Se pare că o întrebare atît de simplă şi de serioasă nu a fost pusă pînă acum. Cercetătorii şi exploratorii spaţiului cosmic se arată preocupaţi îndeosebi de probabilitatea unor forme de viaţă pe cele 100 miliarde stele care populează universul. Ei nu exclud posibilitatea ca şi pe alte planete să trăiască fiinţe inteligente. Un grup de savanţi americani ar urma, de altfel, să inaugureze, anul acesta, „Proiectul de căutare a inteligenţei extraterestre", prin care îşi propun să capteze şi să interpreteze toate semnalele radioelectrice provenite din Cosmos, spre a-şi da seama dacă şi la ce nivel se află inteligenţa în ţinuturile siderale. Ori, este la mintea cocoşului că, dacă există fiinţe inteligente şi pe alte corpuri cereşti, ele trebuie neapărat să aibe şi simţul umorului!
Sigur este că de pe Terra pot fi lansaţi şi „sateliţi umoristici", a căror misiune constă în a confirma că inteligenţa şi surîsul sînt expresii superioare ale vieţii, indiferent de situare cosmică. Iată motivul pentru care „Perpetuum comic" deschide rubrica specializată „Perpetuum cosmic"...
CINE-A PUS PLANETA-N DRUM...
„Soră geamănă" a Terrei, avînd aceeaşi masă şi aproximativ acelaşi volum, planeta Venus nu prezintă urme de viaţă şi pare de nelocuit, fie şi din cauza temperaturii sale foarte ridicate: 485 de grade Celsius la sol! Omul de ştiinţă francez Christian Marchal, membru al Oficiului Naţional de Cercetări Aerospaţiale din Franţa şi al Institutului de Astronautică din Statele Unite, a întocmit, însă, un proiect care prevede corijarea acestui defect primordial şi... popularea cu oameni a Luceafărului de zi şi de seară. „Proiectul Marchal", susţinut de autor la Congresul internaţional de astronautică de la Paris, unde „nu a fost contestat de nimeni", după cum remarca presa franceză, propune amplasarea unei „cortine siderale" între Venus şi Soare, care să filtreze razele marelui astru şi să asigure, treptat, o temperatură convenabilă. Cortina ar putea fi dislocată prin tractarea unui asteroid cu ajutorul navelor spaţiale şi prin supunerea acestuia unor explozii nucleare, al căror şoc ar provoca dispersarea asteroidului şi ar permite formarea perdelei de protecţie şi filtrare. După transferarea unor procese biologice primare pe Venus, planeta ar putea deveni locuibilă.
Prezentarea proiectului este, desigur, sumară şi nu insistăm asupra operaţiunilor de mare complexitate propuse de savantul francez. Ţinem să remarcăm, însă, că el ocoleşte punctele cele mai delicate: cine şi cum ar urma să dirijeze acţiunile de populare a scoarţei venusiene, în ipoteza că lucrările pregătitoare ar fi duse la bun sfîrşit? Ei bine, tocmai de aici s-ar isca buclucurile...
Fiind vorba de navete spaţiale, explozii nucleare şi alte mijloace militare cosmice, ar fi greu de închipuit că Pentagonul nu şi-ar elabora propriul scenariu şi nu ar emite pretenţii de prioritate. Motivele sar în ochi. Marile deşerturi de pe Venus, incomparabil mai întinse decît Nevada, ar putea fi transformate în poligoane sigure pentru testarea armelor nucleare, departe de ochii lumii şi de manifestaţiile pacifiste. Craterele venusiene ar servi ca silozuri ideale pentru armele strategice, eventual pentru experimentarea unor rachete inter-planetare. Pe scoarţa venusiana ar putea fi instalate diferite fortificaţii şi staţii spaţiale în cadrul programului vizînd „războiul stelelor". Reprezentanţii Pentagonului ar avea grijă să nu transporte pe Luceafar pacifişti, dar dintre aliaţi, ar alege pe cei mai devotaţi atlantişti. Ar mai fi şi avantajul că anul venusian are doar 225 de zile, de unde perspectiva ca alocaţiile militare ale Pentagonului, cifrate la aproximativ 300 miliarde dolari pe 365 de zile terestre, să capete mai multă consistenţă şi sa determine un ritm mai dinamic al înarmărilor.
Un astfel de scenariu prezintă, totuşi, nu puţine neajunsuri. S-ar pune, bunaoară, problema aprovizionării forţelor armate dislocate pe Venus. Administraţia a hotărît, cu ani în urmă, ca militarii americani aflaţi în străinătate să se descurce la faţa locului, drept pentru care salata, ca să dăm un exemplu, nu mai este livrată de producătorii din Bridgeton, statul New Jersey, măsură care ar economisi cam o jumătate milion de dolari pe an. Dar cum să se descurce militarii americani pe suprafaţa venusiană, cînd ei nu sînt deprinşi nici măcar cu plantarea şi recoltarea unei cepe degerate? S-ar putea apela la fermieri spre a cultiva ogoarele venusiene, dar aceştia au mari necazuri cu Pentagonul, din pricina căruia li s-au secerat, într-un singur an, 16 miliarde dolari, investiţiile agricole fiind drastic şi persistent amputate pentru bugetivorii din armata americană. O soluţie de schimb ar consta în angajarea unor fermieri vest-europeni, dar există riscul major ca Piaţa comună să folosească prilejul spre a cere părţii americane să abandoneze pretenţiile şi ameninţările ei ultimative, care au antrenat, în anii din urmă, în veritabile războaie comerciale brînzeturile, macaroanele, cerealele, vinurile şi alte combatante fără vină şi fără voie.
Serioase buclucuri ar genera şi spinoasa problemă a pazei militare, care continuă să dea multă bătaie de cap factorilor de resort, serviciile americane de gardă nu prea iau în serios chestiunea. S-a constatat, de pildă, că la bazele militare, inclusiv nucleare, instalate în R.F.G., sentinelele americane obişnuiesc să doarmă buştean şi, ca să nu fie tulburate de eventuale alarme, scot sistemele de avertizare din priză! Comandanţii au aplicat cunoscuta „soluţie capitolină", angajînd la bazele aeriene din R.F.G. un lot de 900 de gîşte pentru paza instalaţiilor. Dar ar putea fi tansbordate gîştele pe planeta Venus fără a le asigura condiţii de adaptare la mediu şi fară antrenamente cu totul speciale? Şi, într-o asemenea ipoteză, nu ar interveni, indignate, influentele asociaţii americane pentru protecţia necuvîntătoarelor? Şi aşa, Pentagonul rămîne certat cu mediile ecologiste pentru impactul negativ al activităţilor sale asupra naturii.
Mai este afurisita de distanţă (37 milioane kilometri) dintre Pămînt şi Venus, care, chiar cu o navă supersonică, ar necesita vreo 770 de zile, adică mai mult de doi ani tereştri şi cam trei ani venesieni. În atare circumtanţă, un recrut pornit de la baza Colorado Springs, să zicem, ar ajunge pe Venus lasat la vatră, iar un ofiţer — ieşit la pensie. Cum la fiecare 5—7 ani apare un nou sistem de armamente, rezultă că arsenalele transportate şi desfăşurate pe Luceafăr nici nu ar avea vreme să răsufle, că s-ar trezi suferind de uzură morală!
Din asemenea scenarii se desprinde, surîzînd, o morală pe înţelesul oricăror fiinţe inteligente: pînă la popularea altor planete, trebuie apărată şi pusă în toate drepturile ei populaţia de pe singura (deocamdata) planetă locuită!
(Perpetuum comic ’88, pag. 123)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu