Manuscrisul

        Într-o zi mi-a sosit o scrisoare de la departamentul arhivelor.
        „Dragă tovarăşe, noi adunăm materialele despre travaliul scriitorilor. N-aţi vrea să fiţi amabil să ne trimiteţi manuscrisele dumneavoastră? Ele vor fi păstrate pentru generaţiile viitoare... pentru cercetări privind moştenirea culturală... pentru... Vă rugăm să nu întîrziaţi... Iată adresa noastră..."
        Am citit-o şi am simţit că-mi vîjîie capul. Manuscrisele îmi înotau pe dinaintea ochilor. Manuscrise în maldăre, grămezi, vrafuri, dealuri, munţi! Aruncate la coş, duse la gunoi, înălţîndu-se pînă la cer în nori de fum.
        Am început să cercetez febril sertarele mesei mele de lucru — poate voi descoperi vreo pagină uitată, vreun fragment preţios. Am socotit, am întors totul — nimic, într-adevăr nimic? Chiar nimic? Nu, absolut nimic.
        Apoi, pe neaşteptate — în sfîrşit! Am găsit! O foaie scrisă! curată, nimic şters — o bucurie pentru ochi. Literă după literă, cuvînt. Oricine ar putea vedea că muza îmi îndrumase pana fără ezitare, fără şovăire, fără ciocniri cu pereţi şi stîlpi. Arhivele sînt locul cel mai potrivit pentru un asemenea document!
        Dar, hm! Să presupunem că cineva strîmbă din nas: ăsta-i manuscris? Turnat totul pe hîrtie, ca dintr-o sită cu o singură gaură — nu tu căutări, nu tu îndoieli, nu tu muncă? Plagiat, poate? Tolstoi — spre exemplu — relua un text de o sută douăzeci de ori!... Balzac!... Merimée. Cum arătau manuscrisele lor?
        Mi-am privit iarăşi opera — cu alţi ochi. Nu era imposibil să las un asemenea manuscris curat, ordonat, spre cercetarea posterităţii. Dumnezeu ştie ce s-ar putea crede. Am privit fila şi am citit prima propoziţie: „El a căscat şi a adormit la masă".
        Am tăiat el şi am scris deasupra cineva. Apoi am şters cineva şi am scris unul. Am tăiat şi asta şi am scris fiinţa aceea. Am înlocuit aceea cu o anumită şi apoi cu oarecare domn, am schimbat domn cu persoană, care, la rîndu-i, a devenit iar el — fostul punct de plecare. În felul acesta, deasupra primului meu cuvînt s-a înălţat un munte de corecturi. Acum era rîndul celui de-al doilea cuvînt — a căscat. L-am schimbat cu a căscat îndelung, a oftat, şi-a ţinut respiraţia, a respirat adînc şi îndelung, a tuşit, şi-a dres glasul şi chiar şi cu a strănutat. N-a fost neglijată nici conjuncţia şi. Am adăugat un apoi, am transformat-o în astfel, apoi în aşa. A adormit şi-a găsit atîtea sinonime pornind de la a moţăi pînă la a sforăi, încît n-a fost loc pentru toate. Un adevărat tezaur, fără margini, de limbă!
        În clipa aceea, mi-a trecut pe dinaintea ochilor amintirea manuscriselor lui Puşkin — marginile lor cu cîte un desen de domn cu ţilindru, picioare de femei, pistoale. Aşa că am desenat pe margini un cactus, o maşină de spălat şi un craniu cu oase încrucişate.
        Mi-am împins scaunul de lîngă masă şi mi-am privit manuscrisul de la distanţă. Mda, într-adevăr, ieşise ceva ce merita să fie privit. Acum, orice filistin va observa cît timp îţi ia pînă să găseşti cuvîntul potrivit! Uneori ajungi chiar şi la cel mai simplu cuvînt, pe un drum întortocheat, greu, plin de căutări, de dezamăgiri, îndoieli torturante şi descoperiri fericite. Să le intre asta bine în cap generaţiilor viitoare!
        Totuşi, potenţialul meu creator s-a aprins pe neaşteptate şi, tot atît de pe neaşteptate, s-a stins (a murit, a dispărut, s-a şters, s-a prăbuşit, s-a terminat, s-a evaporat). Mi-am purtat încă o dată ochii peste manuscris. Începutul prevestea suprastructuri de cinci pînă la nouă etaje, anexe, prelungiri, balcoane, logii — ca o casă de ţară cu camere de închiriat. Restul textului era virgin, neatins. O enigmă pentru generaţiile viitoare!
        Sub text am pus data: iulie-noiembrie 1970. Ianuarie-iulie 1974. Dedesubt: Druskininkai-Londra-Delhi-cătunul Bambuliai-Paris.
        Am pus manuscrisul într-un plic, l-am lipit — apoi a început să-mi bată inima. Cum, să mă despart de un asemenea tezaur?! Cînd am pus în el atîta inspiraţie şi muncă, atîtea căutări şi descoperiri legate de el? Cei de la arhive îl vor arunca în nişte mormane de hîrtie, hîrtia va aduna praf, iar şoarecii o să-l roadă. Nu! Oamenii vor trebui să vadă imediat, acum, acest manuscris. Mai ales cei tineri, începătorii. Să vadă cum muncim. Cum ne facem drum! Să se gîndească bine înainte de a păşi pe spinosul drum al creaţiei! Să-şi găsească drumul propriu, să caute forme originale ale moştenirii creatoare. Să nu plagieze! În acest scop îi avertizează craniul cu oasele încrucişate.

În româneşte de DAN BRUDAŞCU

(Perpetuum comic ’88, pag. 238)