Firul Ariadnei

        * Cum să te ajut? Mi-ai spus ce ai pe suflet, nu şi pe cuget.
        * Idealurile se fac şi după aceea se caută.
        * N-am să uit niciodată binele pe care mi-l puteai face.
        * Învaţă să înoţi. Nu ţi-am promis că o să naufragiem împreună.
        * De la o vreme mă uit cum trec anii: doi cîte doi, doi cîte doi...
        * Pe ei îl trăznesc ideile ca pe un butuc.
        * Fericirea e ca femeia nestatornică: nu ştii cînd vine, nu ştii cînd pleacă.
        * Şi dacă o să mă domesticesc o să-mi fie mai bine? se întreba raţa sălbatică.
        * Pocnind din bici pe lîngă boi i-a ieşit faimă de dresor.

(Perpetuum comic ’91, pag. 11)

Vezi toată postarea

Răzbunarea lui Glaucos

         Vasile Omete stătea pe malul lacului şi pescuia. Tot felul de gînduri îi bîzîiau prin cap, mai rău decît ţînţarii care făceau acelaşi lucru, în exterior. Această vraişte de ordin psihic pornea dintr-un motiv temeinic fiindcă, iacă-tă, toţi prietenii, colegii de birou sau vecinii din bloc aveau familii, spre deosebire de el, care deţinea doar o amărîtă de pisică, şi aceea fără un ochi, o maidaneză cu genealogie incertă şi comportări suburbane. Pentru ea pescuia.
        Un timp, postura de burlac i-a convenit: rufele le dădea la „Nufărul", masa o lua la „Expres", la teatru şi la film mergea cu bilete luate prin sindicat. Vara îşi petrecea după amiezile în Cişmigiu, juca şah cu diverşi parteneri voluntari şi hrănea porumbeii de la „Buturugă" cu cocoloaşe de mălai aduse de-acasă în punguliţe de plastic. A venit însă o vreme cînd toate astea n-au mai avut nici un fel de haz. Ştia foarte bine ce-i lipseşte, dar, fiind un timid, nu găsea mijlocul de apropiere vizavi de subiectul asupra căruia i se opreau ochii, ori de cîte ori se ducea dimineaţa la centrul de lapte. Subiectul era, bineînţeles, o femeie, o fiinţă diafană, tînără, cu ochi blînzi şi un surîs onest, care l-au cucerit chiar din prima zi, cînd i-a cedat rîndul la iaurt şi a ajutat-o să introducă produsul în sacoşă. De-atunci a întîlnit-o zilnic, dar alte gesturi, în afară de cedarea locului şi susţinerea sacoşei, n-a mai făcut. O numea în gînd Florinela, un nume plăzmuit de el, expresie a sentimentului ce, fără îndoială, se dovedea a fi începutul unei sublime pasiuni.
        Acum stătea pe malul lacului şi pescuia, cu gîndul la Florinela lui, despre a cărei singurătate era convins pe deplin din moment ce n-a cumparat niciodată mai mult de-o sticlă de lapte şi un iaurt. Dragostea, după cum se ştie, aduce cu sine un fel de buimăceală, de aiureală, omul se comporta ca în transă sau de parcă ar fi picat din lună (fără vreun vehicul spaţial). Acesta este şi motivul pentru care Vasile Omete, timp de patru ore, n-a prins nici măcar o plevuşcă sau vreo prăpădită de caracudă. Şi nu pescuia nimic fiindcă, pur şi simplu, uitase să pună momeala în cîrlig.
        Cum stătea, cu trestia în mînă şi cu ochii pierduţi în reverie, auzi, deodată, o voce subţire, din josul malului. Privi suprafaţa liniştită a apei şi descoperi sursa sunetelor: era un peştişor argintiu care, spre stupefacţia lui, încerca să-i vorbească. Deoarece distanţa era prea mare pentru ca peştişorul să se poată face înţeles, Vasile Omete se aplecă şi-l luă în palmă. De îndată ce-i simţi făptura palpitînd în căuşul mîinii, se convinse că nu e vis şi se strădui să-l asculte cît mai atent. Peştişorul grăi:
        — Sînt trimisul puternicului Glaucos, protectorul nostru. Consideră că eşti cel mai bun om din lume deoarece tu te desfeţi privindu-ne cum ne zbenguim în apă, dar nu vrei, ca alţii, să ne iei viaţa şi să te îndestulezi azvîrlindu-ne în tigaie. De aceea vrea să-ţi îndeplinească o dorinţă. Spune-mi-o şi se va realiza. Ai grijă să fie o dorinţă demnă de generozitatea stăpînului meu, altminteri s-ar putea să-l superi...

         Modul în care i se învîrteau gîndurile în cap, pînă la apariţia peştişorului, era un fleac pe lîngă vîrtejul produs de uimitoarea ofertă. O dorinţă! O dorinţă pe care s-o vezi realizată pe loc, e ceva! Vasile Omete trecu în revistă regimentele de dorinţe ce năvăleau acum, pentru prima dată, în bietul lui creier zguduit de frisoane. Să ceară postul de director general? Dar ce-i un director general, în veşnică rotire, pe lîngă preşedintele de onoare, să zicem, al Academiei? Un astfel de preşedinte ar trebui să aibă şi nişte ani în plus, un început de spondiloză, restricţii dietetice... Să ceară, de pildă, ca Faust, reîntoarcerea în primii ani de tinereţe? Şi ce folos, dacă nu are bani, palate, maşini...? Ar putea să rămînă la etatea prezentă şi să obţină doar palatul. Sau autoturismul. Şi cu ce să întreţină palatul, cu toate angaralele ce incumbă o asemenea proprietate? În ceea ce priveşte maşina, ar fi fost şi mai riscant, avînd în vedere dificultăţile de memorie ce mergeau pînă acolo încît nu reţinea nici măcar propriul număr de telefon, darămite atîtea semne de circulaţie.
        Cu aceeaşi viteză, i-au trecut prin minte şi alte năzuinţe: o călătorie în jurul lumii, înlocuirea cheliei cu o coamă leoniană, un cîştig substanţial la tragerile „Loto", înlesnirea pensionării (dacă tot e minune...!) la vîrsta de 40 de ani sau propulsarea, în chip de protagonist, într-o coproducţie, cu deplasări în ţările respective. Nu s-a oprit însă la nici una dintre aceste dorinţe şi nici la altele apărute între timp, alungîndu-se una pe alta, la nesfîrşit. Ultima i s-a părut însă cea mai atractivă: dăruirea unui grandios talent literar în stare să obţină premiul Nobel! Asta da, i-ar fi adus glorie, bani, voiajuri şi, de ce să nu recunoaştem? nemurirea!
        Tocmai vroia să-i împărtăşească peştişorului dorinţa la care s-a oprit, cînd observă că acesta zace în palmă, inert, cu ochii holbaţi şi gura căscată. Ţinut prea mult în afara mediului său — timp în care Omete căuta să atingă gradul cel mai înalt de fericire — bietul peştişor îşi dăduse duhul. Fireşte că lui Omete nu i s-a mai îndeplinit dorinţa. Şi nici n-a înţeles de ce, din acea zi, Florinela n-a mai apărut niciodată la centrul de distribuire a produselor lactate.

(Perpetuum comic ’85, pag. 118)

Vezi toată postarea

Quadratura groapei

        În curtea instituţiei noastre a apărut o groapă. Conform instrucţiunilor directorului, de-a întocmi documentaţia necesară de îndată ce constatăm o neregulă, am constituit, pe loc, şapte comisii.
        Prima comisie trebuia să măsoare dimensiunile obiectivului, să întocmească harta regiunii unde s-a produs fenomenul şi să prezinte o listă cu apariţii asemănătoare, pe o perioadă de treizeci de ani (indicînd locul, cauza şi măsurile ce s-au luat). A doua comisie trebuia să se ocupe de strîngerea datelor meteorologice, cu toate manifestările atmosferice din ultima săptămînă (ploaie, burniţă, eventuale inundaţii, alunecări de teren etc.), acestea urmînd a fi procurate de delegaţi speciali atît de la staţia din vîrful muntelui Caraiman, cît şi din punctele limită, Băileşti şi Miercurea Ciuc. Cea de-a treia comisie avea sarcina să se ocupe de femeia de serviciu, ştiind că a trecut prima prin curte şi care, din motive ce urmau a fi consemnate, nu a sesizat o atît de gravă subminare a locului unde ne desfăşurăm activitatea (lipsă de vigilenţă? tendinţă de muşamalizare? intenţie criminală?). Aceeaşi comisie trebuia să descopere eventualul vinovat (sau vinovaţi) care a dat naştere săpăturii, scopul în care a făcut acest lucru, precum şi felul de unelte folosite. Comisia numărul patru, aleasă dintre angajaţii care activau pe linie de protecţie a muncii, trebuia să ia legătura cu Spitalul municipal şi cu organele Ministerului Sănătăţii spre a se stabili cu precizie pericolul la care s-ar expune un angajat cu studii superioare şi cu greutăţi familiale, în caz că ar fi căzut, din neatenţie, în suszisa groapă. Deasemenea, trebuia să afle, de la aceleaşi foruri, la cît s-ar fi ridicat costul spitalizării, al medicamentelor precum şi suma ce s-ar fi cuvenit s-o primească în timpul concediului medical. Celelalte trei comisii aveau datoria să controleze activitatea celorlalte patru, astfel ca ancheta să se poată desfăşura în mod cinstit şi operativ.


        De îndată ce s-a stabilit componenţa comisiilor şi sarcinile ce le aveau de îndeplinit, s-a pornit la lucru. E de reţinut faptul că întreaga acţiune nu trebuia să depăşească patruzeci de zile, termen la care, şeful nostru, întorcîndu-se din concediu, urma să găsească, pe birou, rapoartele celor şapte comisii precum şi o expunere de ansamblu, alcătuită de comisia numărul opt, înfiinţată abia la urmă, în acest scop.
        Lucrurile au decurs conform planului iniţial. În cea de-a patruzecea zi, la primele ore ale dimineţii, întregul colectiv participant la anchetă se afla în biroul şefului, pe masa căruia aşteptau cele 18 dosare cu coperţi de plastic în culoarea castanei şi un buchet de flori. Atmosfera era caldă — ca orice atmosferă de lucru — şi, totodată, festivă.
        A trecut o oră, două, florile au început să se ofilească şi figurile noastre de asemenea. Şeful întîrzia, tocmai el care n-ar fi făcut greşeala asta niciodată! Impacientaţi, am traversat curtea şi ne-am îndreptat spre cabina portarului în speranţa că l-a văzut trecînd, dar a pornit-o, din cine ştie ce motive, spre cealaltă aripă a clădirii. În drum spre cabina portarului, am auzit, de undeva, din partea dreaptă, nişte gemete şi bolboroseli, venite parcă din fundul pămîntului. Am privit într-acolo, şi unul dintre cei ce întocmiseră harta regiunii incriminate ne-a atras atenţia asupra punctului de unde se auzeau gemetele: groapa.
        La început ne-am gîndit să formăm o comisie care să se deplaseze la locul cu pricina spre a cerceta fenomenul nou apărut. Curiozitatea ne-a făcut să călcăm însă acest act de disciplină, aşa încît am dat năvală cu toţii. Cînd ne-am aplecat peste groapă, am rămas trăzniţi. În fundul ei, bălăbănind din mîini şi rostogolindu-şi ochii în orbite, ca bilele în roata de plasă a agenţiei Loto în zi de tragere, se afla chiar şeful nostru. I-am urat, fireşte, bun venit din concediu, şi i-am expus succint modul nostru de acţiune în problema de care tocmai se lovise. „Neisprăviţilor! a strigat şeful furios. Trebuie să puneţi mîna pe lopeţi şi să aruncaţi pămînt în groapă, să nu întocmiţi rapoarte!"


        Nu l-am contrazis din două motive. În primul rînd pentru că era, chiar şi în această situaţie, superiorul nostru şi, în al doilea rînd, pentru că spusele sale sunau, fără dubiu, a ordin. Aşa c-am pus mîna pe lopeţi şi am început să aruncăm pămînt în groapă!
        Dar nici aşa n-a fost bine. După trei zile, la ieşirea din spital, şeful nostru a dat ordin să se întrunească două comisii: una de sancţionare a celor opt comisii inutile şi una de control a primei. În urma dezbaterilor, care au durat două săptămîni, s-a hotărît să ni se dea tuturor mustrări cu avertisment şi să fim tăiaţi de pe lista cu excursii organizate prin sindicat. De-atunci, refuz să mai fac parte dintr-o comisie. Iar cînd întîlnesc o groapă, mă uit, mai întîi, să văd dacă nu a căzut vreun birocrat în ea!

(Perpetuum comic ’83, pag. 224)

Vezi toată postarea

Povestea unor interviuri

        Interviul este acea specie gazetărească, aparent modestă, în care gloria nu revine niciodată celui care scrie. Dar el, reporterul, are alte satisfacţii. În primul rînd are ocazia să cunoască o seamă de personalităţi şi, dacă nu e prea plictisitor, să rămînă chiar în relaţii amicale. În ceea ce priveşte succesul lucrării propriu zise, acesta va fi garantat şi cu cît interlocutorul va fi mai celebru, cu atît va fi şi numele reporterului mai lesne de reţinut.
        Aş minţi dacă aş spune că nu m-am bucurat şi eu de aceste, avantaje. Interviurile pe care le-am luat au fost uitate, poate, de mult. În schimb mi-au rămas o mulţime de amintiri de la acei oameni minunaţi cu care am stat, cîndva, de vorbă, întîmplări pe care memoria le-a înregistrat şi care, independent de voinţa mea, cu timpul, ar putea să se şteargă. De aceea încerc să redau hîrtiei cîteva, din perioada anilor 1962—1963, de pe vremea cînd eram un simplu — dar foarte entuziast — reporter.


EVOCĂRI INEDITE

        Din interviul luat Mariei Tănase, ultimul din nefericire, a rămas nepublicat — din lipsă de spaţiu — această „pagină" emoţionantă, scrisă chiar de mîna ei. Şi cu talentul ei de mare... poetă!
        — La vară voi pleca la Mînăstirea Neamţului. Mă năpădeşte dorul de meşterul Sadoveanu pe care nu-l pot socoti dispărut. Mă voi duce şi sînt sigură că îl voi regăsi în cerdac privind peste dealurile moldoveneşti, cu profilul sculptat în basorelief pe cel mai larg orizont pe care şi l-a putut închipui cîndva omul. Ştii de ce băteam drumul pînă la el, mai înainte?
        — Cine nu l-ar fi bătut?
        — Eu aveam un motiv special. Îl rugam să mă controleze dacă „zic" bine, în limba Moldovei, cîntecele pe care mi le culegeam singură. Unde aş fi găsit un profesor mai bun? Cînd mă cuprinde dorul de el merg, pentru o vreme, la Mînăstirea Neamţului. Dar nu mai pot să cînt.
        — Vă înţeleg.
        — Pe spiriduşul cu nume zgîriat pe coajă de palisandru, pe Arghezi, îl ţin în Dealul Piscului, ascuţit, şi viu, şi teribil de caustic. Îi trec pragul, uneori, cînd mă duc s-o văd pe maica. Eu m-am născut în mahalaua Cărămidarilor, jos, la poalele dealului pe care îşi croieşte stihul şi potriveşte vorbele, marele poet. Ne vedem rar, ca să-l necăjesc, dar îl iubesc.
        — Vorbiţi-mi despre Brâncuşi.
        — Ce om extraordinar! Pe Brâncuşi l-am cunoscut la New York şi l-am lăsat adormit în „porumbarul" — cum îşi denumea el patul — din atelierul de la Paris. În ziua aceea m-a rugat să-i cînt şi, ca să nu-l văd plîngînd, şi-a rezemat spinarea de a mea, întors cu faţa spre zid. Într-un tîrziu, trecînd prin multe cîntece, a adormit. Am lăsat în locul spinării mele o pernă ca să nu-l trezesc şi i-am sărutat mîna. Mai aveam o oră şi trebuia să plec spre ţară. A venit războiul şi nu l-am mai putut adormi în cîntecele plaiurilor noastre, dar aici, la Gorj, sînt cu el — şi-l iert că nu s-a întors căci traversa pusă de profani peste „Săruturile" din Zăvoi ca să-i „împlinească opera" l-a apăsat pe suflet mai bine de 25 de ani.

INTERVIU TRAS LA SORŢI

        Cu Tudor Muşatescu, sau Nea Tudorică după cum îi plăcea să i se spună, era o plăcere să stai de vorbă. Răspunsurile nu aveau nevoie de pauze spre a fi şlefuite, spre a li se adăuga sarea şi piperul. El se afla întotdeauna în acea stare de graţie, de-a fi spiritual şi interesant, la orice oră din zi şi din noapte. Pentru un reporter, un astfel de interlocutor e mană cerească. Şi totuşi... Cînd m-am dus în strada Luigi Cazzavillan ca să procedăm la elaborarea interviului, eram convinsă că plec cu el gata scris. Dar n-a fost aşa. A trebuit să scriu vreo cinci, în tot atîtea vizite, pentru că maestrul, la o oră după ce plecam, mă suna la telefon invitîndu-mă la el pentru a doua zi, cu invariabila scuză:
        — Nu e bine. Hai să vedem cum îl putem întoarce şi mai bine.
        — Maestre, i-am spus într-o zi, gata! Dacă mîine nu intru cu el în tipografie, sînt în pom.
        — Şi ce propui?
        — Să alegem unul dintre ele şi să-i dăm drumul.
        — Păi, cine mai ştie acum care e mai bun?
        — Îl tragem la sorţi.
        Ideea l-a amuzat şi aşa se face că am reuşit să duc la tipografie — cu o întîrziere doar de două zile — primul dintre cele cinci interviuri.

O CONVORBIRE CARE N-A AVUT LOC

        Cel mai dificil interviu a fost cel luat poetului Marcel Breslaşu. Chiar de la prima discuţie prin telefon şi, apoi, la vizitele pe care i le-am făcut la redacţia „Secolului XX", mi-a spus, categoric, că nu obişnuieşte să dea interviuri şi cel mai bun lucru ar fi să mă... calmez. Dar, cum conducerea redacţiei insista asupra acestui interviu, cu un argument la care nu aveam replică („ce fel de reporter eşti dacă nu te pricepi să-l convingi?") am recurs, în disperare de cauză, la un fals. Interviul a apărut, ocupînd o pagină întreagă de revistă, fără să fi avut cu poetul vreo convorbire, în afara celor de refuz. Singura circumstanţă atenuantă era aceea că lucrarea se prezenta într-o formă nemaiîntîlnită pînă atunci. Iată cum arăta, de pildă, finalul acestui insolit interviu:
        Discuţia plăcută, punctată de condei
        Ar mai dura, probabil, dar trebuie să-nchei.
        E-aproape şase. Timpul se duce ca nimica...
Reporter: Maestre, ţineţi minte că aţi scris şi la „Urzica"? Aţi fost chiar şi-n colegiu. Sau aţi uitat cumva?
Breslaşu: Cum pot să uit cînd astăzi lucrez cu dumneata?
Reporter: Ce credeţi că-i umorul în ritm şi rimă strîns?
Breslaşu: Ceva de care rîdem... cînd nu este de plîns.
Reporter: Ce mari proiecte, planuri, aveţi de viitor?
Breslaşu: Acestea, deocamdată, privesc pe autor.
                Şi, fiindcă timpul fuge cu-atîta-nverşunare,
                Mă laşi să pun, la rîndu-mi, o singură-ntrebare?
Reporter: Cum nu, maestre dragă, vă rog, nu-i nici un bai.
Breslaşu: Aş vrea să ştiu (surîde) mata ce vîrstă ai?
                (Îi spun şi-l văd zîmbind prin fumul de tabac)
                Ce tînără! Şi parcă vorbim de, hăt!, un veac!
                (E clar că mă invită, destul de fin, să tac
                Şi să-mi adun hîrtia, notiţele, plaivazul...)
Reporter: Maestre, mă voi duce...
Breslaşu: Păcat! Se duce hazul...


        La cîteva zile de la apariţia aşa zisului interviu primesc un telefon. Glasul lui Marcel Breslaşu nu prevestea nimic bun.
        — La ora unu te rog să vii pînă la „Capşa". Sper că ştii de ce.
        Cum să nu ştiu? Consultasem chiar Codul Penal. M-am dus, totuşi, imaginîndu-mi, fără efort, ceea ce avea să urmeze. Dar mă înşelam. Poetul, împreună cu soţia sa, mă invitaseră la o masă de zile mari. În cinstea „interviului" s-au băut şi cîteva pahare de şampanie.
        — Noroc că l-ai scris bine, mi-a spus Breslaşu la un moment dat, altminteri...

O FARSĂ A LUI TĂUTU

        Exista, cîndva, o persoană foarte influentă, care se îndeletnicea şi cu scrisul, dar fără prea mult har. Într-una din zile, Nicolae Tăutu, de-a cărei prezenţă ne bucuram toată redacţia, s-a gîndit să-mi facă o farsă. A întîlnit personajul despre care vorbeam la una din mesele restaurantului „Trocadero" şi, intrigat la culme, s-a apropiat de el, pomenindu-mi numele:
        — Ce-avuseşi, dragă, cu fata? Că scrie cu umor, săraca...
        — Scrie, cine zice că nu? Dar de ce-i spui „săraca"?
        — Cum? Nu ştii? A dat-o afară Baranga fiindcă n-a fost în stare să-ţi ia interviul.
        — Ce interviu? Am fost la Sinaia, nu ştiu nimic.
        — Te-a căutat şi la Sinaia, dar nu te-a găsit.
        — Aşa-i, că m-am dus cîteva zile la Predeal. Dar pentru atîta lucru s-o dea afară? Nu se poate.
        — Dacă-ţi spun... Acum lucrează la „Victoria" vinde frigidere şi aspiratoare de praf.
        — Nu cred, dragă.
        — Întreabă-l şi pe Mihu, că şi-a luat ieri un „Fram" Trebuie să intervii.
        — Dă-mi numărul ei de telefon.
        M-a sunat chiar în acea seară. Spunîndu-mi cine e, am rămas puţin nedumerită, dar nedumerirea s-a transformat în spaimă cînd l-am auzit tunînd în receptor:
        — De mîine nu mai lucrezi acolo. Gata! S-a terminat. Vorbesc eu cu Baranga.
        — Dar ce s-a întîmplat?
        — Ştiu tot. Mi-a spus Tăutu. N-are rost să discutăm acum.
        — Vreau să întreb, totuşi...
        — Scrie-mi întrebările şi-ţi răspund cu plăcere. Trimitemi-le în plic!
        Toată noaptea m-am chinuit să descopăr motivul unei atît de crunte supărări. Abia spre dimineaţă mi-am adus aminte că a pomenit numele lui Tăutu şi m-am liniştit. Cînd am aflat ce ispravă făcuse colonelul am intrat din nou în panică: vrînd-nevrînd, trebuia să iau interviul! De luat nu era greu, dar de apărut... M-a salvat, din fericire, tot Tăutu. I-a telefonat personajului, avîndu-mă de-a dreapta, „sub supraveghere" cum s-ar zice:
        — Dragă, l-a anunţat el. Lucrurile s-au aranjat. A fost chemată înapoi dar n-o mai lasă să se ocupe de interviuri. Deocamdată. Ce vrei, nu putea nici Baranga să recunoască, aşa, pe de-a-ntregul, că a greşit!

DUPĂ 20 DE ANI

        În activitatea unui reporter există, uneori, şi momente neplăcute. Astfel, s-a întîmplat ca, într-una din zile, să iau un interviu, să-l scriu şi să rămînă în sertar din cauza că cel ce trebuia să dea aprobarea pentru apariţia lui a avut, cîndva, un diferend cu persoana intervievată. Am păstrat însă interviul, cu sincera părere de rău, de-a fi tulburat, fără voia mea, un om pe care îl respect şi îl admir foarte mult. E vorba de marea noastră actriţă Eugenia Popovici!
        Îmi fac datoria de-a publica acest interviu, fără să intervin deloc în materialul de-atunci. Să-i sărbătorim, deci, împlinirea a 20 de ani de cînd...

DE VORBĂ CU ARTISTA EMERITĂ  EUGENIA POPOVICI

        Ghiocei!
        Nici nu se putea ca artista Eugenia Popovici să locuiască pe o altă stradă decît aceea al cărei nume i se potriveşte atît de bine: delicateţe, sinceritate, floarea primăverii.
        — Locuiţi de mult aici?
        — Da! Am copilărit pe această stradă.
        Zîmbesc. Mi-o închipui pe eleva din „Steaua fără nume" sărind într-un picior de-a lungul străduţei, în elanul celei dintîi pasiuni.
        — Da, de pe atunci eram îndrăgostită de teatru. De fapt, aceasta a fost prima mea pasiune.
        Îmi pare rău că n-am cunoscut-o mai de mult pentru că şi eu am copilărit... pe aceeaşi stradă. Dar, cine ştie? Poate că ne-am întîlnit, cîndva, la taraba cu acadele din colţul Tunarilor. Poate. Dacă aş fi cunoscut-o atunci n-ar mai fi trebuit s-o întreb acum:
        — Aţi jucat teatru şi în liceu?
        — Desigur. Eram vedeta şcolii, îmi aduc cu plăcere aminte de „creaţiile" din „Chiriţa în voiaj" sau de recitările sonetelor lui Shakespeare. Toţi profesorii mă îndemnau să mă fac actriţă.
        — După cum se vede, aţi fost o elevă... ascultătoare.
        — N-a fost uşor. Meseria de actor nu era sigură, aşa că tata...
        — V-a înscris la Drept? Oricum, talentul...
        Rîde. Nu, nu s-a înscris la Drept, dar era aproape... Adică la Litere.
        — Aţi părăsit, deci, scena înainte de-a vă sui pe scenă?
        — Deloc. Am urmat, paralel, şi Conservatorul, pe proprie răspundere. Am fost eleva regretatei Maria Filotti. Mi-aduc aminte cum, în anul II, m-a luat de mînă şi m-a dus ia Teatrul Naţional. Aveau nevoie de o fetiţă în „Richard al III-lea".
        — Era un „rol"?
        — Şi încă ce rol! Două replici, dintre care ultima: „De ce plîngi, bunicuţo, atît de des?" Mă emoţiona pînă la lacrimi. În sfîrşit, eram artistă!
        — Succesele care au urmat..., anticipez eu.
        — De ce te grăbeşti?, mă corectează. N-a urmat nici un succes.
        Şi ochii Eugeniei Popovici capătă luciul reţinut al lacrimilor. După o pauză, în care desprindem coaja sîngerie a două mere, începe să-mi spună:
        — Terminasem Conservatorul. Într-o mînă cu o servietă doldora de cărţi... de gramatică, cu o jachetă de postav cenuşie, încălţată cu ciorapi de aţă şi cu ghete în şireturi, ba şi cu o umbrelă şuroind de apă în mîna cealaltă, m-am prezentat în cabinetul somptuos al Teatrului Naţional. Directorul a privit uluit „costumul" cu care aveam îndrăzneala să intru în viaţa de artist, şi m-a întrebat: „Dumneata vrei să faci teatru?" „Da!" „Îţi dai seama că eşti blocată de"... şi mi-a înşirat o serie de nume „celebre" în acea vreme. „Nu-i nimic. Voi aştepta!" Şi, ce e drept, am aşteptat: din 1936 pînă în 1945.
        — Atîţia ani fără să aveţi un rol? am întrebat eu mirată.
        — Am avut un singur rol, de un real succes: Oana din „Apus de soare". Pe urmă am făcut doar figuraţie. Şi tare aş fi vrut să joc! Dar pentru ca să joc nu aveam „nume" şi n-aveam nume pentru că nu jucam...
        — Aveţi vreo amintire veselă din această tristă ucenicie?
        — Odată, în „Harap Alb", interpretam un drăcuşor care dansa în jurul unei trape în care dispărea vrăjitoarea. La închiderea trapei mi-a prins codiţa. Uitînd că sînt în mijlocul scenei am început să ţip de spaimă. S-a făcut mult haz, dar eu am plecat acasă necăjită că am fost remarcată, în acest fel, de public. Din nefericire, m-a „remarcat" şi regizorul în condica de regizorat.
        — Din vremea cînd făceaţi parte din figuraţie păstraţi şi o amintire mai serioasă?
        — Da, şi-mi arată un semn în podul palmei. E urma unui iatagan.
        — Aţi participat la vreo luptă?
        — Nu, dar o luptă tot a fost. Regizorii nu prea aveau grijă de noi, figuranţii. În „Înşiră’te mărgărite" interpretam un pitic care trebuia să traversese scena învîrtind în mînă un iatagan. M-am luptat mult cu regizorul să-mi schimbe iataganul care era — fără să exagerez — mai mare decît mine. Pentru că, în general, îmi interpretez rolurile cu conştiinciozitate, mă alegeam în fiecare seară cu o rană la mînă.
        — Şi l-a schimbat pînă la urmă?
        — Nu pe el, ci... pe mine! Era mult mai simplu...
        — A fost un rol prea... greu, încerc eu să-i abat tristeţea. Apoi urmez: Cum de aţi obţinut mai apoi rolul Lucettei din „Bădăranii"?
        — Din întîmplare: n-avea cine să-l joace.
        — O întîmplare fericită. Spuneţi-mi, aţi rămas întotdeauna credincioasă Teatrului Naţional?
        — Da, am avut răbdare şi nu l-am părăsit.
        — Şi cînd v-aţi hotărît să rămîneţi definitiv?
        — Cînd mi-a dat posibilitatea să... pornesc. Adică în 1945, odată cu rolul Agnes din „Şcoala femeilor" de Molière. De atunci nu mă mai pot plînge că n-am fost distribuită. Odată cu orientarea nouă a teatrului nostru a fost alungat, pentru totdeauna, vedetismul şi au fost apreciate, la justa valoare, posibilităţile artiştilor.
        — Aş vrea să ştiu, dacă nu e cumva secret profesional, cum vă pregătiţi rolurile?
        — În primul rînd le memorez... bine, ca să nu am nevoie de sufleur.
        — Nu cumva îl subapreciaţi?
        — Nu uita că el e... responsabil cu greşelile noastre. M-am lecuit să-l solicit prea mult, pornind de la două întîmplări. Mai de mult, în piesa versificată a lui Mircea Rădulescu „Serenada din trecut" ne aflam în scenă mai multe jupîniţe. La un moment dat, am observat că sufleurul adormise. Spontan, toate jupîniţele şi-au uitat rolul şi... s-a tras cortina. Altădată, aveam un sufleur atît de conştiincios că ne sufla şi indicaţiile de regie, încît de multe ori ne pomeneam spunînd peste replică: ia-o de păr, mută masa, ieşi pe balcon şi alte asemenea adaosuri... umoristice.
        — Am observat că în ultimii ani aţi jucat în majoritatea pieselor noastre originale. Vi se par mai uşoare?
        — Dimpotrivă. Piesele actuale sînt mult mai pretenţioase pentru că nu există modele... universale.
        — Revăd o parte din piesele pe care le-aţi jucat: „Reţeta fericirii" de A. Baranga, „Surorile Boga" de H. Lovinescu, „Arborele genealogic" de Lucia Demetrius, „O noapte furtunoasă" de I.L. Caragiale, „Apus de soare" a lui Delavrancea, „Bădăranii" a lui Goldoni. „Revizorul" de Gogol etc. Cum se face că treceţi cu atîta uşurinţă de la rolurile grave la cele de comedie?
        — Un bun actor trebuie să cunoască toate gamele sufleteşti. În viaţă nu există bariere între tragic şi comic.
        — Dar, pentru că veni vorba de umor... Spectacolele noastre de la Festivalul „Goldoni" au avut la Veneţia un binemeritat succes. Cum aţi primit felicitările pentru rolul comic al Lucettei?
        — Nu mai ştiu. Eram în al nouălea cer de fericire!
        — Fericire... personală?
        — Nu numai personală. Mă bucuram că teatrul nostru s-a impus în atenţia publicului străin.
        — Deci, tristeţile debutului au rămas ... departe. Astăzi sînteţi o artistă apreciată...
        — Într-adevăr, m-am bucurat de întreaga preţuire a regimului nostru: Ordinul Muncii acordat acum zece ani, titlul de Artist emerit, Catedra de actorie a anului I de la Institutul de teatru...
        — Şi Premiul de Stat — 1963!
        — Ce ciudat... Au trecut 30 de ani de la data cînd am rostit prima replică pe scenă: „De ce plîngi, bunicuţo, atît de des?"...
        Şi ochii Eugeniei Popovici se umezesc din nou. Sigur, de bucurie, de bucuria unei reale împliniri.
        Orele trec cu repeziciune. Pe masa mare la care stăm de vorbă o aşteaptă însă cursuri, o conferinţă despre „Femeia în teatru", noua piesă în care repetă, roluri, însemnări şi... o invitaţie de la Televiziune. Trebuie să plec.
        — De ce nu mai stai? Ştii doar că am răbdare...
        — Atunci, încă o întrebare: care e, după dumneavoastră, definiţia umorului?
        — E operaţia în care e obligatoriu ca pacienţii să moară de... rîs.
        Mă bucur că am încheiat interviul cu o glumă. Pentru că, aşa cum observa şi Tudor Vianu în cronica la „Reţeta Fericirii", Eugenia Popovici ştie să rîdă şi să plîngă atît de frumos...

(Perpetuum comic ’83, pag. 11)

Vezi toată postarea

Oiţa curajoasă

        Un lup a fost mîncat de-o oaie!
        Acest eveniment ieşit din comun nu numai că a zguduit munţii, dar vestea s-a dus pînă departe, hăt, în Capitală, de unde ziarele au răspîndit-o apoi în lumea întreagă. Primii care au sosit la faţa locului au fost ciobanii din împrejurimi. Nu se arătau curioşi ci, mai degrabă, speriaţi:
        — Vai de capul tău, Petreo! îl căinau ei pe cioban. Dacă erai înţelept, tăceai din gură.
        — Cum să trec sub tăcere asemenea ispravă? a exclamat, cu mîndrie, Petre. Ba, cînd am văzut cum înghite oiţa mea ditamai lupul, am luat aparatul de fotografiat şi am făcut o grămadă de poze. Acum pozele astea apar în toate ziarele pămîntului, iar voi nu vă mai găsiţi locul de invidie!
        Ciobanii nu i-au mai spus nimic şi au plecat clătinînd din cap. După aceea a venit un grup de specialişti de la Direcţia judeţeană. Au privit oaia, au admirat pozele, l-au felicitat pe Petre şi au dat dispoziţie ca, de îndată, să se clădească în poiană un complex turistic. Hotelul cu 300 de camere, „La oaia curajoasă", a fost construit în mai puţin de-o lună. Supermagazinul „Avîntul oilor", cel artizanal „Lîna de aur", ca şi restaurantul „Turma fericită", au apărut, cum s-ar spune, peste noapte. Odată cu darea în funcţiune a acestor obiective comerciale, la stînă au început să sosească zeci şi sute de personalităţi, atît din ţară, cît şi de peste hotare. Primul drum îl făceau, bineînţeles, la Petre şi, după ce acesta îi omenea cum se cuvine (acum avea în subordine peste cincizeci de ajutoare), vizitau ţarcul în care celebra oiţă behăia fericită, apoi îşi vedea fiecare de treabă. Pentru că, trebuie s-o spunem, nimeni nu venea aici fără vreun scop anume. Treburile erau numeroase şi de răspundere.


        Astfel, un grup de savanţi, din diferite departamente, cercetară şi decretară drept „ape miraculoase, dătătoare de puteri uluitoare" toate izvoarele din jurul stînii, pe o rază de 50 km. În urma acestei descoperiri, firma nou înfiinţată „Apă şi energie", încheia (pentru început) contracte avantajoase cu două trusturi specializate în prepararea sucurilor destinate populaţiei active. De asemenea, Asociaţia homeopaţilor din M., prin entuziaştii săi căutători de leacuri, descoperi în poiana curajoasei oiţe o plantă (unică în lume) în stare să vindece, în mod spectaculos, frica: energetica oiţis. Cererile de export în această direcţie au depăşit orice aşteptări. Conform legii cererei şi a ofertei, preţul cel mai mare pentru un kilogram de energetica oiţis (devenit şi preţ oficial) a fost oferit de ţările cu cele mai mari investiţii în armament.
        Datorită beneficului aer respirat de oiţa lui Petre, foarte curînd, la coplexul turistic au sosit atît de multe solicitări pentru petrecerea vacanţei, încît numărul lor înregistrat într-o singură zi l-a depăşit pe cel înregisrat, în două săptămîni, de renumitele staţiuni climaterice Saint Moritz, Locarno, Karlovy Vary, Biarritz şi chiar neîntrecuta Poiană a Braşovului.
        O foarte mare căutare aveau, bineînjeles, produsele lactate (provenite de la noi), îmbrăcămintea de lînă, cîntecele mioritice, spectacolele cu teme din mediul montan, ca să nu mai vorbim de frumoasele cojoace din blană de miel, cu motive folclorice, despre a căror frumuseţe se dusese vestea pînă-n Ţara soarelui răsare. Venind în întîmpinarea acestor cereri au luat fiinţă o serie de întreprinderi: pentru prepararea şi desfacerea produselor lactate, pentru confecţii din lînă, o cooperativă meşteşugărească pentru confecţionarea cojoacelor şi un atelier foto pentru cei ce doreau să se fotografieze cu o mînă pe creştetul oiţei. De asemenea, turiştilor amatori de camping li s-au pus la dispoziţie, prin intermediul magazinului „Stînişoara particulară", mini căsuţe în formă de ţarc (acoperit) sau de stînă. Dar nici viaţa spirituală a locului n-a fost neglijată. Astfel, la clubul Casei de cultură (construită la cererea tineretului) s-a înfiinţat cenaclul „Oiţa literară", cu secţii pentru toate genurile. În sala de spectacole — cităm de pe afişul unei singure săptămîni — au rulat filmele „Oaia cu cinci picioare" cu Fernandel, filmul documentar „Oaia care l-a mîncat pe lup" (evident, oaia lui Petre) şi filmul artistic „Ghici cine vine la stînă?" producţie a Casei de filme numărul 2. Sîmbătă şi duminică, matineu şi seara, s-au jucat cunoscutele piese de teatru „Mielul extraterestru" şi „Comoara din fîntîna oilor". Cu ocazia împlinirii a patru luni de la data evenimentului, pe scena Casei de cultură s-a desfăşurat, în faţa unei numeroase asistenţe, frumosul festival de cîntece şi dansuri „Bîr, oiţă, bîr".


        În acest timp, Petre ciobanul dădea interviuri ziariştilor autohtoni şi străini, zîmbea în faţa camerilor de luat vederi şi învăţa limba engleză, pentru a putea face faţă rolului principal dintr-o coproducţie franco-italo-canadiană, film inspirat, fireşte, din biografia nemaipomenitei oiţe.
        Prins în astfel de treburi, Petre nu a observat sau, mai bine zis, a observat prea tîrziu că în stîna lui nu mai exista nici urmă de turmă. Rămăsese în ţarcul ei glorios doar oiţa ce-l înfruntase pe lup, gravă şi cu privirea fixă aţintită spre firma fotografului.
        — Unde-i turma? l-a întrebat Petre, nedumerit, pe unul dintre subalterni.
        — Păi, a parte dintre miei au fost tăiaţi pentru mesele pe care le-aţi oferit vizitatorilor, iar alta a fost sacrificată pentru cojoace. Cît despre oi, ce să zic? După ce au fost tunse şi mulse, au murit.
        — De ce?
        — N-au mai avut unde să pască.
        — Bine că a scăpat cu viaţă măcar oiţa curajoasă.
        — N-a scăpat nici ea, săraca. Însă ca să nu dea faliment, fotograful a împăiat-o!
        Şi-ncă n-ar fi fost nimic. Dar, cînd la unitatea de care aparţinea stîna s-a aflat că nu mai există în inventar picior de oale, l-au chemat pe Petre şi i-au pus în vedere două lucruri: să plătească paguba şi după aceea să se ducă unde-o vedea cu ochii.
        Ciobanii, cei care-l căinaseră la început, aflînd ce i s-a întîmplat au clătinat iarăşi din cap, cu părere de rău. Iar unul dintre ei a rostit cu înţelepciune:
        — Aşa-i trebuie, dacă n-a ştiut să tacă! Uite, în vara asta, una dintre oiţele mele a mîncat trei lupi şi n-am spus nimănui un cuvînt. Că n-oi fi nebun să mă ţin de poze şi să rămîn fără turmă!

(Perpetuum comic ’82, pag. 87)

Vezi toată postarea