Mă aflam în deplasare în Crîngul Mic şi nu m-am oprit la hotelul din imediata vecinătate a gării, deşi mă simţeam obosit de drum. Am preferat celălalt hotel al oraşului pentru că, paradoxal, deşi în plin centru, era mai liniştit şi mai comod.
După ce am trecut pe la recepţie şi am luat cheia, m-am dezbrăcat în grabă şi am aţipit imediat. Să tot fi trecut aşa vreun ceas, cînd nişte răcnete teribile m-au ridicat brusc în picioare.
Cu inima bătînd să-mi spargă pieptul, am deschis uşa repezindu-mă pe coridor. Aşa am făcut cunoştinţă cu colegul meu de cameră, care, însoţit de încă vreo doi-trei petrecăreţi, ţinea deasupra capului sticla cu vin şi chiuia de mama focului
— Nu te bucuri, bătrîne?... Nu ştii că ai noştri au cîştigat meciul?...
— Adică...
— Păi i-am bătut pe cei din Crîngul Mare cu 1—0. Am luat două puncte şi nu mai retrogradăm. Hai să ciocnim una mică!...
— Lăsaţi-mă în pace! Mi-e somn!... Şi vă rog să faceţi linişte! Pe urmă, ştiţi şi voi că băutura nu face casă bună cu sportul, aşa că...
— Nu face casă bună?... De unde ştii? Ia du-te jos, să vezi echipa noastră în păr cum cinsteşte evenimentul, cu antrenorul principal în fruntea lor!
— O fi, dar eu vreau să dorm. Terminaţi odată cu gălăgia, că vă reclam la recepţie!
Mi-au rîs în nas şi au continuat cheful, chiar în camera mea.
Neavînd altă soluţie, m-am îmbrăcat şi am coborît, cu gîndul să-i cer recepţionerului să întroneze liniştea şi să-i evacueze pe cheflii. Aici, bairamul era în toi, aşa că, supărat, am părăsit de îndată hotelul. Mi-am cărat iar bagajul către gară şi am închiriat o nouă cameră, la micuţul hotel pe care-l evitasem la început. Cu această ocazie am constatat că nu era chiar atît de gălăgios precum îmi închipuisem. M-am făcut comod şi, cu sufletul împăcat, am adormit din nou. Şi din nou am fost trezit de nişte răcnete care aduceau oarecum a cîntec. Mi-am tras pătura peste cap, mi-am astupat urechile cu perna, degeaba. Nu se putea dormi şi pace! Am coborît să reclam recepţionerului, dar acesta era figura centrală a petrecerii. Cu mare lux de amănunte istorisea suporterilor din Crîngul Mare, cum a reuşit Vasile, portarul (nu de la hotel) să apere un penalti, deşi hoţul de adversar şutase la derută exact pe colţul din mijlocul porţii. Astfel, pierzînd meciul doar cu 1—0 şi echipa din Crîngul Mare evitase cu măiestrie retrogradarea. La golaveraj. Deci înfrîngerea la limită trebuia socotită victorie. Ceea ce se cerea musai sărbătorit.
N-am mai aşteptat şi alte asemenea explicaţii şi, plin de obidă, dar hotărît, m-am dus să reclam cazul directorului hotelului.
Aici n-am mai găsit bairam şi nici petrecere. Era un adevărat festin!
— Ce-i, amice, nu te bucuri? m-a întîmpinat jovial conducătorul unităţii. E sărbătoare mare. Închipuie-ţi, nici cei din Crîngul Mare şi nici cei din Crîngul Mic nu retrogradează. Hai să cinstim evenimentul ciocnind un pahar.
— Nu beau, l-am repezit ursuz. Eu sînt sportiv. Nu consum alcool sub nici o formă şi cu nici un motiv.
— Ei, nu trebuie să fii atît de cătrănit. Sau te pomeneşti că eşti suporterul celor din Samulastra ori Lăstărişul? Atunci, cu siguranţă că poţi fi supărat. Ei au retrogradat!
— Cum, n-au retrogradat cei din Poiana Măceşului? N-a retrogradat echipa mea?
— Nu...
— Atunci să mai vină o sticlă şi-un pahar! Evenimentul trebuie neapărat sărbătorit!
(Perpetuum comic ’85, pag. 121)
