Lapsus în familie

        Acum cîteva săptămîni am citit un articol deprimant în care se afirma că, după vîrsta de 40 de ani, numărul de celule nervoase pe care le pierdem în fiecare zi ajunge la cîteva mii... sau parcă la cîteva milioane. Cu două săptămîni în urmă probabil că aş fi ştiut exact dacă e vorba de mii sau de milioane.
        Am discutat cu contemporanii noştri şi am aflat că şi ei îşi amintesc cu greutate unele nume, locuri şi date, cu o singură excepţie însă. Ei formează cupluri care, împreună, pot completa o propoziţie. Ce nu-şi aminteşte un partener, îşi aminteşte celălalt.
        Eu şi soţul meu uităm exact acelaşi lucru în acelaşi timp. Mai rău e că el se foloseşte de asta ca să mă scoată din sărite.
        Nu de mult ne petreceam vacanţa în Tel Aviv. Plimbîndu-ne pe stradă, am văzut un cinematograf la care rula un film cu un actor american foarte cunoscut. Numele lui era trecut în ebraică.
        — Ia te uită, spuse soţul meu. Ăsta nu-i... cum îl cheamă?
        — Iar începi? i-am replicat eu.
        — A jucat în „Arthur", cu Liza Minnelli.
        — Nu vezi că nu te-ascult? Fredonez ceva.
        — Are haz tipul. Hai, ajută-mă! Cred că numele lui începe cu B.
        — Ba nu începe cu B. De asta sînt sigură.
        — Atunci cu ce începe?
        — Nu ştiu.
        Trebuie să fi mers în tăcere vreo 35 de minute înainte de a-i spune:
        — Dudley Moore şi dac-ai să-mi mai faci asta să ştii că dispar din viaţa ta şi n-ai să mă mai vezi niciodată.
        — Ce te burzuluieşti aşa? Săptămîna trecută nu mi-am adus eu aminte de Telly Savalas?
        — Mare scofală! Dacă nu-mi aminteam eu cum îl cheamă pe cel de-al şaptelea pitic, te mai chinuiai şi acum.
        — Bănuiesc că numele vecinului care locuia chiar lîngă noi, pe B-dul Holly, la începutul căsniciei noastre, nu contează, fiindcă mi l-am amintit eu.
        — Eu luasem literele alfabetului la rînd. Sigur mi l-aş fi amintit cînd ajungeam la T.
        — Uneori mă gîndesc că n-ar fi trebuit să ne căsătorim niciodată.
        — Cum? Şi să nu-i mai avem pe Betsy, Andy şi pe... cel mic?
        — Sper că glumeşti, începe cu S.
        După cîteva minute, am zis:
        — Matt.
        — Hai să nu mai discutăm un timp, a propus soţul meu.

În româneşte de PETRU IAMANDI

(Perpetuum comic ’89, pag. 206)

Vezi toată postarea

N-a mai fost timp

        Cînd eram mică, mămica trebuia să-mi citească o poveste iar eu trebuia să întorc paginile şi să mă prefac că citesc. Dar mămica a fost nevoită să ceruiască baia şi n-a mai avut timp de mine.
        Cînd eram mică, tăticul trebuia să vină la şcoală ca să mă vadă cum joc într-o piesă. Dar tăticul a fost nevoit să-şi scoată maşina de la reparat şi n-a mai avut timp de mine.
        Cînd eram mică, bunica şi bunicul trebuia să vină de Revelion la noi ca să vadă ce figură fac în clipa cînd primesc prima mea bicicletă, dar bunica nu ştia pe cine să lase acasă pentru a da de mîncare la cîini, iar bunicului nu-i pria vremea rece şi, de altfel, nici nu au mai avut timp.
        Cînd m-am făcut mai mare, tăticul şi cu mine trebuia să mergem la pescuit, la sfîrşit de săptămînă, să înălţăm un cort şi să prăjim peşte. Dar în ultima clipă tăticul a fost nevoit să împrăştie îngrăşămînt în grădină şi n-a mai fost timp.
        Cînd m-am făcut mai mare, trebuia să merg cu ai mei la fotograf, pentru obişnuita poză de familie, la sfîrşit de an. Dar fratele meu avea antrenament, sora mea nu mai venea de la coafor, tăticul ţinea morţiş să vadă un meci de fotbal la televizor iar mămica tocmai începuse curăţenia în bucătărie. Şi n-a mai fost timp.
        Cînd m-am făcut destul de mare ca să mă pot mărita şi să mă despart de ai mei, trebuia să mai petrec cîteva clipe alături de mama şi de tata, ca să le spun cît de mult îi iubesc şi ce mult le voi duce dorul. Dar Hank (cavalerul nostru de onoare şi un clown nemaipomenit) apăsa nerăbdător pe claxon în faţa casei, aşa că n-a mai fost timp.

În româneşte de PETRU IAMANDI

(Perpetuum comic ’88, pag. 248)

Vezi toată postarea