30 decembrie 198... şi ceva. La ambasada română din P. zarvă mare. După-amiază urma să aibă loc un cocteil şi toată suflarea — cam mică, ce e drept — se agita în vederea pregătirilor. Doamna ambasador, într-un capot matlasat, făcea sandvişuri împreună cu soţia ataşatului cultural, colonelul de securitate, pe post de şofer, transporta sticle cu băuturi şi ape gazoase, secretara cu încă două neveste de funcţionari diplomatici mai mărunţi, aranjau salonul de primire şi ştergeau praful, iar un acordeor băştinaş încerca să pună la punct pianina din hol, instrument deteriorat de foarte mulţi ani, plin de mucegai şi de păianjeni. Peste toată această agitaţie planau indicaţiile preţioase ale domnului ambasador care se plimba în pijama şi-încerca cu orice preţ să-şi ascundă emoţiile pe care le avea. Fusese numit de curînd, iar un cocteil dat la o zi festivă pentru ţara sa însemna un eveniment deosebit. Cînd totul a fost pus la punct, întregul personal s-a retras în camere pentru a se aranja în ţinută de sărbătoare.
La ora 17 punct, maşinile oficiale de culori închise, au început să tragă în faţa intrării principale. Din ele au coborît domni şi doamne, în toalete de seară. Erau cîţiva funcţionari neînsemnaţi din guvernul ţării gazdă, ambasadori ai unor republici socialiste, precum şi reprezentanţi ai statelor africane cu care România avea relaţii calde, frăţeşti.
Prima parte, adică aceea oficială, a decurs banal. Urma surpriza serii. Şi surpriza însemna un tînăr violonist sosit acolo pentru a participa la un concurs internaţional de interpretare. Plin de talent, violonistul român luase toate premiile, uluind juriul şi stîrnind mare vîlvă în lumea artelor auditive. Se prezentase cu cîteva zile în urmă la ambasadă ca să ceară prelungirea vizei de şedere cu încă două luni, fiindcă i se oferise un contract pentru o suită de concerte la care nici nu visase atunci cînd se urcase în avion la Otopeni. Ambasadorul, de voie, de nevoie, a trebuit să-i prelungească viza, dar a condiţionat-o de prezenţa lui la cocteil, unde urma să dea un scurt recital.
Cînd tînărul slăbănog, cu faţa gălbejită şi cu o fleică de păr atîrnată pe frunte, a păşit în salonul de recepţii, s-a aşternut liniştea. Toată lumea dorea să-l asculte; era un nume care de cîteva zile apărea cu ostentaţie pe primele pagini ale ziarelor din capitala respectivă. Domnul ambasador, personal, i-a făcut o prezentare extrem de elogioasă. Violonistul s-a apropiat de pianină, a şuşotit ceva cu domnişoara care îl acompania, şi-a pus instrumentul sub bărbie şi a început să cînte.
După primele măsuri fascinase într-adevăr sala. Singurul care nu pricepea nimic era ambasadorul. Ba chiar, scîrţîiturile acelea, i se păreau ridicole. Dar te pui cu gustul snobilor?!...
S-a retras cu discreţie după o perdea unde chelnerii, închiriaţi pe bani grei cu ora, lăsaseră tăvile cu băuturi. Fără ca să-l vadă nimeni, mai cu seamă soţia ori vreun alt turnător, a dat pe gît cu rapiditate cîteva pahare amestecînd whisky-ul cu vodca, Martini cu Cinzano, Dubonet-ul cu palinca. A ieşit de după perdea roşu la faţă şi bine dispus. Parcă muzica aia nu mai suna atît de barbar, începuse chiar să-i placă. A încercat să bată tactul cu piciorul, însă nu prea mergea, melodia nu avea un ritm anume.
Cînd micul concert s-a terminat l-a felicitat călduros pe interpret, ba chiar l-a bătut protector pe umăr numindu-l drăgăstos „fiule". Apoi, cu voce tare, ca să-l audă toată lumea, l-a rugat să cînte şi ceva „mai de-al nostru".
— Bine... dar a fost Enescu...
— Lasă-l, frate, pe Enescu ăsta, că ne-am cam săturat de el! Zii ceva mai săltăreţ! O sîrbă, o învîrtită, o haţegană.
— Eu... eu nu ştiu muzică populară... a îndrăznit să articuleze violonistul slăbănog.
— Foarte rău, fiule! Muzica populară este mama noastră a tuturor. Atunci măcar „Adio, dragă Nelo!"
— Îmi pare foarte rău... n-am auzit de...
Cîţiva dintre invitaţi s-au interesat ce discutau cei doi, pentru că dialogul se desfăşura în limba română, dar translatorul a avut grijă să îndruge altceva, explicînd că domnul ambasador dorea un bis. Tînărul, la cererea generală, a mai interpretat ceva, după care recepţia a luat sfîrşit.
Toată noaptea ambasadorul n-a putut închide ochii. „Auzi, mama lor, cu conservatoru lu’ peşte! Păi n-ajung eu la Bucureşti? Nu vorbesc eu cu ăia de la Cultură? Uite-aşa ne facem de rîs peste graniţă. Îi învaţă să scîrţîie toate prostiile nemţeşti de parcă i-ar plăti refegheul în valută, iar de muzica populară ori lăutărească habar n-au. Măcar „Adio, dragă Nelo" să-mi fi zis şi-l iertam. Uite pe cine-mi trimite ţara belea pe cap, să-i ţin în vest, să le dau premii, să le dau prelungiri, să-i fac oameni cunoscuţi de oficialităţi, să..."
A adormit spre ziuă fredonînd fals „Adio, dragă Nelo!", şlagăr pe care-l ţinea minte de la Ploieşti, de pe vremea cînd fusese secretar cu economicu.
(Perpetuum comic ’91, pag. 136)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu