Băi, fraţilor, am descoperit o armă diabolică împotriva duşmanilor (care zice că nu-i are, să nu dispere: apar ei!): chibritele de pe piaţă; da, da, alea minimum 50 de beţe şi maximum 35 (cînd şi tutungiul e fumător!). Ei bine, dacă aceste bestii sînt capabile să distrugă nervii, vestimentaţia şi covoarele noastre, nu văd de ce le-ar menaja pe cele ale semenilor cărora le-am pus gînd rău. Să vedeţi cum m-am prins cît de a dracului poate fi perversa asta de armă de foc: într-o zi, adunîndu-mă eu acasă în jurul mesei noastre de sufragerie stil Ludovic Spiess, cu tot familionul în preajmă (nouă membri numărabili şi încă unul sau doi imprevizibili, adăpostiţi în marsupiul cumnatei mele), n-am de lucru şi vreau să-mi aprind, la cafea, o ţigară. Chibritul era nou-nouţ, gămăliile păreau bogate-ntr-un fosfor fistichiu, iar scăpăriciul epata printr-un model în romburi nemaivăzut. Bunică-mea, care poseda în ultima vreme o privire simultan rea şi ironică şi nişte ochi în formă de găuri de chei, zise peste umar consortului, ocupat în lecturarea grijulie a revistei „Arici Pogonici":
— Stamate, mai avem noi în lada mea de zestre cremenea aia cu care-i aprindea tata luleaua lui Walter Mărăcineanu?!
Enervat de gluma asta nepotrivită, trag o dată beţigaşul pe latura cutiei: chibritul mi s-a rupt în mînă, fosforul împrăştiindu-se pe covor, în particule neidentificabile. Se mai întîmplă. La a doua încercare, s-a auzit un fîsîit discret, a ieşit puţin fum, dar proverbul „nu iese fum fără foc" nu s-a verificat: s-ar putea, vorba cumnatului meu, să se fi format o flacără interioară. A treia oară am fost ceva mai norocos: o parte a gămăliei, violent aprinsă, a zburat în peruca bravului meu bunic, veteran din primul război mondial, care a sărit ca ars (iertaţi-mi banalitatea comparaţiei), răcnind voiniceşte:
— Aoleu, Mackensene, scăpai de tine la Mărăşti şi dădui de nepotu’ meu la Bucureşti!...
Într-un fel, era bine: un martor în minus al nevolniciei mele. De fapt, doi — pentru că stramoaşa mea răutăcioasă şi-a urmat soţul în baie, zbierîndu-mi din uşă, cu duşul curgînd în mînă:
— Să-ţi iei gîndul de la tacîmurile de argint! Huliganule!
A patra oară nu s-au mai înregistrat victime umane, deoarece fidela noastră căţeluşă, Pepita, schelălăind cu fosfor aprins în blăniţă, nu putea fi trecută la „cuvîntătoare".
Mi-am pus masca de sudură a fratelui meu.
Cei care mai rămăseseră la masă — minus mama, care-şi strîngea la piept nepoatele gemene, în vîrstă de doi anişori, undeva, într-un colţ al camerei, murmurînd rugăciuni —
erau leoarcă de sudoare. Privindu-i, mi-am închipuit cam cum arătau victimele catastrofei Titanicului, în ultimele lor secunde. Tata a-nceput, grav, să-şi scrie testamentul; după ce a specificat „las toată averea mea imobilă căminului de bătrîni din colţul străzii...", o arsură înfiorătoare i-a pîrlit degetele; cu o privire melo, a mai apucat să-mi ţipe în ureche, înainte de a părăsi imobilul: „Piromanule!".
Pe jos, pe masă, prin colţurile camerei, prin frigider, prin aparatul de radio, prin vecini, printr-o ironie a soartei, zăceau la datorie beţe de chibrituri rupte, stinse, sfărîmate, ori neaprinse, în grămezi de cîte doi, de cîte trei, de cîte cîţi vrei, arză-le-ar focul! Numai pe ţigara mea, udă complet şi mestecată pe jumătate de nervi, nu dorea s-o incendieze nimeni!...
De-atunci, s-ar putea spune că s-au petrecut ceva schimbări în viaţa şi dependinţele imobilului familiei noastre: bunicii s-au baricadat în baie şi nu vor să mai deschidă nici dacă le cînţi, pe două voci, „Trei iezi cucuieţi!"; tata a rămas de bună-voie la azilul de bătrîni din colţ şi, se pare, şi-a făcut operaţie estetică; mama a rămas acasă, deoarece, de la incident încoa’, gemenele nu mai adorm decît cu două sticle de romergan administrate pe seară; iar credincioasa noastră căţeluşă s-a băgat sub frigider şi probabil, abia după congelarea totală va putea fi scoasă de acolo.
Situaţia mea, în schimb, este mult mai firească: unica-mi cămaşă prezintă trei găuri, în faţă, dispuse în triunghi isoscel; o jumătate a mustăţii mi-a fost definitiv rasă de pe suprafaţa obrazului, iar deasupra nasului am căpătat o arsură impozantă, în urma căreia sînt confundat, zilnic, cu Narghita.
Păzea, fraţi duşmani!
(Perpetuum comic ’88, pag. 66)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu