Roboţii trebuie să fie amabili

        Ofiţerul, în picioare în spatele biroului, o invită să se aşeze cu un gest cordial.
        Bătrînica, mai repede decît s-ar fi aşteptat cineva la o femeie de vîrsta sa, luă loc.
        — Vreau să vă prezint o reclamaţie — spuse bătrînica cu o mutră indignată în timp ce ochii îi străluceau.
        Ofiţerul de la serviciul Reclamaţii surîse amabil. O uşoară înclinare a capului o încurajă să continue.
        — Da, o reclamaţie. O reclamaţie împotriva roboţilor.
        Ofiţerul îşi coborî privirea şi pregăti maşina de scris pentru a consemna.
        — Aceste maşini oribile — spuse bătrînica cu o voce piţigăiată — sînt fiinţele cele mai nesocotite pe care le cunosc. Circulă pe străzile oraşului şi nu sînt capabile de a da cel mai mic ajutor unei sărmane bătrîne.
        Acum suspina, cu faţa îngropată într-o batistă cu dantele.
        — Ieri am fost la Casa de Asigurări şi a trebuit să aştept 45 de minute (da, patruzeci şi cinci de minute, aşa cum auzi) înainte de a putea traversa strada. Robotul de la Circulaţie a făcut în tot acest timp pe niznaiul şi nu a vrut să oprească trecerea maşinilor pentru ca eu să traversez pe partea cealaltă.
        Ofiţerul consemna atent.
        — Şi asta n-ar fi nimic — adăugă. Săptămîna trecută, pentru că nora mea se afla la pat din cauza unui guturai, m-am văzut obligată să mă duc la cumpărături. N-a existat pe tot drumul de întoarcere unul singur dintre aceşti blestemaţi roboţi municipali care să se ofere să-mi ducă coşul... Oare guvernul nu-i va învăţa niciodată pe roboţi bunele maniere? — întrebă, pe un ton de protest.
        Ofiţerul plescăi uşor.
        Ofiţerul luă două ceşti şi-i dădu una doamnei. Printre sorbituri, ea continua să-şi expună punctele de vedere.
        — Am ajuns să cred că sînt false cele Trei Legi ale Roboţilor — spuse.
        Ofiţerul tresări.
        — Da, aşa cum auzi. Susţin că aceste trei Legi sînt curată propagandă. Pe lîngă asta, aceste faimoase Legi au început ca o elucubraţie literară, nu-i aşa?... Pot să le spun pe dinafară, că sînt ca „Tatăl Nostru" al acestei ere insolente...

        Bătrînica îşi dădu ochii peste cap în semn de plictiseală şi începu să recite cu vocea monotonă.
        — Prima Lege: „Un robot nu trebuie să facă rău unei fiinţe umane sau nu trebuie să lase ca o fiinţă umană să sufere vreo jignire; a doua: un robot trebuie să se supună ordinelor date de o fiinţă umană, cu excepţia cazului cînd aceste ordine sînt în opoziţie cu prima lege; şi, a treia: un robot trebuie să-şi protejeze propria existenţă pînă în punctul în care această protecţie nu intră în conflict cu prima sau a doua lege". Îndrăzneţe legi!
        Ofiţerul îşi termină cafeaua.
        — Cunosc cazuri în care roboţii — spuse bătrîna — au făcut rău fiinţelor umane...
        Ofiţerul holbă ochii, surprins.
        — Am suportat de multe ori obrăznicia roboţilor, care au refuzat să mi se supună, şi cunosc de asemenea cazuri în care roboţii au lăsat în suferinţă fiinţele umane pentru a se apăra pe ei înşişi. Aşa cum auzi. Egoiştii!
        Ofiţerul ştia că acel lucru nu putea fi adevărat, dar, oricum, consemna totul cu atenţie.
        — Acest Asimov ar trebui să adauge o a patra Lege a Roboţilor: „Roboţii trebuie să fie amabili, mai ales cu bătrînii şi copiii" — spuse, scîncind din nou în batistă.
        Ofiţerul o asigură că reclamaţia sa va fi verificată cu atenţie: nu era puţin lucru să ştii că o persoană atît de simpatică ca dumneaei se plînge de aceste grosolane fiinţe.
        Bătrîna surîse cochetă.
        — Nu sînt ca fiinţele umane — spuse.
        Apoi adăugă, rîzînd afectat:
        — Şi nu sînt ca amabilii ofiţeri de Poliţie.
        Bătrînica se ridică şi cu chipul însufleţit de un surîs, spuse:
        — Mulţumesc foarte mult că m-ai ascultat, tinere.
        Ofiţerul surîse la rîndul său, pentru a răspunde amabilităţii vizitatoarei sale.
        Ofiţerul nu avea de ce s-o însoţească; dar o conduse pînă la intrare, ţinînd-o uşurel de braţ tot drumul. Bătrînica se făcuse roşie în obraji cînd i-a strîns cu şiretenie mîna chipeşului ofiţer. După cîţiva metri se opri şi întorcînd capul surîse din nou pentru a-şi agita ultima oară mîna, batista cu dantele fluturînd în vînt ca un steag prietenos. Ofiţerul, care rămăsese în poartă, surîse la rîndul său şi-şi luă încă o dată rămas bun.
        Bătrînica se pierdu în traficul de oameni şi roboţi al marelui oraş, murmurînd: „Ah, ce diferenţă! Nu sînt ca fiinţele umane!"
        Tînărul ofiţer luă liftul spre biroul său. Între al doilea şi al treilea etaj răsună vocea metalică a aparatului său de transmisie-recepţie:
        — „Ofiţerul de la reclamaţii... Ofiţerul de la reclamaţii... Să se prezinte în biroul Directorului".
        — Da, domnule, — răspunse tînărul ofiţer.
        Dar a fost un „Da, domnule" mai respectuos decît de obicei, pentru că un robot trebuie să fie amabil.

În româneşte de DOINA LINCU

(Perpetuum comic ’88, pag. 237)