Aş fi dorit să am darul scrisului pentru a vă istorisi povestea mea, aşa cum s-a petrecut acolo, în insula aceea pustie, căci o întîmplare mărturisită cuiva devine pe jumătate străină, cel care o ascultă simţindu-se îndreptăţit, chiar dator, de a o completa şi modifica după bunul său plac.
Amicul Daniel nu a făcut excepţie de la regulă, a ascultat senzaţionala mea destăinuire în taverna aceea de pe chei, în faţa halbelor de rom îndoit cu bere, a notat ideile principale, iar cînd am citit cartea sa, care ar fi trebuit să reflecte cît mai fidel istorisirea, denaturările m-au îngrozit. Robinson, mi-am spus, aşa se scrie istoria, adevăraţii eroi rămîn în anonimat, iar impostorii se substituie lor, se bucură de onoruri şi privilegii. Fii mulţumit că totul a pornit de la tine, ce importanţă au licenţele scriitoriceşti?
De fapt, să recunoaştem adevărul, întîmplarea redată în carte, pînă la un punct, este aidoma cu realitatea, falsul începe din momentul eliberării lui Vinery. Observasem aşadar, că unul din prizonierii ce urmau să fie îngurgitaţi de canibali, ultimul rămas încă în viaţă, scăpase şi gonea vertiginos în direcţia unde stătea ascuns, urmărit de virtualii săi călăi. Cînd s-au apropiat îndeajuns, am ieşit din ascunziş, am pus muscheta la umăr şi am tras în direcţia canibalilor. Urmăritorii au rupt-o la fugă îngroziţi de împuşcătură şi de strania mea înfăţişare, iar cel salvat a îngenunchiat, atingînd nisipul plajei cu fruntea. Am aruncat puşca şi m-am apropiat la cîţiva paşi de tînărul băştinaş, care continua să rămînă prosternat.
— Hei, prietene, i-am zis cu blîndeţe, fiii liniştit, nu ţi se întîmplă nimic rău, eşti în siguranţă...
Într-un tîrziu, prinzînd curaj, băiatul ridică fruntea, îşi îndreptă corpul rămînînd în genunchi. Avea părul creţ, retezat foarte scurt, ochii mari, miraţi şi înfricoşaţi, buzele groase, senzuale, printre care se întrevedea albul de fildeş al dinţilor. Imberb, cu faţa ovală ce dezvăluia o anume delicateţe şi feminitate, mi se părea cioplit în lemn de abanos.
Coborîndu-mi privirea, urmării linia armonioasă a umerilor pe care se răsfăţa un gît lung, fără proeminenţe, iar mai jos, pieptul, în care stăteau înfipte cu nădejde două măsline ţuguiate. Mă frecai la ochi şi privii mai cu atenţie, fără să mă apropii prea mult, să nu-l sperii şi în spatele măslinelor zării doi porumbei ciocolatii ce se zbăteau să scape din strînsoarea pielii.
— Dumezeule, e femeie! observai prostit. Nefericitule Crusoe, tu care, de atîta amar de vreme, nu ştii ce înseamnă o vorbă caldă şi o mîngîiere, iată că Providenţa a înfăptuit pentru tine o minune!
„Ce ciudată arătare!" părea să-şi spună făptura ciocolatie, la care frica nu dispăruse şi porumbeii continuau tulburătoarea lor zbatere.
— Azi este Sfînta Vineri, iar tu, frumoaso, ai ceva divin în tine, vei fi Vineri a mea, îi zisei îndemnînd-o să se ridice, şi, în semn de alint, îţi voi spune Vinery.
Glasul meu suna ciudat, un glas străin pe care nu-l mai auzisem demult, mă obişnuisem să vorbesc cu mine însumi în gînd.
Ea se ridică, încet, graţios, cu mişcări feline, dezvăluind o siluetă de miss la un concurs de frumuseţe, o frumuseţe goală şi pură ce îşi ascundea pudoarea.
— Iată unde erau mîinile lui Venus din Milo, gîndii încercînd să o ating delicat. Ea se retrase uşor, plecîndu-şi ochii ce se ruşinau că sînt priviţi în toată goliciunea lor, lăsîndu-şi sînii şi coapsele devorate de privirile mele lacome.
„Sărmana de tine, ai scăpat de canibali şi ai dat peste un monstru, fiecare încercînd să te devoreze într-un anume fel"...
Venus îmi ghici gîndurile şi se năpusti la picioarele mele, îmbrăţişînd cizmele din piele de capră. Îi priveam spinarea arcuită armonic, străbătută de şiragul vertebrelor ciocolatii, pierdute în îngemănarea şoldurilor mici şi dure, neacoperite nicicînd de gelozia unei fuste sau rochii.
Atunci, îi atinsei umărul, ea tresări uşor dar nu se mai feri şi simţii cum un curent electric mă străbate ca un fulger pe o ploaie torenţială. O ridicai încet spre mine şi o privii de aproape, îi simţii răsuflarea fierbinte şi o dorinţă nestăvilită de a o săruta mă înfioră.
— Robinson, fii gentlemen, ce dracu, abia v-aţi cunoscut, priveşte-o este o miss! îmi răsună un glas străin la ureche. Şi apoi, de unde ştii că la ei sărutul este cunoscut?
Fusei nevoit să fac prezentările:
— Eu, Robinson, Ro-bin-son zisei arătînd spre mine, tu, Vi-ne-ri, accentuai, punîndu-i mîna pe piept.
De data aceasta, un trăznet se abătu asupra mea, ameţindu-mă. Cînd mă dezmeticii, eram împins uşor de cinci degete lungi, suple şi o suită de sunete dulci ieşi printre şiragurile de perle albe, ghemuite orizontal sub buzele răsfrînte în afară.
— Ro-ro, bin-bin...
— Ro-bin-son!
— Robinson...
Era aproape la fel de înaltă ca mine, din punctul acesta de vedere eram egali, dar Doamne, cîtă puritate şi frumuseţe sălăşluia în trupul acela măsliniu, ce mic mă simţeam pe lîngă ea! Faţa mea devastată de sălbăticia singurătăţii, barba de sihastru, veşmintele croite stîngaci, trebuie s-o fi impresionat neplăcut, dar ea vedea în mine Salvatorul, un fel de dumnezeire ce se cerea respectată, divinizată. Încercam să-i vorbesc mereu, cu blîndeţe, să treacă peste şocul provocat de spectrul propriei sale morţi, era şi un antrenament al celui care aproape uitase să vorbească. De acum nu-mi mai păsa ce se va alege de mine pe insula pustie, simpla prezenţă a acelei Venus vie, superbă şi supusă, îmi era deajuns.
Vinery mă urma la o oarecare distanţă şi totuşi era atît de departe de mine... Într-un fel, de-acum îmi aparţinea, dar nu era a mea... Avea frumuseţea unei sălbăticiuni şi sălbăticiunea frumuseţii. Simţurile mele, atrofiate de anii pierduţi ce se răzbunau mişeleşte, începură să renască, să se înfiripeze din ele însele, din cenuşa lor, ca pasărea Phonix.
— Nu, Robinson, nu ai acest drept, îmi grăia aceeaşi Providenţă care mi-o dăduse în dar pe Vinery, nenorocitule, nu-ţi dai seama că între tine şi canibali, nu ar fi nici o deosebire?
Ajungînd la grotă, mă simţii stingherit, devenisem un om cu tabieturi, aveam un rost al meu înstăpînit de atîţia ani... Cum ne vom obişnui împreună? Cu greu o determinai să intre în bizara mea locuinţă, nu era o sfială, o reţinere, că ce va zice lumea văzînd-o mergînd la un bărbat străin, nu era nici frica de obiectele pe care nu le mai văzuse, ci respectul faţă de omul căzut din ceruri, tot ce îi aparţinea lui, era pentru Vinery tabu.
Văzîndu-i sfiiciunea, mă gîndeam cine erau părinţii acelei fete, cum îi dăduseră o educaţie atît de aleasă, o crescuseră la pension, avusese guvernantă, profesoare? Fără să-mi dau seama, izbucnii în rîs, un rîs nestăvilit, spontan, care o nedumeri, o puse în încurcătură, neştiind cu ce a greşit.
În prima seară îi oferii patul meu, iar eu îmi aşternui pe jos cîteva piei de capră, dar dimineaţa o găsii dormind ghemuită ca un căţeluş la picioarele mele. Toată noaptea mă perpelisem aşteptînd un semn de la Providenţă, un vis care să-mi desluşească dacă aveam sau nu dreptul să mă apropii de acea aleasă a sorţii, dar visul nu veni în acea noapte, nici în nopţile următoare, şi gîndurile mă chinuiau.
Cît voi mai rămîne pe acea insulă blestemată? Dacă va apare o corabie salvatoare şi voi pleca din insulă, ce se va întîmplă cu ea? Voi reuşi s-o aduc la gradul de civilizaţie, la conduita necesară, se va putea dezobişnui de unele apucături de sălbatec care le mostenise prin naştere? Dacă vom avea copii, ce vor deveni ei, vor rămîne aici sub ameninţarea apariţiei canibalilor?
Nu, categoric nu mă puteam hotărî...
Astfel anii treceau, bigotul şi gentlemenul din mine nu se puteau înfrupta din fructul oprit, iar pe insulă nu naufragiaseră — nici prin gînd nu le trecuse —, preotul şi notarul pe care-i aşteptam cu înflăcărare şi fără de care Vinery nu îmi putea deveni soţie.
Ea îşi păstrase trupul său de zeiţă, dar în păr începuseră să-i apară primele fire argintii. Învăţase să vorbească bine spaniola şi engleza, făcusem din ea o adevărată lady, pe măsura posibilităţilor materiale de care dispuneam. Sufletul meu trăia într-o perpetuă bucurie şi încîntare.
Şi totuşi, Robinson, recunoaşte că ai fost un mare dobitoc, fiindcă ea, marea revelaţie a vieţii tale, zeiţa de care nu te-ai atins deşi aţi stat împreună atîţia ani, a fugit în prima noapte cu secundul corăbiei salvatoare ce acostase din întîmplare la ţărmul insulei voastre pustii... Iar corabia nu adusese cu ea, nici notar, nici preot, prostule...
Atunci, te întreb pe tine, nerecunoscătorul, nu a făcut bine meşterul Daniel, că nu a povestit în carte adevărul, gol-goluţ?
(Perpetuum comic ’89, pag. 175)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu