În autobuzul plin ochi, alături de mine stătea o femeie tînără cu un copil în braţe. M-am hotărît s-o ajut şi i-am luat în braţe copilul. Cînd am coborît — în aceeaşi staţie — mama mi-a mulţumit, şi-a luat copilul de mînuţă şi a plecat.
M-am îndreptat în direcţia opusă, păşind grăbit spre casă. Sun la uşă, bat, dar nu-mi răspunde nimeni.
— Deschide! — îi strig neveste-mi — eu sînt!
— Cară-te de-aici la femeia aia a ta cu copilul!
— Unde?! La care femeie?!
— Tu crezi că eu nu ştiu nimic? La ea să pleci!
— Dar ce-i cu tine, dragă? Doar nu vrei să chem „Salvarea"?
— Ticălosule! Ai şi uitat că ai venit încoace cu autobuzul, cu plodul în braţe şi femeia alături? — îmi strigă ea dindărătul uşii zăvorîte.
Abia acum începeam să-mi dau seama ce anume se-ntîmplase.
— Deschide, te rog! îţi explic totul — am implorat-o eu. Sînt absolut nevinovat.
Întrucît ea refuza să mă mai asculte, m-am hotărît să înnoptez la un prieten. Îi dau un telefon ca să-l anunţ de venirea mea. La aparat e nevastă-sa.
— De unde suni? Am auzit că acum te împărţi între două case.
— Nu-mi arde de glumă, iar nervii îmi sînt întinşi la maximum! — îi spun eu.
— N-aş fi crezut niciodată că ai fi în stare să fii atît de ticălos cu soţia ta. Sînteţi o pereche atît de frumoasă, aveţi copii. Ce nu ţi-a ajuns? — Şi mi-a trîntit telefonul.
În primul moment mi-a venit aşa, să mă întorc acasă şi să sparg uşa, dar simţeam că nu mai am vlagă. M-am întors la slujbă şi l-am rugat pe portarul, care mă cunoştea foarte bine, să-mi permită să înoptez la servici.
Mi-am petrecut noaptea pe trei scaune tari, iar a doua zi eram nedormit şi mă durea capul. Colegii mă priveau pieziş, îşi dădeau coate şi zîmbeau cu subînţeles. În timpul pauzei de prînz îmi ajunseră la rechi şoaptele colegilor care relatau cu multă convingere romanul meu sentimental cu o anume tînără care — se pare — dura încă din anii studenţiei.
Toate palavrele pe seama mea se răspîndiră prin Ulan Bator mult mai rapid decît incendiul printr-o stepă uscată. Nu ştiam ce să fac, mă simţeam de-a dreptul extenuat. Deodată telefonul de pe birou sună. Am auzit în aparat vocea lui taică-meu. Era crescător de reni şi, momentan, îşi păştea animalele undeva, pe o păşune foarte îndepărtată.
— Fiule, ce se întîmplă cu tine? — m-a întrebat el. Ieri noapte mi s-au povestit despre tine nişte treburi, că dimineaţa am încălecat şi am venit la sediul cooperativei, ca să te sun. Ce tîmpenii faci tu pe-acolo? Asta meritau bătrîneţele mele? De ce nu mă laşi să mor liniştit?...
Şi tata începu să plîngă la telefon.
— Tată! — am strigat eu. Totul e o minciună, o minciună josnică!
După serviciu nu m-am mai dus acasă, supărarea pe nevastă-mea crescuse şi mai mult. Am decis ca şi noaptea asta să mi-o petrec la slujbă. Acum era de rond alt portar.
— Pot să înnoptez aici? — l-am întrebat. Ştiţi, mi-am pierdut cheile de la locuinţă.
Mi-a răspuns aspru, cu un ton de dojană:
— Cum aţi reuşit să pierdeţi deodată cheile de la două locuinţe?
În româneşte de ANATOL GHERMANSCHI
(Perpetuum comic ’88, pag. 234)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu