Miron ăsta era un bărbat voinic cît uşa, cu o faţă deschisă şi cu un zîmbet cum n-am mai întîlnit la un alt om în toată viaţa mea! Tovarăşii lui povesteau că ar fi fost în stare să doboare ursul cu o singură mînă: stînga. „Cu dreapta fumează, dom’ doctor, şi nu vrea să piardă ţigarea!"... Coborîse într-o zi la fermă cu nişte treburi. Cînd a intrat la mine în birou, l-am întrebat: „Mă, Miroane, tu n-ăi fi vreun strănepot al lui Sfarmă-Piatră?!"Păi, oi fi, Dom’ doctor, că neamu’ nostru e neam mare! Dracu mai ştie!" Pe-acasă trecea rar. Poate o dată la două, trei săptămîni. Asta, vara. Iarna, în fiecare seară. Fusesem la o cumetrie la el. Bun gospodar! Casă pricopsită, orătănii, un petic de vie, vacă, vreo douăzeci de oi, ce să-ţi spun, îţi era mai mare dragul să-i intri pe poartă!... Cînd păşunam pe dealurile mai din apropierea satului, îi aducea nevasta de mîncare. În rest, se gospodăreau singuri. Îmi plăcea s-o urmăresc de la fermă, că drumul începea să urce ceva mai sus de saivane, cu basmaua legată ştrengăreşte, la ceafă, cu mîinile cărînd povara şi cu desaga pe umeri, grăbindu-se spre poala pădurii unde păştea turma celor de la Mănăstirea Măgarului. Frumoasă muiere! Mă gîndeam uneori la ei. Potrivită pereche! Ce nu pricepeam eu — ce nu pricepeam, zic, era de ce femeia nu făcea niciodată drumul pînă la capăt. Urca şi cobora, urca şi cobora şi tot aşa mereu, pînă ajungea pe un fel de platou aflat pe coama unui deal. Acolo lăsa greutatea jos, desfăcea desagii pe care-i purtase pe umeri — îi aducea totdeauna o sticlă cu rachiu şi o damigenuţă plină ochi cu vin din via lor — se întorcea cu faţa spre răsărit, apoi spre apus, de parcă ar fi vrut să verifice direcţia vîntului; cu bărbatul nici o vorbă, nici un semn. După tot ritualul ăsta, începea drumul de înapoiere: vale, deal, vale, deal, pînă ajungea pe drumul drept care trecea pe dinaintea fermei, nu intra în vorbă cu nimeni şi se pierdea prin grădinile care o scoteau ceva mai pe ocolite drept în faţa casei ei. Să întreb pe careva despre povestea asta, nu se cuvenea. Se bagă doctorul în treburile altora? El să-şi vadă de ale lui!... Acum, cînd stam dinaintea focului, cu cojocul pe umeri şi ascultam cum plouă afară, îmi venise în minte toată istoria asta cu nevasta lui Miron. Baciul îmi întinsese o ceaşcă de pămînt destul de mărişoară, plină ochi cu rachiu de pară ca să mi se pornească sîngele ca lumea după udătura şi frigul pe care le îndurasem.
Am închinat în sănătatea lor şi am sorbit o înghiţitură dublă. Am simţit că-mi ia beregata foc. Mi-au venit şi două lacrimi în ochi, dar m-am prefăcut că fumul a fost de vină şi ciobanii s-au prefăcut şi ei la rîndul lor că-mi dau crezare. Miron a tăiat vreo cîteva felii de brînză — „să luaţi ceva în gură, dom’ doctor" — a tăiat şi ceva caş. Mitu Lixăndroiu a zdrobit în pumni vreo cinci cepe de-alea de apă, le-a presărat cu sare grunjoasă la mijloc, ca să le înmoaie foaia şi să le taie iuţeala şi baciul mi-a mai umplut o dată ceaşca. Aveau pe lîngă stînă o adevărată gospodărie. După ce am isprăvit brînza — odată cu ea s-a isprăvit şi rachiul de pară — au tăiat bucăţi de slănină afumată, le-au înfipt în ţepuşe dinainte meşterite şi le-au ridicat deasupra jarului, la răscopt. Baciul nea Ştefan Profeta, a făcut semn unuia care s-a grăbit să aducă o ploscă plină cu un vin rozaliu „vin din ăl an, domne doctor" şi ne-am aşternut pe povestit. M-am uitat la ceas; nouă fără douăzeci. Era încă devreme. M-au întrebat dacă vreau să mă culc. „Poate sînteţi ostenit de drum şi de vreme..." Le-am spus că nu-mi era somn. Miron cu încă unul s-a dus să dea o raită la saivane şi să controleze posturile la cîini. Au luat cu ei două felinare de vînt, măciuci cu capetele noduroase sprijinite pe umăr şi s-au pierdut în noapte. Am închinat o cană cu vin în sănătatea lor. Cred că numai Dumnezeu în rai îşi poate permite să guste cînd şi cînd o asemenea licoare! Aveai impresia că zdrobeşti bob de tămîioasă în gură! Baciul Ştefan mi-a făcut semn cu capul în direcţia celor doi înghiţiţi de întuneric. Şi ca să nu-i încurc, a ţinut să precizeze: De la Miron. I-a lăsat nevasta o damigenuţă înainte de a se porni ploaia. De-atunci n-a mai venit. „Drum greu, noroi, o murează pe biata femeie, a căinat-o el. Bate Huşiu’ în vin, dom’ doctor", a zis Mitu Lixăndroiu. „Şi-aici nu e vorba numai de soi, mai e şi de priceperea omului! Asta a moştenit făcutu’ vinului de la tac-su, şi tac-su de la tac-su, şi-ăsta se vede că tot de la tac-su l-a moştenit, că altfel n-avea de unde. "Da’ nu-ţi dezvăluie taina", se amestecă în vorbă unul ceva mai mărunţel din cealaltă margine a focului, „nici să-l pici cu ceară! Auziţi dumneavoastră, nici lu’ socru-su nu vrea să-i vîndă secretu’, ce să mai vorbim de noi, care mîncăm aceeaşi pîine de atîţia ani?! Adică-ţi spune el ceva-ceva, da’ te lasă cu ochii în soare, tocmai cînd ţi-e lumea mai dragă!... Se laudă că tac-su i-ar fi lăsat taina sub prestare de jurămînt, iar dacă-l calcă, se duce dracului vinul; face floare şi se borşeşte!..." Necăjit, mărunţelul îşi scoase o ţigare, aprinse un băţ de chibrit — că se aprindeau toate în vremea în care se petreceau cele ce-ţi povestesc acum, nu-ţi săreau nici în ochi, nici pe cămaşă, să ţi-o găureşti cu catran — şi-i dădu foc, prilej pentru baciul Ştefan Profeta să-l ia cam peste picior: „Nu te văd eu pe tine procopsit, mă Pirone" că aşa-l chema pe mărunţel, Tudor Pirone . Ciobanul îşi înălţă ochii spre el. „De ce, nea Ştefane"? întrebă nedumerit. „Cum de ce, mă? Păi dacă scaperi tu băţ de chibrit ca să-ţi aprinzi ţigara, cînd ai la picioare un maldăr de jăratic, semn de chibzuinţă crezi tu că e ăsta?" ...(Mai pe iarnă am aflat întîmplător că baciul era aşa de pornit şi pentru faptul că el fusese silit să se lase de fumat în urma unui pariu pe care nu vrusese să-l piardă, pariu care rămăsese încă în picioare.) În ce mă privea, nu ştiam de unde s-o iau ca să pot afla de ce drumul nevestei lui Miron se isprăvea întotdeauna pe platoul acela de deal despre care ţi-am pomenit. Pe deasupra capului îmi pluteşte unda unui pui de somn şi ca să nu mi se coboare pînă pe pleoape, trag cu disperare din ţigară. Faţă în faţă cu mine, doctorul e mut. Priveşte cu un fel de nostalgie paharele pline, în care luna luceşte ca un ban de aramă atins de cocleală. „Îmi pare rău că n-am avut destulă vreme la îndemînă să trec şi prin B.", se trezeşte el vorbind. Eu sorb din pahar şi mă prefac, atît cît mă pricep, că nu mă interesează ce spune. Soarbe şi doctorul dintr-al său şi, fără să mă ia în seamă, continuă, parcă pentru sine: „Măcar pe Tudor Pirone să-l fi întîlnit. El e mai rău de gură, cum spunea baciul Ştefan Profeta, şi nu l-ar fi răbdat inima să nu-mi povestească dacă s-a împăcat sau nu cu nevasta şi dacă femeia continuă să-i ducă şi-acum mîncarea tot numai pînă sub poala pădurii, unde ies ciobanii cu oile la păscut, ori se cară cu desagii pe umeri pînă la saivanele de la Mănăstirea Măgarului." „Asta înseamnă că ai dezlegat misterul în care era învăluit drumul nevestei lui Miron," l-am întrebat, fără să-mi pot ascunde curiozitatea care începuse să mă roadă... Păi, mi-au povestit ei cam pe la jumătatea nopţii, după ce s-au întors cei doi din rondul lor. „Mi se pare mie, ori s-a mai domolit ploaia?... s-a interesat Mitu Lixăndroiu, cînd i-a văzut scuturîndu-şi căciulile de apă. „Parcă..." a răspuns tovarăşul lui Miron şi s-a tras în preajma focului. „Dacă dă niţel soare, nu s-a lăsat păgubaş Lixăndroiu, să vedeţi iarba cum înverzeşte ca primăvara, domnu’ doctor!... Era cald în adăpostul ciobanilor, focul dogorea gospodăreşte, lemnele uscate dădeau o flacără auriu-albăstruie, băusem două căni bune cu vinul acela dumnezeesc, mîncasem bine şi o moleşeală plăcută începuse să-mi dea tîrcoale. Oamenii vorbeau domol de ce-au să facă după ploaie, mie mi se închideau ochii şi Ştefan Profeta mi-a zis: „Să vă pregătim un aşternut, domnu’ doctor. N-o să vă odihniţi dumneavoastră chiar ca acasă..." „Mai bine să ne mai toarne Miron cîte o gură de vin. Dacă se-ndreaptă vremea, mîine vine nevastă-sa cu mîncare şi-i mai scapă ea o ploscuţă...", îi recunoscusem vorba. Era Pirone: Tudor Pirone. Am deschis ochii. Somnul îmi dispăruse, parcă mi l-ar fi luat cineva cu mîna. „Ai avut noroc de femeie, mă Miroane. Nu pregetă, săraca. A mea nu vine decît din an în paşti... Da’, da’ vine pînă aici, nu numa’ pînă la Muchia Spinului!..." Iată că se ivise prilejul să aflu numele locului în care nevasta lui Miron se oprea de fiecare dată să cerceteze direcţia vîntului şi să-i lase bărbatului ei prînzul pentru acea zi. Am înţeles că omului nu-i plăcea să se vorbească despre el şi femeia lui, dar n-a protestat. Dacă ar fi făcut-o, cu siguranţă că le-ar fi dat apă la moară, iar muşcătura lor ar fi fost mult mai adîncă. Să mă amestec şi să-l întreb ce şi cum?... I-aş fi trezit mîhnirea şi, fără îndoială, hazul celorlalţi. Am zis să mai aştept. Presimţeam că era mai bine aşa. „Mai cu scaun la cap" cum ar zice unul mai înţelept decît mine... Am sorbit o gură de vin; lîngă mine, Mitu Lixăndroiu a făcut la fel, după care a vorbit cu multă seriozitate, adresîndu-se unuia singur şi totuşi tuturor: „Hai, mă Miroane, că şi tu eşti cusurgiu! Om sucit, mă; om sucit, asta eşti! Ţine omu’ supărare o zi, o săptămînă, hai o lună, da’ uite că la tine iarna asta se împlineşte anu’!"„Dacă era a mea în locul Lisavetei lui ori îmi făcea mîncarea nesărată, ori îi arunca doi pumni de sare, aşa încît să beau apă două zile şi două nopţi în şir, fără să mă satur!"... „A ta ar fi şi-n drept s-o facă, Tudore", i-o reteză baciul, ca să mi se adreseze de astă dată numai mie! „A greşit şi ea o dată în viaţă, dom’ doctor, o dată a greşit, da’ nebunu’ ăsta de Miron — că nu poate fi decît nebun! — nu şi nu, că dacă i-ar fi cusut nasturele de cu seară..." Am clătinat cu nedumerire din cap. El mi-a simţit încurcătura în care mă zbăteam şi dorind să-mi dea o mînă de ajutor: „Adică vreau să zic: dacă femeia i-ar fi cusut nasturele de cu seară, cînd a venit lupul..." Mi-a venit să-mi dau doi pumni m cap. Ce legătura dracului putea să existe între un lup şi un nasture?...
Îmi era cunoscută strînsa legătură dintre brînză şi mămăligă, dintre friptura de pui şi mujdeiul de usturoi, dintre tren şi locomotivă, dintre măr şi purcelul de lapte, dintre vin şi sifon — măcar că în cazul de faţă nu este întotdeauna tocmai fericită, dar mă rog, s-o acceptăm — legătura dintre vişine şi spirtul rafinat... Dar să existe o cît de mică legătură între ditamai lupul şi un pîrlit de nasture... Ei nu, că asta întrece orice închipuire! Miron ăsta, domnu’ doctor," i-a luat vorba din gură baciului Tudor Pirone şi mi-a fost pe plac — Pirone avea vorba mai ţepoasă, mai plină de venin — „are şi el, cum aveam şi noi ăştialalţi, vreo douăzeci de oiţe, acolo pe bătătură. Ne îngrijim din vreme pentru iarnă de fîn, de coceni, de ceva grăunţe — că fără ele nu se poate — şi pînă dă colţul ierbii le băgăm la adăpost. Ei, domnu’ doctor, luă el o notă ceva mai de sus, aici e aici; de-aici începe tot necazul lui Miron cu femeia; de la adăpostul ăsta... Că să ştiţi de la mine, e un ce cu el!..." „Adică cum?" aş fi vrut să-l întreb, dar m-am răzgîndit, să nu rup cumva firul povestirii. „Pe la noi nu se fac grajduri de iernat pentru oi. Aşa am apucat. Nişte sîlpi de salcîm bătuţi în pămînt, nişte grinzi sprijinite pe capetele lor, grinzile înţepenite în scoabe ţigăneşti, căpriori, va să zică acoperişul din stuf, pereţii tot din stuf, că se găseşte berechet în baltă... Sub acoperiş, ieslea pentru fîn şi drobul de sare, că fără el nu se poate — avea vorba asta, pe care-i plăcea s-o repete cît mai des — şi cam atît. Restul, cît să se mişte animalele, o bătătură îngrădită cu gard, tot de stuf, cît e el de înalt, ca să nu sufle crivăţul cînd se porneşte. Că o să vedeţi dumneavoastră, bate al dracului cînd o ia din loc! Ce-avem noi, are şi Miron, ce-are el, avem şi noi... Astă iarnă, cumva după Bobotează, venim noi de la fermă, ne-abatem pe la MAT, şi-n poartă la mine ne dăm bună-seara şi ne despărţim. Zăpada, cu vreo două laturi de palmă peste o jumătate de metru. Ei, e zăpada mare, e şi anul bogat; aşa că nu e cu supărare... Cu vreo două zile în urmă se înseninase. Cerul, ca sticla. Strălucea soarele pe zăpadă de ţi se tăiau ochii de-atîta alb! Vreme frumoasă. Vreme de sănii!... Numai noaptea şi dimineaţa muşca gerul, de ţi se lipeau palmele de clanţa uşii!... În asemenea nopţi dihăniile coboară pînă în sat. Le mînă foamea din urmă. Le simt mirosul cîinii şi se pun pe urlat. N-ai încotro: pui mîna pe topor şi ieşi să-ţi aperi avutul. Dintr-o margine de sat unul strigă: Lupuu, băăă!. Dintr-alta: Vulpea, băăă! Cine cu ce se trezeşte pe bătătură!... Cum vă zic, în poartă la mine mă despart de Miron". Aici face o pauză, ca să-şi aprindă ţigara. De la jar şi-a aprins-o, ca să nu-i mai dea baciul Ştefan peste nas. Mă uit pe sub sprîncene spre bărbatul cu numele pomenit. Ascultă întîmplarea cu luare-aminte, de parcă n-ar cunoaşte-o ori n-ar fi fost vorba despre el.
Tudor Pirone trage cu sete din ţigară — Ştefan Profeta umblă cu nasul după fumul slobozit în încăpere, semn că-i mai mare poftă, dar pariu-i pariu! — după care reia povestea exact din locul în care o întrerupsese: „Intră el în casă, la căldură, o întreabă pe nevastă-sa dacă a dat la animale ori să se ducă el, dacă a legat ca lumea poarta de la oborul oilor, femeia îi răspunde că da, şi Miron zice că ar bea o cană de vin fiert, că l-a răzbit gerul pînă la oase! Femeia nu pregetă, umple cana, aşa-i place bărbatului — întăreşte focul şi după un timp vinul începe să cînte şi să scape un abur uşor, de să te apuce ameţeala! Bea Miron o ceaşcă plină, bea şi nevastă-sa o jumătate. Mai bea el una, şi încă una, mănîncă, dă o roată prin curte, că aşa are obiceiul să facă în fiecare seară — cerul ca sticla, gerul ca un cîine turbat — totul în regulă, hai să ne pregătim de culcare. — Mă, Lisaveto, zice omul înainte de a se băga în aşternut. Mie mi s-a rupt nasturele de la betelia ismenelor. Ia un ac şi întăreşte-l ca lumea, ca să nu te mai scol mîine dimineaţă cînd plec. Ce-o fi fost cu nevastă-sa, că nu e firea ei, să lase dracului nasturele pentru dimineaţă, că nu s-o face gaură-n cer dacă n-o să i-l coasă chiar în clipa aia şi-o să-l lase pentru a doua zi! Miron s-a posomorît el, dar n-a mai scos o vorbă. Şi-a turnat în ceaşcă un rest de vin, l-a băut fără plăcere şi s-a culcat. Muierea a rămas să mai lucreze, că ăsta le e năravu’ în nopţile lungi de iarnă. Cînd s-au uitat la ceas, apropia de zece. Nu e tîrziu. A încercat să lege o vorbă cu bărbatu-su, dar Miron, morocănos din pricina nasturelui, s-a prefăcut că doarme şi nu i-a răspuns. Cînd s-a uitat a doua oară, ceasul tot în preajma lui zece. Ei i s-a părut că se apropie de unsprezece. Se vede că la plecare, dimineaţa — că numai el îl întorcea şi-l potrivea cînd era cazul — omul uitase, şi ceasul stătuse. O răzbise somnul după cîte a povestit mai tîrziu, aşa încît, după mintea ei, trebuie că era trecut bine de miezul nopţii. Se mira că n-auzise cocoşii cîntînd. Se vede că din pricina gerului prea mare încurcaseră şi ei mersul timpului. Nu poţi să mergi nici pe mîna lor totdeauna!... Şi-acu’, atenţie la mine: întii s-au pornit pe lătrat cîinii lui Mie Zglobiu, da’ nu aşa ca de lup. Ai fi zis că latră mai mult ca să se încălzească. Ilie, la vreo două curţi de el. Au tăcut ăştia, au luat-o ai lu’ Antone. Lisaveta tocmai se lăsa în cămaşă de noapte. Cînd au început să urle şi-ai lor, mai întîi Floriu, după el Ursu şi-n cele din urmă Gogu — botezat aşa după numele unui agent fiscal cam prost la gură — femeia a înţeles că lupul venise dinspre baltă, pe după grădini, şi-a dat năvală în saivanul lor, dacă nu cumva — Doamne păzeşte! — o fi împins poarta în lături, ca să dea buzna peste oi. Să ştiţi, domnu’ doctor, că muierile noastre nu se tem de lup. Aşa numai în cămaşă cum era, Lisaveta a trecut în fugă prin tindă şi a ieşit pe prispă. Ger de crăpau pietrele. Cerul curat, fără lună. Stelele, cît pumnul. Cîinii se zbăteau pe lîngă saivan, oile se îmbulzeau în pereţii adăpostului. A lăsat uşile vraişte şi s-a apropiat de pat, zgîlţîindu-l pe Miron. — Scoală bărbate, că a intrat lupu’ la oi! Aveau un felinar de vînt în tindă, care ardea toată noaptea pentru te miri ce nevoi. Aşa ţin şi eu; aşa ţinem toţi. N-a trebuit să-l strige de două ori. Miron a sărit din aşternut, cum sari la militărie cînd se sună alarma. Nasturele lipsă de la betelia izmenelor i-a făcut figura. Abia, abia, să rămînă omul gol puşcă, ca la botez. În disperare, s-a agăţat cu mîna dreaptă de betelie, aducîndu-şi îmbrăcămintea într-o poziţie cît de cît apropiată cu normalul. S-a repezit în tindă, a pus stînga pe felinar şi în goana mare pînă la adăpostul oilor. Aici, poarta crăpată. A scăpat o înjurătură printre dinţi — doar o întrebase pe nevastă-sa dacă a legat-o strîns şi sus şi jos — şi s-a strecurat prin deschizătură. De cum a intrat, a văzut ochii lupului sclipind printre oi. Tot omul ştie că fiara se pierde cînd vii spre ea cu lumină. Cu dreapta ţinîndu-se de brăcinarul ismenelor, cu stînga purtînd felinarul de vînt deasupra capului, Miron înainta printre oi. Simţind furia omului, lupul se trăgea îndărăt, căutîndu-şi o gaură în peretele de stuf prin care să poată scăpa cu obrazul curat. Peretele, împletit de mîna lui Miron. Nici o vrabie n-ar fi putut ieşi prin el. Miron, un pas înainte, lupul unul îndărăt. Ce gîndea Miron: — Să fi avut eu nasturele cusut, aveam o mînă liberă; în mîna liberă, ciomagu’ ori toporu’... Îţi tăiam eu pofta de carne proaspătă, dom’le lup!... De partea lui, lupul, necunoscînd încurcătura în care se afla Miron din cauza nasturelui, gîndea şi el aşa: — Pe unde ies? Dacă s-apropie mai mult de mine şi mă cotonăgeşte, cu te miri ce, aici îmi putrezesc oscioarele! Îmi rămîne lupoaica văduvă şi lupanii orfani şi pe drumuri!... Se vede că-i ajunsese la urechi isprava lui, Miron cu ursul, că umblă vorba... Ăsta a strîns urs de gît, domnu’ doctor, zău aşa!... Cînd spuse aceste cuvinte, aruncă şi-o privire furişă în direcţia celui despre care povestea. Numai că pe faţa acestuia nu se clintise nici o cută. Ba parcă se înseninase chiar, apropiindu-se de zîmbet. Mai face Miron un pas înainte. Mai face lupul unul îndărăt. Ce mai gîndeşte fiara: — Singura scăpare, poarta.
Dar pe unde s-o iau? Simţind prezenţa stăpînului, oile parcă se mai potoliseră. Afară ştia că-l aşteaptă cîinii. Dar să iasă el o dată afara, şi-acolo vede ce plan nou mai trebuie ticluit. Din ce pricină nu se cunoaşte, o parte din oi au luat-o spre răsărit, alta spre apus, lăsînd drept pe mijlocul adăpostului o cărare de te puteai plimba cu mîinile la spate pe ea. Bărbatul nu putea din pricina brăcinarului şi a felinarului, lupul nu-şi permitea să se plimbe. Pentru o clipă, om şi animal s-au privit ochi în ochi. Dacă Miron o mai fi avut parte de vreun gînd, asta numai el poate să ne-o spună. Lupul, însă, şi-a luat inima-n dinţi şi şi-a zis cu spaimă în glas: — Acum ori niciodată!... Şi şi-a făcut vînt cu toată forţa drept înainte. Văzîndu-l cu cîtă hotărîre se apropie, pe Miron l-a apucat deodată cea mai neagră frică. — „Ăsta se repede la beregata mea!"... şi ca să-i rămînă dreapta liberă pentru apărare, a dat drumul brăcinarului de la ismene, exact în clipa în care duşmanul său îi intrase cu capul între picioare, singura posibilitate pentru el de a ajunge la poarta saivanului. Miron a simţit o zmucitură puternică, din pricina căreia era gata-gata să se prăbuşească pe spate cu felinar cu tot. Lupul intrase cu capul drept în turul ismenelor omului, care îi alunecaseră neputincioase pînă aproape de genunchi. În disperare de cauză, fiara nu s-a oprit. A continuat să pornească cu capul acoperit în acel sac de o croială atît de curioasă, se pare ultima invenţie a omului în materie de vînat lupi!... Cum s-a deschis poarta, nici omul, nici fiara nu ştiu. Lupul îl bănuia pe Miron, pe care-l purta în spinare, în vreme ce acesta, fără să lase felinarul de vînt din mîna stîngă, se străduia s-apuce cu dreapta brăcinarul, ca să nu-şi piardă îmbrăcămintea pe drum, în această goană drăcească şi să se facă de rîsul vecinilor, care auzind hărmălaia făcută de Lisaveta, începuseră s-apară pe la porţi. „Lumeee, lume! Sări, lume, că mi l-a luat lupu’ pe Miron în spinare şi nu ştiu unde l-o duceee!" Ea, pe prispă strigînd, Miron prin curte, călare pe lup, cu cîinii tîrîş după ei şi oile behăind în obor! — Dacă scap cu viaţă, gîndea Miron, o omor! Fir-ar mama lui a dracului de nasture!... L-a aruncat într-un morman de zăpadă. Ismenele îi ajunseseră aproape de glezne. S-a scuturat, şi le-a tras în sus, a înţepenit mîna dreaptă pe brăcinar şi a suflat în flacăra felinarului tocmai cînd intram eu pe poartă ca să-l întreb: „— Ce e, mă, Miroane? Ce tot strigă femeia asta a ta?!..." A mormăit ceva, n-am înţeles bine ce, a intrat în casă, şi-a luat hainele pe el, şi-a pus căciula în cap, a dat o roată pe la oi să vadă dacă n-a rămas vreuna pe dinafară, a strigat cîinii, a legat poarta adăpostului în trei locuri, sus, jos şi la mijloc, a mai intrat o dată în casă — se vede că-şi uitase ţigările şi pînă la ziuă mai era — s-a uitat plin de curiozitate la ceas, l-a întors, fără să-l potrivească şi, înainte de a coborî scara prispei, i-a aruncat femeii peste umăr, fără prea mult necaz: — Eu o să mă mut la fermă pînă mi-o trece. Dacă mi-o trece!... Vezi cum te descurci cu gospodăria şi fă bine de nu-mi prea ieşi în cale, mai cu seamă cînd sunt la mînie! Iar din poartă: — Fir-ar al dracului de nasture cu naţia lui, că parcă-ţi cădea mîna dacă mi l-ai fi cusut de-aseară!...
(Perpetuum comic ’85, pag. 12)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu