casă cu bronşită cronică, nişte reviste străine cu poze, unde era vorba bineînţeles despre animale, i-a venit ideea să realizeze şi în cartierul său o expoziţie-concurs de... pisici. Era o treabă nouă prin partea locului, care putea stîrni curiozitate şi interes. Material de lucru, pe toate gardurile şi acoperişurile.
Cîteva săptămîni a alergat pentru a înjgheba un comitet de organizare, aşa cum se face îndeobşte. Cu chiu, cu vai, le-a convins şi cooptat pe madam Ciontoleac, pe tovarăşa Cinteză, pe a lui Pufulete şi pe agronoama octogenară Pîsat.
Odată constituit acest comitet, care trebuia să îndeplinească şi funcţia de juriu, au început să umble din casă în casă pentru a stabili participarea la concurs a unui număr cît mai mare de feline. Proprietarii lor, majoritatea pensionari, au aderat uşor la această extraordinară iniţiativă. Pentru a da mai multă greutate acţiunii, Sofica Mîrţan le-a trecut uşor pe la nas speranţa că la „vernisaj" vor fi prezenţi ziarişti de la cîteva gazete, operatori de televiziune şi „persoane oficiale". De vorbit nu vorbise cu nimeni, că nu prea avea relaţii în lumea respectivă, dar făcea impresie grozavă chestia asta. Şi-apoi, nu se ştie niciodată! Dacă aflu cu adevărat, prin alte surse, cei pe care şi-i imagina prezenţi cu aparatele gata de declanşat, pentru a imortaliza momentul? Dacă aflau la televiziune şi ăia o luau în serios? Pînă una, alta, lansa peste tot, cu discreţie, acest zvon care prindea ca salcia în mlaştină.
Mai era de stabilit locul unde urma să se desfăşoare concursul.
N-a fost prea greu să-i convingă pe inginerii pensionari Fulici, mari iubitori de animale, să pună la dispoziţie un garaj nefolosit, aflat în fundul curţii, mai ales că Miţulica Fulici avea şi un motan uriaş, negru, pe nume Sosoi, o corcitură între birmanez şi maidanez care, teoretic, avea mari şanse de a lua un premiu.
În cîteva ore de muncă voluntară s-a făcut ordine în garaj, s-a dat cu var, s-au pus nişte policioare pe care urmau a se lăfăi exponatele şi s-a amenajat aleea care ducea pînă la poartă.
După o prealabilă preselecţie, trebuiau să participe treizeci şi trei de felis cattus. Unele erau de oarecare rasă, de exemplu Miţişor a lui Priceputu — persană, Sisilică al lui Trăznitu — angora autentică, Tisi ai lui Rădulescu — siameză, corcitură numai dinspre tată, ca şi Ţonţonel al lui popa Paltin, restul fiind pisici obişnuite, tărcate, tigrate, pătate sau nepătate, mai frumoase sau mai urîte, după cum se întîmplau să fie.
Pentru prezentarea la expoziţie, fiecare posesor de preselecţionat şi-a confecţionat o cuşcă, pentru ca vizitatorii să admire datele fizice, ţinuta şi blana concurentului.
Unii le-au băgat în colivii delicate pentru canari, alţii în coşuri împletite din rafie, cîţiva în borcane de murături, iar Ioachim şi-a introdus motanul castrat într-un acvariu, evident fără apă.
Popularizarea s-a făcut prin fluturaşi scrişi caligrafic de învăţătoarea pensionară Gogoneaţă, afişaţi la locuri vizibile, cum ar fi centrul de pîine, chioşcul de lapte şi debitul de tutun din cartier.
Expoziţia-concurs trebuia să dureze trei zile, adică numai ziua, că seara vedetele urmau a fi duse acasă în vederea hrănirii, pieptănarii şi a nevoilor fiziologice, dar, chiar din prima zi, juriul fixa ordinea premianţilor, pentru ca toată lumea să admire mediile şi ierarhizările făcute cu atîta competenţă.
Duminică 3 iunie, la ora nouă fix, porţile curţii lui Fulici au fost date de perete, lumea (cam anemică prezenţa, cu toată reclama făcută) a intrat în garaj şi a început să se învîrtă printre coşurile şi borcanele în care mîţele stăteau cu cozile bîrzoi, cîhîind şi scuipînd în dreapta şi-n stînga. Cu toate explicaţiile posesorilor, aflaţi pe post de ghizi, era greu să observi calităţile pisicilor umflate şi zburlite, unele de frică, altele de furie.
Nefiind, cum spuneam, prea multă lume, gazda servea cornuleţe umplute, cafeluţe şi apă tonică.
La ora unsprezece fix, după ce a studiat îndelung toate standurile, juriul s-a retras sub gutui, pentru deliberare. În menajerie se aşternuse o atmosferă ceva mai paşnică.
Ei bine, tocmai atunci, (aţi observat că în toate povestirile, la momentul cheie, există un „tocmai atunci"), Gicu Gîrneaţă, tot pensionar, se-nţelege, zaharisit total, cum spuneau şi cei din familia lui, a ieşit la plimbare cu Dolfi, căţeluşa malteză, grasă, bolnavă de piele, dar rea de gură ca o soacră. Ca să vorbim cinstit, Dolfi îl ducea la plimbare zilnic pe Georgică, nu Georgică pe Dolfi.
Gîrneaţă, fost aviator, fost campion la dir-trak, fost mare crai cu cîţiva zeci de ani în urmă, era acum un bătrînel rotofei, surd bocnă, cu ochelari ca nişte lupe prin care nu vedea mare lucru. Cînd a ajuns în dreptul curţii lui Fulici şi a văzut, aşa cum vedea el, ca prin ceaţă, porţile deschise şi lumea foindu-se, s-a gîndit că bătrîna de la etaj, Mica Ciucă, care era şi bolnavă, o fi încetat din viaţă. Nu prea înţelegea însă de ce toţi se duceau spre fundul curţii şi nu pe scări în sus, aşa cum ar fi fost normal. Poate că or fi depus-o în curte, ca la ţară, mai ştii?
Georgică Gîrneaţă a uitat că era cu Dolfi de lesă, lucru ce i se întîmpla frecvent şi a intrat să păstreze şi el un moment de reculegere la capul fostei lui colege de bancă din clasa I pînă într-a IV-a primară.
Javra, cînd s-a apropiat de garaj, s-a smucit din mîna fostului aviator şi a pornit hămăind înainte, a năvălit furioasă în expoziţie, fără nici un fel de bun simţ şi s-a repezit la prima colivie. Pisicile, cum era şi firesc, au început să se zbată cu disperare între gratiile improvizate.
Primul care a reuşit să scape a fost Ţonţonel al lui popa Paltin, şi s-a repezit în capul lui Sosoi, continuînd o veche răfuială. Amîndoi au căzut încleştaţi într-o luptă dramatică peste acvariul în care mieuna disperat Miţişor, acvariul aflat într-un precar echilibru pe o măsuţă, a alunecat pe ciment, vasul s-a spart, tîrînd în cădere alte două colivii care au cedat imediat.
În cîteva secunde, cele treizeci şi trei de selecţionate au zbughit-o urlînd pe garduri şi prin copaci, însoţite de lătrăturile isterice ale Dolfinei. Toată lumea ţipa, se agita, dar inutil; dezastrul era definitiv şi grandios.
— A cui e jigodia asta? a strigat Sofica Mîrţan.
În liniştea ce s-a lăsat, ca după o mare catastrofă, s-a făcut un coridor printre oameni, iar la capătul lui se afla demn Georgică Gîrneaţă.
— Bine, nene, tocmai dumneata?
Fostul aviator, fostul motociclist, fostul... nu înţelegea nimic şi nu auzise mare lucru din toată hărmălaia. De văzut... ce să mai vorbim! S-a apropiat senin, şi-a scos de pe cap, cu un gest elegant, pălăria de pai şi s-a înclinat ceremonios.
— Îmi pare rău! Condoleanţele mele, dumneavoastră şi întregii familii! Dar aşa a fost să fie, nu te poţi pune cu soarta!
(Perpetuum comic ’88, pag. 61)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu