Ţi-e frig, iubito?

        Toamnă, anotimp în care muştele mor din proprie iniţiativă. Tot atunci bătrînii harpagoni îşi organizează depunerile pentru tragerea de pe ultimul trimestru, vulturii pleşuvi îşi fac bilanţul, după un an rodnic, urşii se pregătesc de hibernare, iar unele fete tînjesc să-şi întemeieze un cămin fericit, pe baze noi...
        E timpul în care reumatismul porneşte la asalt prin oasele slab pregătite iar în saline natriul se decide la o mai justă colaborare cu clorul, spre a forma munţii de sare care urmează a fi exploataţi în mod corespunzător. Clorofila îşi temperează entuziasmele juvenile, iar blondele încep să-şi piardă din strălucire, lipsite fiind de lumina binefăcătoare a soarelui, de care, în fond, beneficiem cu toţii în mod egal. Pe scurt, e o toamnă mohorîtă. Cerul înnorat, iar în case avem aceeaşi culoare; vîntul bate din sectorul vestic cu precipitaţii puternice, lucru care face ca toate chioşcurile de difuzare a presei să fie triste. La munte este lapoviţă şi brazii nu mai evoluează firesc. Statuile din centrele urbane arată bine, spălate, curăţate, avînd astfel posibilitatea de a străluci în soare dacă nu le-ar fi împiedicat ploaia. Maşinile, limuzinele şi autobuzele circulă normal pe dreapta, iar timpul se scurge în sensul acelor de ceasornic. Din cînd în cînd o basculantă în viteză mai stropeşte cîte-un pieton paşnic aflat pe trotuar în interes de serviciu, dar nu totul e perfect. Copacii desfoliaţi de frunze arată ca într-un televizor alb-negru în timp ce cardiaci înrăiţi caută în Almanahul Juridic expresia „clauza testamentară".
        Păsările cîntă tot mai puţin şi se arată din ce în ce mai rar pe albastrul, devenit gri, al cerului, şi nici acelea nu sînt chiar cele mai reprezentative. Stîlpii de telegraf îşi înfig sîrmele în lumină exact cum omul înfometat îşi taie mămăliga cu aţă albă, fără a şti că acest procedeu n-a fost nici azi brevetat, fiindcă inventatorul, creatorul lui din popor, a preferat să rămînă în anonimatul istoriei alături de autorii doinelor, baladelor şi ale minunatelor basme de Petre Ispirescu.
        Nu am avut niciodată ochi albaştri astfel încît toate astea le văd prin ochii mei căprui. Ai ei sînt albaştri şi nu ştiu cum vede lucrurile. Nu ştiu ce să fac s-o înveselesc: mă dau peste cap, fac salt pe spate. Ea nu rîde. Atunci mă aşez la masă şi scriu. Idiotul de Dostoievski, mult mai vesel, optimist chiar, făcîndu-l pe Mîşkin şef de unitate la un magazin de imitaţii de pietre preţioase. Nimic. Ea este tristă şi se uită pe geam cum pleacă rîndunelele, cum se aliniază cocorii, cum se organizează cozile la crizanteme în piaţa de flori.
        Pun zahăr pe clanţă şi-i dau să guste, scot capul prin televizor şi-i cînt cum pot eu „Primăvara" lui Vivaldi, îi fredonez fragmente din „Love Story", îi recit din Neculuţă. Degeaba, o văd cum stă să-i curgă lacrimile. Disperat, mă urc pe lustră şi-i spun pe dinafară articolul de fond din ziarul local, instrucţiunile de folosire a maşinii de spălat rufe cu programator şi toată Apologia lui Socrate. Începe să se mai înveselească, dar spre sfîrşît mă opreşte de teamă să nu devin platonic.
        O fi asta o stare a ei pe care nu i-o pot extrage ca pe un bulb de crin regal din pămîntul reavăn. Mai bine o las aşa un timp. Nu mă mişc nici eu. Tac şi meditez. Nu, mai bine tac.
        Tac.
        Tac.
        O întreb dacă-i place Maiakovski. Da’ Evtuşenko? Da’ Senghor, tradus de Radu Cîrneci? Mă pălmuieşte. În fine, am reuşit ceva: am scos-o din toamnă, îi pot pregăti intrarea în iarnă. „Ţi-e frig, iubito?"

(Perpetuum comic ’89, pag. 33)

Vezi toată postarea

Umbrela

        Nici nu ştiu cum îl cheamă. E actor, în orice caz. E unul dintre acei oameni care trece neobservat, chiar şi atunci cînd e singur pe scenă. Orice rol ar avea, nu-l reţii, nu-l memorezi, nu-l iei în seamă. Şi în viaţa de toate zilele — la fel. Neobservat ca orice membru ordinar al asociaţiei de locatari. Nu e ales niciodată preşedinte, vice sau măcar membru în comisia de cenzori. El este şi atît. Îl vezi adesea în lift, îi răspunzi la un salut timid pe care ţi-l adresează, îi răspunzi fiindcă îl cunoşti, ştii că îţi e vecin de bloc, îţi este colocatar şi cu toate astea îl întrebi de fiecare dată la ce etaj merge. El nu se supără, îţi răspunde aproape supus, te salută la coborîrea din lift cu demivoce şi-şi vede de treaba lui. El este omul cel mic şi modest, cuminte şi introvertit, amator de sculptură artizanală, de Vivaldi şi de haiku. El este Mitică Neobservatul. Este dar nu se vede, vorbeşte dar nu se aude, respiră dar nu se simte.
        Era într-o toamnă tîrzie cînd muştele mor din proprie iniţiativă, urmînd a reînvia conform legilor (naturii) în vigoare. După un ancestral obicei tradiţional, ploua. N-a luat în seamă asta cînd a ieşit din apartament. Abia ajuns în stradă şi-a dat seama că-şi uitase umbrela sus în cameră. O superstiţie tipică meseriilor „nervoase" (actori, circari, etc., l-a oprit să se întoarcă din drum. Mai ales că azi avea la teatru o repetiţie decisivă cu Marele regizor de talie mondială. Oscila totuşi: a-şi lua sau a nu-şi lua umbrela, aceasta-i chestiunea, problema, întrebarea. Apare în uşă, venind probabil de la cumpărături, căci avea cîteva sacoşe obeze, unul dintre puţinii vecini cu care avusese o dată un dialog mai lung decît paşnicul „bună ziua". Vecinul îl întrebă ce i s-a întîmplat. Îi explică scurt.
        — Nici o problemă, vecine. Ia, te rog, umbrela mea şi cînd te întorci mi-o restitui, nici o problemă.
        O luă, bîigui nişte mulţumiri şi fugi feciorelnic prin ploaie. Îşi deschise umbrela după ce se udă bine, ocazie cu care îşi aminti că o are. Luă apoi troleibuzul.
        Repetiţia fusese extraordinară. Marele regizor de talie mondială îl felicitase personal de cîteva ori. Fusese ales în distribuţia marii capodopere. Şi nu cu un rolişor ca de obicei. Nu ştia pe ce lume e, cum îl cheamă, dacă e căsătorit şi dacă mai are de achitat ceva rate la casa de ajutor reciproc. Ieşi din teatru dansînd într-un fel al lui. Mental. Se vedea ovaţionat, înmormîntat în jerbe de flori pe scenă, sărutat în faţa publicului de însuşi Marele regizor de talie mondială. Următorul rol va fi ceva uriaş, titular, Hamlet, Othello, Idiotul (în dramatizare). Se urcă în troleibuz în pas de vals. Mental. Se aplecă voios să ia de pe jos portofelul căzut al unei bătrîne şi, cu acest prilej, tocul de ochelari îi alunecă jos. Îl culese şi pe el, dădu bătrînei portofelul apoi întrebă:
        — A pierdut cineva un toc de ochelari?
        Nu primi nici un răspuns aşa că puse tocul la locul lui în buzunarul de la piept. Se rezemă în picioare de o bară de susţinere orizontală, de care mai stătea sprijinit un ins gras cu un nas subţire. Începu să privească absent pe fereastră. Era deja într-un turneu la Paris, primea cu condescendenţă aplauzele pretenţiosului public din oraşul de pe malurile Senei cînd îşi dădu seama că trebuia să coboare. Luă umbrela agăţată de bara troleibuzului şi se îndreptă spre uşa de coborîre.
        — Alo, ce faci domnu’, îmi iei umbrela, strigă după el grasul cu nas subţire, care stătuse alături de el în timpul triumfului din capitala ţării lui Voltaire.
        Îi explică şi el cum putu că, de fapt, umbrela, da, nu e a lui, dar că a împrumutat-o de la un vecin, cînd a plecat spre teatru unde repetiţia, Marele regizor de talie mondială, felicitările, jerbele, capitala ţării care se învecinează la sud cu Spania. Da, îşi cere scuze, poate nu era umbrela lui.
        — Lasă că vă ştim noi pe ăştia, îi aruncă insul gras cu nas subţire, înainte ca el să coboare năuc într-o staţie necunoscută, cu mult mai departe de locul unde trebuia să ajungă. Adică acasă.
        Ce să facă acum, tipul gras cu nas subţire l-a deposedat de o umbrelă care nu era a lui. Acum trebuie să o restituie. De unde?
        Blocurile noi stăteau aliniate pe trotuar în faţa lui cu firmele îmbietoare puse pe frontispiciile unităţi lor comerciale de la parter. Căută cu privirea: ILF, ABC, IPS, DGDAL-ICRAL, jocuri logice, geamuri şi oglinzi, faruri, vitrine, fotografii, genţi şi umbrele. Aici. Îşi alese una din sutele de sortimente prezentate de un amabil vînzător cu ecuson în piept. Avu norocul să găsească un exemplar identic cu cel al vecinului. Acum se liniştise, putea merge acasă, bună ziua, poftiţi umbrela, vă mulţumesc, mi-a purtat noroc, am avut o repetiţie splendidă. Marele regizor de talie mondială m-a felicitat, am plecat de la teatru dansînd (mental). La teatru!, asta era; după repetiţie a plecat dansînd (mental) şi a uitat umbrela acolo. La teatru.
        Fuga la teatru.
        În cabină era linişte. Din perete îi zîmbea ca de obicei un tablou reprezentînd un fost actor, parcă fostul patron, o frumuseţe trecută, ceva între Rudolf Valentino şi acidul dezoxiribonucleic. De pe peretele de vizavi îi zîmbea paşnică precum o zi de vară în timpul toamnei, umbrela. O luă cu duioşie o agăţă de braţ, alături de cea nouă şi ieşi.
Afară nu mai ploua. Mergea victorios pe stradă dansînd foxtrot. Mental. Cele două umbrele pendulau acum agăţate de braţul lui drept, cel cu care tăiase capetele a doi padişahi, împuşcase cinci gangsteri din banda lui Costello o mîngîiase pe Medeea lui Euripide, strînsese mîna a cîteva zeci de tovarăşi în piese de actualitate din dramaturgia originală.
        Imagini mentale începură din nou să-l năpădească. Parcă nu mai era în formă, parcă nu mai putea juca Othello, Hamlet, Idiotul (dramatizare) Rolul titular.
        Troleibuzul sosi. Tocmai se pregătea să se urce cînd, îl văzu pe insul gras cu nas subţire, coborînd pe la „urcare". Şi el pe el. Insul gras cu nas subţire se uită lung la braţul drept al actorului, cel cu gangsterii, Medeea, padişahii, pe care se balansau paşnice, ca o zi de primăvară, cele două umbrele:
        — Ţi-a mers bine azi!

(Perpetuum comic ’88, pag. 163)

Vezi toată postarea