Cu undiţa

(Fragment)

        A răsărit de peste Dealul Rotiţii şi luna, o lună mare, mare cît o masă de altar şi pe lume s-a făcut o lumină şi o frumuseţe...
        — Acu să vezi cum trage peştele... zisei eu.
        — Dè, nu ştiu. Ai lui Dinicuţă şi Piele-Lungă, pe timpul ăsta, îl sorb colo acasă...
        Luna s-a ridicat încet-încet şi-a umplut rîul de lumină şi de pietre albe, scumpe... Plutele noastre, nu le mai ciocnea nimeni.
        — Mai stăm, Culie?
        — Mai stăm niţel.
        Am mai stat ca vr-un ceas cu ochii la undiţă — era vară, era frumos, te adormiau greierii şi ţîrîitul lor, cîntau în preajmă privighetori — dar nici un peşte n-a mai dat pe la noi.
        — Haide-acas’.
        — Haide.
        — Peştele se culcă de vreme, băiete.
        — Nu se culcă. Umblă. Oamenii cum îl prind, ăia de au gărduş...
        — Aşa e.
        Acasă, cînd am ajuns, şi-ai lui nea Ilie şi-ai noştri, adunaţi la poartă, ne-au luat numaidecît în pene:
        — Bine, mă, ce-nseamnă asta? Acu se vine?
        — Uite, stăturăm pîn-acu...
        — Cine v-a pus să staţi? Credeam că v-aţi înecat, v-a bătut Piele-Lungă, ne făceam şi noi tot felul de-nchipuiri...
        — Să nu mai faceţi altădată...
        — Eh, nu le-am spus eu! (Nea Ilie)
        — Lasă-i, lasă-i... (Tata On).
        — Barem aţi prins ceva? (Sofiea-ntreabă, sora lui Radu)
        — Ce să prindă, nu vezi c-au trăistile goale? (Soru-mea Ioana).
        Noi tăceam. Tăceam ca peştii.
        — Aţi prins, mă, zău, ceva, ori aţi pierdut vremea degeaba? (Lea Rada-ntreabă, lea Rada a lu’ nea Ilie)
        — Eh, am prins ceva, dar i-am dat drumul pe gîrlă, c-aşa zice că trebuie făcut, cînd te duci întîia oară cu undiţa.
        — Hă, hă, hă, hă, hă! au izbucnit toţi în rîs. I-am dat drumul pe gîrlă. Asculţi la ei! N-au prins nimic. Ia să vedem, zău.
        S-au repezit fetele la traiste, le-au deslegat la gură, au dibuit peştii morţi de-acolo, i-au scos afară şi i-au numărat: doi la mine, trei la Radu. Şi s-au pus iar pe rîs, de sculaseră linia-n picioare.
        — Hai să punem să-i fierbem, ce mai aşteptăm...
        — Ba mai bine să-i frigem...
        — Lăsaţi-i în pace, frate, au văzut ei cu ochii lor.
        — Ce facem, mă, cu ăştia? mă-ntrebară surorile acasă. Îi dăm la pisici.
        — Ba e vorbă. Eu mi-i frig şi mi-i mănînc. E munca mea. Eu i-am prins.
        — Frigeţi-i, frate, facă ce-o vrea cu ei. Pierdere de vreme... spuse şi mama, care-ntotdeauna dupa masă, da zor cu culcarea. Mîine dimineaţă abia trag de voi toţi.
        Şi pînă să facă surorile la un fel cu ei, i-a pus ea pe jăratec, i-a fript şi la sfîrşitul mesei, am mîncat în saramură cu mămăligă, eu singur, cei doi peştişori, din care nu mai rămăsese decît numele... Erau însă buni, gustoşi, erau munca, triştea mea, eu îi adusesem din gîrlă. Lasă, o să vedeţi voi mîine... (Pisicile casei, trei, mai multe decît peştii, se tot linguşeau pe lîngă mine — dar ce, era să-mpart cu ele!)
        „Mîine", ne-am dus iarăşi. În alt loc, subt altă umbră, la alt ochi de apă fiecare, apă mai adîncă, mai întunecată, mai neclătinată. Şapte ceasuri am stat, pîn-a murit soarele de tot, pînă s-a lăsat iar amurgul. Am prins eu trei, Radu doi.
        — Ce facem, măi frate Culie, iar ne iau ăia-n primire acasă...
        — Uite ce e. Îţi dau eu p-ai mei trei. Şi cu ai tăi doi, fac cinci. Voi cîţi sînteţi acasă? Patru. Aveţi de fiecare cîte unul şi vă mai rămîne unul (ca la nunta din Cana). Iar eu oi vedea ce-oi spune alor mei.
        — Ba mai bine ţi-i dau eu p-ai mei, c-am mai puţini şi-i frigi tu pe toţi.
        — Da, dar noi sîntem acasă şapte. Ne mai trebuie doi. Şi eu nu sînt Isus Cristos, să înmulţesc peştii...
        Radu se scărpină-n cap, se gîndi, nu era rău ce ziceam eu.
        — Bine, dă-mi-i p-ai tăi. Duc şi eu azi cinci în loc de trei.
        I-am dat. Acasă le-am spus că mie mi-a fost rău şi n-am mai întins undiţa pe gîrlă. Dar a prins Radu.
        — Cîţi?
        — Nu ştiu. Vreo cinci-spre-zece, douăzeci, duceţi-vă de vedeţi... şi dintr-acolo venea, într-adevăr, un miros de peşte fript, căci şi Radu ţinea la munca şi la triştea lui.
        A treia zi, în alt loc, la o umbră mare şi la o apă neagră, groasă. Cîţiva copii au venit şi s-au aşezat lîngă noi, să vadă, d-a minune, de ce sîntem în stare. Erau mai mici decît noi. Nu prea ne-a căzut nouă bine venirea lor. Le-am spus, pe şoptite, să ia loc, pe burtă să s-aşeze. Şi copiii stau lungiţi pe burtă în iarbă, ca nişte crapi în mîl... Ssst! Nu clintiţi!
        Am stat şi-aci ca la şase ceasuri. Am prins eu doi, Radu doi, iar în drum spre casă, încercam să descoperim pricina:
        — Copiii!
        — Ei. Ne-au deocheat peştele.
        — Trebuia, fir-ar ai dracului să nu s-apropie. Cu pietre să-i fi luat la goană. De departe...
        — Mă, tu ai văzut că ai lui Dinicuţă şi Piele-Lungă pescuiesc şi pe stînga gîrlei, la locuri cu soare? (Em).
        — Aşa e. Noi tragem tot la umbră, ca dulăii; trebuie să mai stai şi-n soare, dacă vrei să mănînci peşte...
        — N-ai văzut cîteodată cînd sare peştele, sare tot în soare.
        — Da, da, i s-o fi urînd, i s-o fi făcînd şi lui frig în gîrlă, ce crezi... să stai o viaţă-ntreagă-n apă...
        Şi-n ziua aceea, a patra, ne-am dus pe un dîmb, lîngă un mărăcine, în bătaia soarelui. Acolo ş-aşeza cîte odată unul din Diniceşti. (Cei doi fraţi nu se mai vedeau pe gîrlă. Erau la secere şi ei, la boier).
        Şi-am stat şi-am stat noi cu ochii-n vipii pînă seara, ca ăia din India, de citeam prin cărţi. Curgea apa de pe noi, dar stam pironiţi locului, tot cu ochii la dop. Am prins eu unu, Radu doi.
        Vitele-ajungeau mai devreme acasă, le duceau copiii-ăilalţi. Noi intram în sat noaptea, ca dezertorii, începuse să ne fie ruşine. Acasă, fetele, surorile, făceau un haz nemaipomenit:
        — Mămică, mîine cum facem cu peştele? P-ăla măruntu-l facem zeamă, ciortanii-i frigem — şi crapul cel mare?
        — Îi scoateţi icrele şi-om vedea. Hai, că e tîrziu.

         În ziua următoare, tot eu îmi dădui cu părerea:
        — Mă, Radule, noi mergem doi pe-un loc, parcă ne-ar fi urît. Trebuie să ne despărţim.
        — Da, da, rămîi tu aici — şi eu trec pe celălalt mal.
        Şi-a sumes izmenele şi-a trecut pe ţărmul celălalt. Eu am rămas pe loc.
        — Ei, cum merge? mi-a făcut el semn după un timp.
        — Nimic... i-am răspuns eu ridicînd din umeri. Tu?
        Radu-a ridicat şi el din umeri, adică tot nimic.
        Şi-am mai stat, şi-am mai stat, şi-a mai curs apă de pe noi, că eram tot sub puterea cuptorului din slavă, a mai curs apă pe Neajlov şi tot nimic. Ne luam seama unul altuia. Plutele nu le zăream, dar vedeam paiele lungi ale undiţelor cum stau nemişcate deasupra gîrlei cuminţi, liniştite, pe care nici Dinicuţii n-o turburau, nici Radu Piele-Lungă, nici un om la gărduş, nici o femeie cu alăul prin brădiş. Lumea era la muncă. În ostrov cîntau păsări, se zbenguiau de zor.
        Ce facem? Că, uite, soarele... am început eu să-i fac semne lui Radu. Îmi pierdusem răbdarea.
        Radu-a pus degetul la buze şi mi-a arătat apoi unda rîului. Nu mi-a mai răspuns şi, după felul cum ţinea-n mîna prăjina, strîns, şi după privirile-ndreptate spre adîncul cam întunecat al apei, am priceput că la el acolo mişcă ceva.
        După o clipă, a zmuls undiţa şi un peşte alb, nu prea mare, cam tot cît o limbă de ciochie, licărea-n văzduhul care nu mai fierbea ca mai nainte. Radu l-a scos frumos din cîrlig, l-a pus în traistă, a legat-o la gură şi-a azvîrlit iarăşi scula. Uite, gîndeam eu, se lasă peştele şi mai spre seară...
        Cînd s-au scurs toate vitele şi toate căruţele din cîmp, Radu şi-a sumes iarăşi izmenele şi-a venit la mine:
        — Frati-meu, nu mă mai prinzi pe-aici! Uite cu ce m-alesei şi azi, cu nimicura asta! Şi mi-arată traista goală, leşinată, legată la gură. Nici la tine nu s-a arătat nimic?
        — Nici de leac. Şi-i arătai şi eu traista goală, uşure ca fulgul...
        — Hai să ne vedem de treabă. Cînd mă gîndesc ce m-aşteaptă-acas’...
        Acasă, Sofiea, surorile mele, la poartă, Era şi nea Ilie. De departe-au început să ne-mpungă:
        — Ce să facem cu atîta peşte, că nici pisicilor nu le mai place... zise una dintre ele.
        — Nu ştiu, zău, că şi mie mi s-a urît. Peşte, peşte, în fiecare zi, la fiecare masă. Mi-e dor de nişte urzici...
        — Urzici mai sînt, mă, pe luncă?
        Noi tăceam. Treceam ca apa pe lîngă ele prin amurgul gros, cu razele, cu undiţele noastre lungi la supţioară.
        — Ptiu, ptiu, ptiu! făcea una.
        — Ptiu, ptiu! făceau şi celelalte.
        — Culie-al nostru a şi-nceput de la o vreme să clipească din ochi, ca Piele-Lungă...
        — Ooof, eu nu mai zic nimic, suspina şi nea Ilie, cu mîna-n brîu, cum avea el obiceiul şi trăgea-n mustăţi o ţigare cîtamai.
         Sîmbătă dimineaţa, cînd am pornit cu vitele, ne-am luat la supţioară iarăşi prăjinile. Lasă, mă, ziceam, mai dăm astăzi şi mîine, o săptămînă-ncheiată. La urma urmei e şi asta o meserie, se învaţă.
        Şi după prînz, cu cine ne-am pomenit că vine, pe gîrlă? Cu nea Radu Piele-Lungă. De la via noastră l-am văzut cînd s-a arătat, cu statura lui înaltă şi cu braţul de undiţe.
        — Ce-ar fi să mergem şi noi să undim lîngă el?
        — Nu ne lasă.
        — Să ne aşezăm într-un loc unde mai dă el deobicei.
        — Nu ne-ngăduie. Ne ia la goană.
        Eu însă m-am lovit deodată cu palma peste frunte.
        — Mă, tu ştii de ce nu prindem noi peşte?
        — De ce, mă?
        — Noi avem cîrlige d-astea proaste, cîrlige ţigăneşti, făcute de noi.
        — Şi el tot d-astea are.
        — Ai văzut tu?
        — Am văzut eu.
        — Or fi mai bine lucrate.
        — Tot aşa sînt. Nu e cîrligul de vină, e norocul.

         Nea Radu-a venit şi-a tras la vadul lui. Ne-am apropiat de el. Ca nişte pisici ne-nfăşuram pe lîngă el.
        — Ce e, mă, cu voi? ne-a întrebat el cu ochii-n pămînt, cum avea obiceiul şi tot bătînd din gene. V-aţi făcut şi voi undiţe?
        — Aşa, ca să ne-aflăm şi noi în treabă. Ce, noi sîntem meşteri ca Dumneata?
        — Aţi prins ceva pîn-acum?
        — Nici n-am încercat. Noi avem cîrlige proaste, nişte bleauri făcute de noi.
        — Ia să le văd.
        I le-am arătat.
        — Cine vi le-a făcut, mă?
        — Noi.
        — Voi? Ştiţi voi să faceţi aşa ceva?
        — Aşa cum ne-am priceput! Noi n-avem ca Dumneata cîrlige de tîrg, de fabrică.
        — Da de unde, neică. Şi-ale mele tot de mînă sînt făcute. Uite-le. Şi ne-arată cîrligele. Tot ca ale voastre sînt. Nu e lucru mare să faci un cîrlig.
        Aşa era. Cîrligele lui nea Radu nu păreau mai grozave. Nu cîrligele sînt de vină.
        Omul şi-a văzut apoi de treabă. Şi-a întins sculele.
        — Unde să dăm şi noi, nea Radule, să prindem ceva?
        El a clipit de două ori din ochi şi ne-a spus liniştit:
        — Unde vreţi, neică. Gîrla nu e-a nimănui. Puteţi şi-aici.
        — Ne laşi Dumneata aici?
        — Cum de nu. Dar să nu vorbiţi.
        Ne-am aşezat unul la stînga, altul de-a dreapta lui, ca lîngă Dumnezeu. Apoi dacă nici aici, lîngă el, n-om prinde peşte, atunci...
        N-a trecut mult şi plutele lui au început să joace, iar traista să se umple. Numai ciortani scotea! La noi, a fluturat o dată la unul, la mine, dar n-a tras-o afund, a fluturat şi la Radu, la el s-a cufundat şi-a băgat în traistă un peştişor, mic-mic, numai aşa cît un cui de argint.
        Nea Radu-şi vedea de treabă. Îşi scotea tabacherea cu tutun, şi aprindea ţigara, iar la noi se uita mai mult aşa pe sub mustăţi. Undiţele lui lucrau cîte trele — şi cele două care stau înfipte-n mal. De-nvăţat noi n-aveam ce mai învăţa de la el, veri de-a rîndul îl văzusem cum dă, şi pipăisem acum şi cîrligele.
        Cînd s-a ridicat să plece, ne-am ridicat şi noi. El cu traista să crape, noi cu nimic. Radu şi-a scos peştişorul din fundul trăistii şi i l-a întins:
        — Ia-l, nea Radule, şi p-ăsta, tot n-am ce face eu cu el...
        — Du-l, neică, du-l acas’. Poate ai un pisoi, dă-i-l să-l mănînce. Eu uite ce-am aici.
        Noi am luat-o spre vite. Dacă nu ducem peşte, să ducem barem vacile-acas’. Să ne vedem de meseria noastră. Adevărata noastră meserie...
        — Ce facem, mă? Mai mergem şi mîine cu undiţele? m-a-ntrebat Radu în poartă, la despărţire. Se săturase de pescuit...
        — Eu zic să mai încercăm. Să stăm chiar pe locul unde sta Piele-Lungă. Ăla e locu’ cu noroc. Auzeai ce spunea: că mîine nu vine. Se duce la Bolintin.
        Ne-am dus şi duminică. M-am aşezat eu chiar pe locul unde sta el. Se cunoştea. Nici iarba nu creştea pe locul acela. Radu, aproape şi el de mine, în dreapta. El însă n-a vrut să mai ţină băţul în mînă, zicea că-i e destul! O vrea peştele să vină, n-are decît. A-nfipt prăjina-n mal şi s-a lasat pe spate, şi-a pus mîinile sub cap şi se uita-n cer. Zicea că-i e zăduf!
        N-a trecut cît ai bea o ţigară şi deodată văd că pluta lui începe să tremure, era trasă la fund.
        — Radule! strig.
        Radu sare şi pune mîna pe prăjină. Zmuceşte, trage şi, cînd colo, ce se zbătea-n undiţă? Ditamai ciortanul! Un peşte alb, mare, cît un ţăruş!
        — Aha-aha-ha-ha-ha! Al meu eşti! Peştele s-azvîr!ea, se-nnoda, sărea-n coadă — el, pe el! I-a scos cîrligul din gît: Aha-ha-ha-ha-ha!
        Dar, cînd să deslege traista, c-o uitase-nnodata, nu-ş cum a făcut Radu că peştele i-a alunecat printre deşte şi drept în Neajlov s-a azvîrlit!
        Să moară Radu şi mai multe nu. Să crăp şi eu! Ne uitam pe apă, c-o clipă ’nainte peştele era-n mîna noastră, în mîinile zdravene ale lui Radu, „omul de fier", cum îşi zice el, pe care nimeni nu-l putea răzbi, cînd se lua la trîntă — şi-acum nimic, îl înghiţise gîrla! Ah, cum ne-am fi-nfăţişat acasă cu ciortanul! Pe braţe l-am fi dus... Radu-şi sîngera buzele de ciudă, eu la fel! Ne uitam unul la altul; ca-n vis fusese totul...
        Ne-am aşezat cu nădejde tot pe locurile pe care stam. Radu şi-a luat undiţa-n mînă, o ţinea strîns acum cu credinţă, n-o mai slăbea. Eu am înfipt-o-n mal, poate-o trage şi la mine vr-un ciortan. Îmi venea chiar să mă-ntind pe spate, cum se-ntinsese el să mă uit în cer. E bine să te uiţi şi-n cer...
        Pînă seara am stat, pînă-n stele, toată duminica aceea. Nimic nu s-a mai arătat. Radu şi-a-nfipt iar undiţa-n ţărm, doar-doar — eu am pus iarăşi mîna pe prăjină — nimic. Nici măgar vr-un puişor d-ăla cît un cui.
        — Lasă, zicea Radu, îmbărbătat acum, dac-am prins eu ciortan, săptămîna viitoare crapi duc acasă. Să poftească să mai îmi cadă mie-n mînă, c-o să vadă el! Fir-ar a dracului de traistă, că n-o deslegasem mai dinainte...
        Undiţa însă e patimă mare: ca tutunul, ca băutura.
        Şi-am luat-o iarăşi de luni.
        Tot pe locul lui Piele-Lungă. Radu pe vatra lui, eu în locul lui Radu. Ne-am adus cîte-un copil lîngă noi — crapii sînt grei, puternici, pot să rupă şi undiţa — să vadă şi ei, copiii, şi să spună-n sat. Ssst! şi pruncii tăceau, săracii, lipiţi de pămînt, ca pietrele! Le era şi lor drag să vadă, o zi întreagă nu s-ar fi urnit de lîngă undiţari.
        Luni, însă eu trei baboi, Radu nimic.
        Marţi, nici unul, nici o feletenie. (Marţea nu e bine să dai la peşte).
        Miercuri, ne-am dus unde da unul din Diniceşti, la soare. Eu, două broaşte, Radu nimic.
        Joi, pe locul celuilalt Dinicuţă, Radu, patru cuie, eu unul.
        Vineri, m-am despuiat eu şi-am trecut pe malul celălalt. La umbră, însă Radu, de la soare, nici el nimic.
        Sîmbătă, n-a mai venit Piele-Lungă, nici Diniceştii nu s-au arătat — gîrla era a noastră. Ne-am mutat în vreo patru locuri: la bent, la viitură, la soare, la umbră, ca oamenii care zac. Tot nimic!
        Duminică, am luat la goană copiii:
        — Duceţi-vă, mă, la vite! Vedeţi să nu scape vreuna-n mături, să se umfle, că de dracu daţi! Haiti, ştergeţi-o d-aici!
        — Da, da, copiii deoache.
        Li se cam urîse şi lor, nu-i vorbă, tot uitîndu-se-n gîrlă. Se copseseră de-atîta căldură! S-au dus la vite.
        Pînă seara tîrziu, pîn-a răzbit luna, tot nimic.
        — Haide-acasă!
        — Haide. N-avem noroc şi pace! N-avem trişte.
        — Dar dacă Piele-Lungă ne-a lăsat dinadins lîngă el şi ne-a legat undiţele, ni le-a descîntat?
        — Mai ştii? Ale lui sînt descîntate, toată lumea ştie.
        Şi n-am mai pus de-atunci mîna pe undiţă.

(Perpetuum comic ’85, pag. 136)

Vezi toată postarea

S-au boierit ai mei

(Din volumul „Mămăligă")

        Lelea Fl’oarea, fata Mamii Nea’cşii, sora lui Tata On, a făcut opt copii: cinci fete (Lisandra, Lica, Stanca, Smaranda, Marioara, aşa le cheamă) şi trei băieţi (Niculae, Marin şi Stan, aşa se numesc şi ei). Fetele toate ’nalte, subţiratice — ei îi seamănă — s-au măritat, patru, în sat la noi; numai una, Smaranda, a zburat peste pădure, peste Căscioreanca, l-a luat pe unul Firică, din Malu-Spart, un băiat năltuţ şi el şi subţire, ca firul de porumb, toamna a-nvîrtit tot felul de negoţuri — pusese şi cîrciumă — a căzut şi-n buclucuri descurcate cu avocaţii de la Bucureşti, acum e responsabil la cazanele cu ţuică. Marioara, a mai mică, a luat pe băiatul cel mai mic al lui Năstase Pluşu şi l-a adus în casă, stîlpi să fie-amîndoi pentru ăi bătrîni, cînd n-or mai putea. Alelalte fete, şi ele cuminţi toate, robotitoare, au fost date tot după băieţi buni, au ridicat cîte două rînduri de case: întîi d-ale bătrîneşti, cu două odăi pe-o tindă, cu sobe oarbe, duduitoare — despuiat să stai toată iarna! — iar acum, case după moda asta nouă, cu patru-cinci camere încăperi de cărămidă — ca oala sună! — cu duşumea, cu şifoniere cu oglinzi de te-nneci în ele, cu aragaz, învelite cu fier tare, brumat parcă şi, bineînţeles, cu teatru şi cinematograf de şapte ori pe săptămînă, cu televizor adică. Băieţii au plecat toţi la oraş, la Bucureşti, de mici au plecat. Cu Niculae, ăl mai mare, s-a pomenit tat-sau cu el odată că intră-n curte c-o maşină, un camion de umplea bătătura: bea-bea, bea-bea! Făcea el din gogoaşa aceea a otomobilei, că el era cel de-o mînuia şi strîngea aşa gogoaşa, nu prea tare. S-au închinat amîndoi şi tata şi Lelea Fl’oarea, fetele-au sărit şi ele de prin grădină şi l-au dat jos în pupături. Niculae, băiat bine-ntrupat, ca tat-sau, ca Neică Socrate, dar aducînd la ochi mai mult cu mama, şi-a luat fată tot din partea noastră, din Sfîntu Gheorghe, de peste gîrlă, o fată de oameni, a lui Fănică-al lui Becheru, frumoasă, cu ochii lungi, întinşi, ca două aripi negre şi-un glas cîntător ca o vioară. Marin era ceva prin căile ferate — nu ştiu ce-a făcut şi el pe-acolo, că nu mai umblă acum pe trenuri; munceşte pe-un şantier. S-a-nsoţit c-o unguroaică vrednică, cumsecade. Stan, care are servici, a dibuit şi el o fată cuminte, de printr-un sat de pe-aici din Ilfov. Şi-au făcut toţi case-n cartierul Ghencea — Ghencea şi comuna Militari sînt întemeiate mai mult de oameni de-ai mei, de pe-acolo, sînt un fel de colonii ale fostului judeţ Vlaşca. Şi casele lor, nene-nene, tot aşa cu cîte patru-cinci camere te rătăceşti prin ele, puţ american în curte, coteţ pentru porc, despărţitură de sîrmă-mpletită pentru păsări, de primăvară, de cînd dau ghioceii şi viorelele, pînă toamna, cînd se-nalţă crizantemele, cu flori cît căciula, albe şi dolofane, curtea lor, în care ţin umbră şi nişte caişi şi nişte cireşi, e o mîndreţe. Fetele Lelii Fl'oarii au făcut şi ele cîte patru-cinci copii — vezi, seamănă cu mă-sa — iar copiii fetelor, ridicaţi, toţi mari, au turnat, la rîndul lor, cîte doi-trei pînă acum. Băieţii de la Bucureşti, ăştia din Ghencea şi Militari au născut mai puţine odrasle — că d-aia sînt orăşeni: Niculae are doi, Marin unul, luat de suflet; Stan, nici unul! Sămînţa lelii Fl’oarii nu va pieri însă, căci numărîndu-i o dată, au ieşit 42 cu toţii, copii, nepoţi, strănepoţi — o nunta-ntreagă...


        Băieţii fac ce fac şi se reped pe la maică-sa pe la ţară; cu maşina se duc, bine-nţeles, cu maşina lui Niculae, îi duc fel de fel de bunătăţi. Cînd nu vin ei pe la ea, se duce ea pe la ei, iarna mai ales, cînd e mai slobodă de treburi. Îşi ia un paner cu ea şi le duce cîteva ouă, un pui, o sticlă de ţuică, ţuică de-a ei, moale, de corcoduşe. E bună. Bei şapte ceşti, nici nu se cunoaşte. La Bucureşti, trage o dată la unul, altă dată la altul, îi ia pe rînd. Între timp, le mai face fiecăruia cîte o „vizită", ţine toată după-amiaza. De obicei se adună toţi la unul; în bucătărie stau, că e mai cald. Vorbesc despre sat, cine-a mai murit, care cu cine s-a mai însurat, cînd au pus nunta? Îţi mai aduc aminte de taică-său, de bietu’ Neică Socrate, om bun ca pămîntul, muncitor de nu mai încape vorbă, a murit acum vreo doispreceze ani. A căzut aşa, dintr-o dată, la pat. Două zile a zăcut numai şi s-a aflat mort. Ceva la „inimă". Avea 62 de ani. Niculae îi are pe-amîndoi, fotografie mărită, în ramă, cînd erau tineri. El are un pieptar cu flori de lîniţă şi nişte mustăţi — te găureşte cu ele!
        Aici, la băieţi, Lelea Fl’oarea se schimbă: calcă altfel, calcă aşa, ca la Bucureşti, mai încet, mai lin, mai legănat. Odihnită, faţa i se mai împlineşte, ba se duce acasă, la ţară, mai albă la chip. Lelea Fl’oarea face baie aici, face toată ziua baie, ca regina Cleopatra. Într-o bună zi, însă, începe să-şi strîngă lucrurile.
        — Ce faci, mamă? sare nora, sare feciorul.
        — Nu mai stau. Nu mai poci. Mi s-a făcut dor de casă, de viţea, de găini. Ce-o fi făcînd porcul? Du-te, băiatule, şi-mi ia bilet la cursă. Şi pîna seara, dusă e.

*

        Am văzut-o de curînd, la ţară. Şi nu ziceţi că şi la vorbă s-a schimbat Lelea Fl’oarea? Am băgat asta de seamă mai de mult. Mie, Lelea Fl’oarea — verişoară-mi vine deşi ea apropie optzeci de ani! — de la o vreme-mi spune Dumneavoastră: Culie, păi să vedeţi Dumneavoastră. Şi Dumneavoastră-n sus şi Dumneavoastră-n jos şi aşa şi pe dincolo... (Mie Culie mi se spune de mic copil şi-aşa-mi spune tot satul).
        Iar de la altă vreme, cînd e vorba despre ea, Lelea Fl’oarea, boierită la Bucureşti, nu mai spune eu, spune... Noi! Da, da, la pluralul Majestăţii, ca Maria Thereza, ca Ecaterina a II-a, ca regina Angliei... (voevozii noştri, mai umili, ştiţi bine cum ziceau: „Io, Mircea Voevod", „Io, Matei Voevod al Ţării Româneşti..."). Pe Lelea Fl’oarea o-mbie Marioara, fata:
        — Să-ţi mai pun, mamă, înc-o farfurie (înc-o farfurie de fiertură).
        Iar Leiea Fl’oarea pune mîna pe piept şi se arată pe sine:
        — Noi nu mai luăm. Mulţumim. Destul... Dînsu’ dacă mai vrea — şi mă arată pe mine.
        — Mai ia, mamă, mai bea... şi ginerele îi toarnă încă un pahar (Faţă de mine se au bine între ei. E o pace, o frumuseţe...).
        — Mulţumim. Ajunge. Noi nu mai bem... şi-şi pune palmele, cuvioasă, pe piept. Şi Noi în sus, Noi în jos, doar pe latineşte nu spune, ca Împăraţii din pergamente...
        M-am tot ţinut să-i spun să nu-mi mai zică Dumneavoastră. Ce vorbă e asta! Nu mă ţinea ea pe genunchi, cînd eram mic şi mă tot dîrlăia şi mă pupa? Pînă-a nu mă arăta în sat cu palton pe mine, cu servietă şi ochelari, îmi spunea tu. Să se fi luat şi ea după alta? Cu cîţiva ani în urmă, Lina Lui Năparu, croitoreasă cică şi ea, o fată mică, izinită, abia se vedea din valurile de stambă ce i se aduceau să le coasă, tot aşa vorbea şi ea, mi-aduc aminte. Unde-o vedeai strîmbînd din nasul mic cît o boabă de porumb şi din buzele cusute şi ele parcă: Noi, zicea, avem prea mult de lucru. Noi nu mai primim. Imposibil...
        Odată, rămînînd numai eu cu Marioara şi cu soţul ei, i-am întrebat.
        — Ia ascultaţi, măi copii, Lelea Fl’oarea, cînd e numai cu voi, tot aşa vorbeşte, cu Noi?
        — Da de unde, nene Culie, vorbeşte ca lumea. Numai cînd e cu Domniile Voastre, vorbeşte-aşa...
        — Care dracu Domniile Voastre, Marioară? Ce tot spui şi tu? mă necăjii eu.
        — Ei, Domniile Voastre, de. Şi strînse şi ea din buze niţel, ca Lina lui Năparu.
        — Eu, vrei să spui?
        — Dumneavoastră... şi se făcu toată roşie ca o stamba. Mama numai cu Dumneavoastră vorbeşte aşa, din deosebit respect şi stimă... (Băiatu-său se uita la ea: s-o-nghită îi venea cînd o auzea vorbind aşa frumos...).
        — Dar eu sînt ca şi copilul ei. Un nepot parcă i-aş fi...
        — Ei, nepot cu nepoţei. Au născut fetele vreun copil? C-am auzit că s-au măritat.
        — Nu încă (Era vorba de fiicele mele).
        O ţinui însă din scurt:
        — De ce zici că vorbeşte Lelea Fl’oarea aşa cu mine?
        — Dar cum să vorbească? Se compară?
        — Nu vrea şi ea, săraca, să se compromită în faţa Domniilor Dumneavoastră — îi luă vorba din gură bărbatul.


        Asta cu Lelea Fl’oarea. Să vedeţi ce e cu Lelea Pirica, cu soru-mea, de cînd tot vine şi ea pe la Bucureşti, unde are aici două fete şi-un fecior, din cei 11 cîţi a făcut. Unul e tot aşa, şofer, altă fată ţine un fost ofiţer, care s-a apucat şi de Drept şi şi-a luat licenţa, a fost în nişte timpuri şi radiofonist, s-a-nscris apoi tîrziu la Politehnică, curs seral, şi-acum e inginer. Băiat bun, om de casă, serios. Altă fată e maritată, a doua oară — n-a avut noroc cu ăl dintîi — cu un fost reangajat (fost subofiţer îşi zice el), care are un servici pe la Uzinele Grozăveşti, de pe Dîmboviţa, alea care-şi dau drumul din cînd în cînd la cîte-un geamăt, lung, grozav, de-nnebuneşte Bucureştiul! Gheorghe, fostul reangajat, s-a apucat acum cîţiva ani să urmeze liceul seral. Vrea să facă şi facultatea — Filosofia. Şi-a mers el ce-a mers cu cartea — îşi lua ca un copil cărţile la supţioară şi pleca după prînz la cursuri, seara venea acas’ şi-şi punea capu-n palme — a mers pînă-n clasa a 8-a. Şi de-aici înainte n-a mai mers. S-a lasat păgubaş. Fetele soru-mi, celelalte, frumoase toate şi cuminţi ca roua, s-au măritat la ţară, una a suit şi ea dealu-n sfîntu Gheorghe. Băieţii, doi, rămaşi în sat, muncesc pe-aici pe la Bucureşti, vara, pe la şantiere, pe la canalizări.
        Şi la soru-mea Pirica, la cîte-o zi mare, cînd se strîng fetele şi băieţii ei cu nepoţii o şcoală parcă e, cu toţii copiii ăştia în curte, în recreaţie...
        Ca şi Lelea Fl’oarea, Lelea Pirica nu ştie carte. Ce să ştie! Că atunci cu alfabetizarea, cînd veneau învăţătorii pe la porţi, să le-adune, să-nveţe să scrie şi sa citească, fugeau babele ca potîrnichile, prin fundul grădinii s-ascundeau, prin glugile de coceni ca pe timpul nemţilor. Ce, ziceau, o să-nveţe ei cal bătrîn la-mbuestru? Noi am trecut de şaizeci de ani... Nu mai sîntem copii să punem ghiozdanu de gît. Ei, dracia dracului! Şi-au rămas fără slovă. Dar aşa neştiutoare cum e, soru-mea vorbeşte vorba la locul ei, grai curat, rumânesc, numai bob şi bob, cum vorbeşte o săteancă, nestricat ca noi de jurnale şi de romane.
        Lelea Pirica a venit de curînd să-i facă aici, la Bucureşti, parastas lui Marin, lui bărbatu-său — s-a prăpădit acum un an pe timpu-ăsta. L-a răpus băutură. C-avea cazan de ţuică. Mai mult el îl bea. Acas’ la ea, la ţară, nu se-nţelegea cu noru-sa şi nici c-un păcătos de băiat, ăl mai mic, rămas stîlp, pentru bătrîneţea ei. C-aşa sînt feciorii, se iau după muiere...
        La parastas m-au poftit şi pe mine. Mă uitam la ea. Venise de la biserică îmbujorată de ger, mai uşurată, fericită că şi-a făcut înaintea lui Dumnezeu o datorie ca asta pentru bărbatul cu care trăise patruzeci de ani şi care-o bătuse de cel puţin patru sute de ori. Că Marin era, ştie tot satul, deştept băiat, dar îngîmfat nevoie mare, că fusese primar, citea jurnale, citise „Erica, domniţa lanurilor", „Codul manierelor elegante", „Magia neagră" şi alte şi alte de-alde-astea.
        — O să mai stai. Lele Pirico, şi după parastas. O să vii şi pe la noi... i-am spus privind-o cu drag. Întotdeauna sora asta a mea, aşa nevinovată cum e şi trecută printr-atîtea necazuri, mi-a topit inima...
        — Nu mai stau. Mi s-a făcut dor de casă. Am păsările. Am vaca. Rostul meu acolo e.
        — Ţi-e dor de noră şi de fecior...
        — Şi de ei mi-e dor.
        Mama, tot mamă, gîndeam. Apoi, vazînd-o aşa îmbrăcată în negru şi cum mergea de parcă plutea:
        — Calci a cocoană, Lele Pirico. O preoteasă parcă eşti...
        — Calc a cocoana. M-am şukărit şi eu...
        — Ce-ai făcut? am sărit eu, ca muşcat de şarpe.
        — M-am şukărit şi eu.
        — Cum adică?
        — Sînt şi eu aşa, mai mişto.
        — Cum eşti? (Se-nvîrtea pămîntul cu mine).
        — Mai mişto.
        — Ce vorbă e asta? De cînd vorbeşti tu aşa?
        Ea, niţel stînjenită, s-a-mbujorat şi mai tare:
        — Ei, vorbesc şi eu, de; cum se vorbeşte-acum. I-auz şi eu pe băieţii-ăia ai mei.
        — Şi vorbeşti şi tu ca ei!
        — Ei, vorbesc şi eu aşa, de sanki...

(Perpetuum comic ’84, pag. 157)

Vezi toată postarea