Şeful staţiei de triaj Tiberiu Tiberian încremeni ca un macaz îngheţat cînd întîlni cu privirea pe ecranul electronic al mişcării vagoanelor numărul 7777! Era sigur că vagonul de marfă care purta acest număr fusese expediat cu două zile în urmă! Imediat, se adresă prin microfon celor care puteau să dea o explicaţie. Toţi înregistraseră plecarea vagonului respectiv dar nimeni nu ştia cum acelaşi vagon se întorsese în staţia de bază! Pentru că vagonul 7777 se găsea într-adevăr garat pe o linie mărginaşă a triajului şi arăta parcă abia încărcat şi sigilat, gata de drum! Poate că, printr-un capriciu al trierii automatizate, nici nu se clintise din loc!...
Tiberiu Tiberian ceru, cu o voce care răsună aspru prin toate megafoanele triajului, să nu se mai repete o asemenea neglijenţă, cu totul nefirească în modernul lor triaj fruntaş pe ţară, şi-şi văzu de balamucul obişnuit al locului său de activitate.
Dar peste trei zile, dispecerul principal al triajului a fost acela caie l-a alarmat, raportîndu-i cu o voce care făcea să scîrţîie difuzorul:
— Tovarăşe şef, vagonul 7777 e din nou în staţie! Şi doar am văzut cu ochii mei personali cum pleca de aici acum trei zile cu garnitura de Satu-Mare!
Şeful triajului se strădui să nu se enerveze. Şi aşa glicemiile lui arătau destul de crescute în ultima vreme, de parcă lupta asta de fiecare zi cu vagoanele, diagramele, orarele şi intemperiile îi picura miere în vene. El hotărî:
— Din acest moment, orice clipă de întîrziere a vagonului 7777 în triaj va fi imputată personalului, de la impiegatul de mişcare la ultimul legător de vagoane!...
Şi, pentru a fi mai sigur că totul se va desfăşura corect, el însuşi conduse operaţiile de manevrare a vagonului buclucaş, care se văzu de îndată ataşat la un imens convoi de mărfare destinat să plece spre nordul ţării.
După alte două zile, glasul dispecerului îi zgîria din nou urechile prin pîlnia megafonului, ascunzînd însă, de astă dată, şi o undă de ironie:
— Tovarăşe şef, ştiţi cine se află pe linia a opta?
— Nu, Vasile, şi nici n-am de gînd să verific. Spune tu!
— Vagonul 7777! Cel expediat de dvs. personal!...
Un stîlp de înaltă tensiune să fi căzut pe o pereche de şine şi n-ar fi fulgerat atît de sfredelitor creierul lui Tiberiu Tiberian! Cînd se dezmetici, toţi subalternii lui direcţi se aflau în faţa biroului său, chemaţi la raport. Se fixă un plan de acţiuni urgent. Fiecare primi o sarcină concretă care să concurgă în unul şi acelaşi scop: expedierea vagonului 7777 la beneficiar. După cel mult o oră, aliniaţi ca la paradă, toţi urmăreau cu ochii bulbucaţi cum vagonul refractar părăsea staţia de triaj, înghesuit între două cisterne negricioase ca între doi gardieni neînduplecaţi...
În noaptea următoare, în lumina lăptoasă care scălda triajul, un vagon aluneca silenţios pe şine luîndu-şi parcă locul cuvenit pe una din liniile moarte. Era vagonul 7777 care, mînat de cine ştie ce forţe nevăzute, se reîntorcea la staţia de formare!...
Această nouă reapariţie stîrni în mintea şefului de triaj o mare tulburare. I se părea că-n faţa sa se găseşte o nălucă. Dar renunţînd în ultima clipă să-şi facă un semn cabalistic, învăţat din copilărie, începu o luptă surdă, înverşunată, cu vagonul îndărătnic. Dar el îl expedia personal spre staţia de destinaţie cum ar fi azi, iar mîine vagonul 7777 era din nou în triajul lui de baştină! Îl pornea noaptea, hoţeşte, dar în zori vagonul îi surîdea iarăşi în preajmă cu toate cele patru cifre ale sale: 7777!...
Şi probabil că acest dute-vino feroviar ar fi continuat şi azi dacă, într-o zi, Tiberiu Tiberian nu s-ar fi trezit pe cap cu reprezentanţii întreprinderii ale cărei mărfuri se găseau în vagonul cu pricina. Şi nu era o întreprindere oarecare! Era chiar „Uzina de maşini de vîrf", mîndria localităţii! Delegaţii — nu mai puţini de trei — se interesară foarte intrigaţi de soarta transportului care nu sosise la destinaţie, după cum le reclamase prin telex întreprinderea beneficiară. Arătau de-a dreptul furioşi pe lipsa de operativitate a staţiei locale de expediere.
Şeful triajului era gata să le răspundă că vagonul încărcat cu produse ale „Uzinii de maşini de vîrf" plecase — pentru a nu ştiu cîta oară — spre destinatar, chiar în dimineaţa aceea cînd, privind automat spre graficul electronic, văzu că 7777 deja revenise în triaj! Atunci nu se mai putu stăpîni, îşi smulse chipiul de pe creştetul asudat şi-l trînti disperat peste pachetul cu micul dejun abia desfăcut:
— Eu nu mai răspund de acest transport! Cu el se petrece ceva de necrezut!... strigă el.
Apoi le povesti tot chinul pe care i-l provocase acest vagon. După care, reprezentanţii „Uzinii de maşini de vîrf" se priviră unul pe altul cu atenţie, de parcă atunci se vedeau pentru prima oară, şi cerură lui Tiberiu Tiberian să-i ducă la vagon ca să se convingă că e vorba de mărfurile lor.
Cînd uşile grele ale vagonului 7777 au fost împinse în lături, tabloul care li se înfăţişă era absolut liniştitor: maşinile de calcul, roboţii industriali, instalaţiile electronice — produse de prestigiu ale întreprinderii lor — erau acolo întregi şi perfect ambalate, aşa cum ieşiseră din hala de montaj! Dar delegaţii nu se mulţumiră cu această constatare. Desfăcură o parte din ambalaje şi ceea ce văzură acum le provocă un adevărat şoc: undeva, în mijlocul sofisticatelor aparate, cîteva beculeţe pîlpîiau multicolor! Atunci începură să cerceteze febril fiecare obiect. Pînă cînd unul dintre ei arătă triumfător o sculă minusculă pe care o descoperise printre firele instalaţiilor:
— Recunoaşteţi a cui e şurubelniţa asta?
Ceilalţi doi, uluiţi, rostiră într-un glas numai atît:
— Pompilică!...
Peste două ore, Pompilică, electrician în hala de montaj a „Uzinei de maşini de vîrf" era chemat în faţa directorului. Erau acolo o grămadă de factori de răspundere din întreprindere. Directorul i se adresă părinteşte:
— Pompilică, noi cunoaştem marea ta aplicaţie pentru cercetarea tehnică, pentru inovaţii, pentru descoperirea defecţiunilor care se ivesc în cîmpul muncii tocmai cînd noi visăm la cîmpul cu flori...
Aici, brusc, vocea superiorului căpătă o notă tunătoare:
— Dar ce caută blestemata ta de şurubelniţă în ultimul nostru transport de maşini?! Ai?! Spune, Pompilică!
Pompilică era fîstîcit. Niciodată nu văzuse atîţia ochi holbaţi asupra lui! Îşi dădu seama că trebuie să spună tot adevărul şi numai adevărul:
— Păi, tovarăşe director, am tot văzut că în ultima vreme faimoasele noastre maşini de calcul, roboţii noştri electronici, pleacă spre beneficiari la un nivel de calitate tot mai scăzut. Am auzit c-au sosit şi o mulţime de reclamaţii!... Şi ce mi-am zis eu: dacă secţiile de producţie şi controlul tehnic închid ochii şi lasă să iasă pe porţile uzinei produse proaste, ia să dau acestor maşini şi un pic de suflet!...
Directorul bîigui:
— Un pic de suflet?!... Nu înţeleg!
— Păi, e simplu!... reluă Pompilică: or fi ele în stare să facă milioane de calcule într-o secundă sau să execute operaţii mecanice de mare fineţe, dar inimă, suflet, n-au! Aşa că le-am dat, cum m-am priceput, un pic de suflet şi văd că operaţia a reuşit! Maşinile, autocontrolîndu-şi defectele de producţie şi nevrînd să creeze beneficiarului necazuri inutile, au făcut ce-au făcut şi acţionînd electronic de la distanţă s-au încăpăţînat să nu ajungă la destinaţie în halul în care sînt!...
În cabinetul directorial se instală o tăcere pe care n-o tulbura decît clocotul ibricului cu cafea din camera secretarei. Treptat însă, pe faţa directorului revenea acelaşi surîs lat, cald, părintesc:
— Bravo, Pompilică L. spuse el într-un tîrziu: Bravo!... Ai acţionat frumos, plin de conştiinţă, ca un adevărat fiu al uzinei! Nu vom uita niciodată!...
Şi Pompilică a fost răsplătit: a fost avansat responsabil cu întreţinerea tehnică a complexului social al întreprinderii. Iar acest complex — care reuneşte o cantină, o baie, o creşă, o popicărie, o sală de spectacole, etc. — e în afara întreprinderii şi-i oferă lui Pompilică un cîmp nesfîrşit de aplicaţie a minunatelor sale însuşiri în înlăturarea defecţiunilor electrice. Prin uzină nu mai are de ce să intre luni în şir...
Aşa se face că azi, în triajul din localitate nu se mai întîmplă nimic deosebit; nici un vagon nu se mai întoarce îndărătnic în staţia de plecare. Toate produsele „Uzinei de maşini de vîrf" ajung la beneficiar după grafic. Doar Tiberiu Tiberian are cîteodată o tresărire a sprîncenei stîngi: cînd vede întîmplător cifra şapte...
(Perpetuum comic ’89, pag. 181)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu