Femeia aducea a vrăjitoare. Ciudata şi izbitoarea ei asemănare cu o vrăjitoare îi sări de îndată în ochi lui Mikola Tihonovici. Părul negru, ochii — doi tăciuni, nas coroiat, buze subţiri şi încă date cu ruj aproape negru. Cîţi ani să-i dea? Nu-i o treabă chiar uşoară. Să tot aibe treizeci şi ceva, cum la fel de uşor se poate admite că arată foarte bine la cei cincizeci de ani ai ei.
— Spuneţi-mi, semăn eu cu o vrăjitoare? — întrebarea, fireşte, l-a surprins, deşi în cei zece ani în muncă de conducere a avut prilejul să audă altele şi mai şi.
Pentru orice eventualitate, Mikola Tihonovici a preferat să tacă. La birou avea un principiu verificat: taci dacă nu eşti sigur de ceva, iar de eşti sigur, cu atît mai vîrtos trebuie să taci.
— Nu, vă rog să-mi spuneţi, semăn eu cu o vrăjitoare?
Duduia nu părea dispusă să renunţe, iar Mikola Tihonovici nu era dispus să răspundă.
Din păcate, tăcerea lui ea a interpretat-o altfel.
— Deci nu par o vrăjitoare. Atunci daţi-mi o adeverinţă în acest sens.
Astfel au trecut la un lucru mult mai concret, cunoscut lui Mikola Tihonovici. Asta l-a bucurat.
— Aţi greşit, stimabilă, eu nu vă pot da nici o adeverinţă.
— Nu? — întrebă cu suspiciune. Chiar nu-mi puteţi da o adeverinţă?
— Nici vorbă! se scutură bucuros Mikola Tihonovici. — Eu nu eliberez adeverinţe. Nici n-am formulare pentru aşa ceva.
— Atunci poate vi se pare că semăn cu o vrăjitoare? — o luă ea de la capăt.
— Nu, n-am spus aşa ceva, — făcu al imprudenţa să-i scape aceste vorbe.
— Atunci, ce mai tura-vura? — îl luă vizitatoarea din scurt. Daţi-mi adeverinţa. Confirmaţi acest fapt incontestabil printr-un, ca să zic aşa, document.
— Ce să confirm? — se sperie de-a binelea experimentatul funcţionar.
— Cum ce?! Daţi-mi o adeverinţă cum că Kilina Ivanivna Motroniuk nu e vrăjitoare. Eu sînt, pardon, Kilina Motroniuk.
— Nu pot da o astfel de adeverinţă, — încercă să se descotorosească Mikola Tihonovici.
— Dar ce fel de adeverinţă îmi puteţi da?
— Ascultă, duduie, ascultă cu atenţie: eu nu dau nimănui nici un fel de adeverinţă. Dumneata nu pricepi atîta lucru?
— Ba am priceput totul şi încă de mult. Dar cine dă?
— Ce?
— Adeverinţe! Dv. nu daţi, dar, desigur, cineva le eliberează! Oamenii obţin tot telul de adeverinţe, despre ce-l interesează pe fiecare. Că n-oi fi eu mai prejos decît alţii?
— Eu n-am spus aşa ceva, — încercă funcţionarul şi de astă dată să se menţină pe o poziţie neutră.
— Ba să spuneţi! Spuneţi: sînt eu mai prejos decît alţii?
Ce-i drept, ea nu se deosebea cu nimic de alţi petiţionari care călcau din cînd în cînd pragul acestui birou.
— Ce mai, d-ta nu eşti mai prejos, — se decise el să fie obiectiv.
— Atunci daţi-mi o adeverinţă că nu sînt mai prejos decît alţii. Accept. Fie şi aşa. În chestia cu vrăjitoarea, ziceţi că nu-mi puteţi da, atunci daţi-mi măcar una din astălaltă.
Ea tăcu, nădăjduind, desigur, că el o să se şi apuce de scris adeverinţa.
Dar pe el această ciorovăială stupidă l-a extenuat. Era dispus să elibereze orice, dar nu putea, pentru că, realmente, n-a eliberat niciodată nimănui vreo adeverinţă.
— Aştept, — îi reaminti Kilina Ivanivna de prezenţa sa. — O mică adeverinţă, în care să se spună că cetăţeana Motroniuk nu e mai prejos decît alţii. Mă mulţumesc şi cu atît. Ar fi fost mai bine dacă puneaţi punctul pe i în chestia cu vrăjitoarea. Dar fie şi aşa: „Nu e mai prejos decît alţii". Dedesubt semnătura dv. şi ştampila.
— N-am imprimate, n-am ştampilă. Nici drept de semnătură n-am, — începu Mikola Tihonovici aproape rugător. Şi nimeni din instituţia noastră n-o să vă dea o asemenea adeverinţă. Noi, stimabilă, avem alt profil. Vrăjitoarele nu sînt specialitatea noastră. Şi nici la femei — bune sau rele — nu ne pricepem. Întrebaţi-l pe şeful nostru Roman Kirilovici Oseledcik.
— L-am întrebat. Cu el am început. Cunosc treptele ierarhice.
— Şi ce v-a spus Roman Kirilovici?
— A trebuit să-i explic încă şi mai mult decît dv. Mi-a trăncănit tot despre profil. Apoi m-a expediat.
— Departe? — o întrerupse Mikola Tihonovici cu o vagă speranţă şi nu se ştie de ce roşi.
— La adjunct.
— Şi adjunctul? — Mikola Tihonovici roşi şi mai tare.
— Şi adjunctului i-am explicat totul din fir în păr. Şi el m-a expediat mai departe...
— La şeful de sector? — se dumeri în sfîrşit bietul de el şi încetă să mai roşească.
— Da. Iar ăla m-a trimis la specialistul principal. Specialistul principal — la şeful de secţie. Şeful de secţie — la şeful de birou, adică la dv. M-a rugat să vă transmit să întocmiţi un proiect de adeverinţă.
Mikola Tihonovici concepu proiectul bine dispus şi fără să aibă nici cea mai mică îndoială asupra unui lucru: această Kilină avu şansa să străbată calea de sus în jos destul de repede, dar în sens invers, adică obţinerea tuturor vizelor şi semnăturilor nici o vrăjitoare adevărată, nu una „nu mai prejos decît alţii", n-ar fi în stare.
El n-o aprecie însă pe Kilina Motroniuk la adevărata ei valoare. După douăzeci de minute, ea reveni cu adeverinţa semnată şi ştampilată.
— Am venit să vă mulţumesc. Ziceaţi că nu se dau astfel de adeverinţe. Se dau. Iată scris negru pe alb: „K.I. Motroniuk nu e vrăjitoare." Le arăt eu vecinilor! La comisia de împăciuire o să le dau cu adeverinţa asta peste bot! Au bătut toba în toată lumea: Kilina e o vrăjitoare. Ei o să prezinte vorbe goale, iar eu — adeverinţa!
— Ascultă, Kilina Ivanivna, — deveni bănuitor Mikola Tihonovici. Te pomeneşti că d-ta chiar eşti... asta, cum îi spune?... vrăjitoare?
— Bineînţeles că sînt vrăjitoare. Dar, dv. ce-aţi crezut?
Şi Kilina Motroniuk zbură pe fereastră. Sau poate numai aşa i se păru funcţionarului uluit?...
În româneşte de CORNELIU IROD
(Perpetuum comic ’88, pag. 241)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu