, ,

Cuadratura cercului

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
— fragment —

        Roman de sorginte, oarecum ştiinţifică şi cu implicaţii ştiinţifice, avînd ca punct de plecare descoperiri arheologice, „Cuadratura cercului" nu e o pistă nouă pentru Tudor Octavian. Însuşi fragmentul pe care-l supunem lecturii e edificator. „Cuadratura cercului", împreună cu un alt scurt roman, „Absenţa Mariei", formează o carte aflată sub tipar la Editura Eminescu.

        O pendulă a bătut de douăsprezece ori. În mii de apartamente, în liniştea înfundată, care domnea în odăi, mii de pendule i-au răspuns înfiorate, toropite de sunet. Fierul răspîndea în betoane o vibrare subţire, prielnică tihnei şi aşteptării. Îmbrăcat cu pardesiul şi cu pălăria pe cap, stăteam de ceasuri întregi, ţeapăn ca statuia unui faraon în exerciţiul sacralităţii sale, pe taburetul acela incomod şi priveam încordat înapoi pe durata a cincizeci de ani, ca să pot vedea cîţiva paşi înainte. Era miezul nopţii, înaintea mea se aşterneau ceasuri lungi de întuneric, timpul se măcina încet, telefonul amuţise demult, liceanul Liviu vorbea în somn, îi auzeam, prin pereţii subţiri, interogaţiile, un recitativ pasionat şi cast în faţa unei săli părăsite de public; spectacolul se încheiase de mult şi întrebările lui se întorceau în ecou, istovindu-i trezia masculină.
        Prin uşa deschisă spre hol lovea pieziş lumina unui bec.
        Fantomele diurne se adunaseră în culcuşuri, fantomele nocturne prindeau să bîntuie. Una din ele, cu înfăţişarea unui bărbat înalt şi slab, atît de slab încît raza gălbuie a lămpii de veghe îi lingea şoldurile şi i le topea, tocmai sosea. O fantomă de gata, îmbrăcată în haine de gata, luptînd să deosebească, prin lentilele cu multe dioptrii ale unor ochelari mici şi rotunzi, forma obiectelor. Un individ stîngaci, tîrînd după el o geantă mare şi grea, semănînd cu un acordeon deschis. Cunoştea, s-ar fi zis, locul, dar se temea să înainteze. Umbra i se desfăşura lălîie pe toată lăţimea camerei şi continua pe pereţi. A rămas ţintuit în golul uşii, ca şi cum se temea să înainteze, şi nici drumul înapoi nu mai putea să-l facă. A deschis gura şi a chemat:
        — Mierlă...
        Îmi simţise prezenţa şi glasul îi era înmuiat de teamă. A repetat chemarea. Cineva îi proptise un revolver în ceafă, în pîntec simţea vîrful criminal al unui cuţit, tavanul avea să se prăbuşească dintr-un moment în altul, şansele lui de a scăpa viu erau neînsemnate. Cînd a zis, pentru a doua oară „Mierlă!..." vocalele i s-au lipit, uscate, ca frunzele toamna, de cerul gurii.
        M-am ridicat de pe taburet şi am aprins lumina. Lunganul avea expresia unui iepure prins pe-o şosea în lumina farurilor. I-am smuls din mînă geanta şi l-am împins spre scaun. I-am luat şapca din cap şi am atîrnat-o în cuier. I-am dat de cîteva ori ocol, ca să-i fie limpede că vreau să ştiu totul despre el.
        — Mierlă a şters-o, am spus.
        — Dumneata... a zis sfios ochelaristul, dumneata... nu eşti Mierlă?!
        — Eşti isteţ. Motivul pentru care nu sînt Mierlă e simplu: sînt Cucu. Ion Cucu. Proprietarul acestui apartament. Am un contract.
        I l-am dat şi a început să-l citească.
        S-a luminat la chip şi mi-a înapoiat contractul cu un zîmbet suspect de sincer.
        — Asta, a spus, nu e posibil. Am să-l aştept.
        S-a uitat după geantă, a tras-o lîngă el, m-a privit oarecum amuzat şi oarecum prevenitor şi şi-a încrucişat mîinile pe piept, ca unul pentru care se explică dintr-o dată totul.
        Chipul său mărturisea ceva din îndîrjirea senină a primilor creştini. A precizat, cu un ton confidenţial şi patetic:
        — Nu cred!
        Un credincios ce-şi clama necredinţa.
        — Uite, l-am prevenit, n-am cum să te împiedic să aştepţi. Mi-ar veni greu s-o fac. Credinţa mută munţii. Dumneata n-ai stofă de artilerist. Dumneata nu priveşti înapoi, ca să vezi înainte. Dumneata, omule, pui mîna pe cazma şi sapi ca să muţi din loc muntele. Dacă ai avea curajul să te opreşti niţel din săpat şi ai privi înapoi, l-ai zări pe Mierlă. Fuge de-i scapără călcîiele şi nici nu priveşte în urmă. Nu bănuieşti cîţi am avea motive să-l prindem. E prea departe însă. Dacă făceai afaceri cu el, e grav; să ştii că a plecat cu banii.
        — Nu-i vorba de bani, a zis ochelaristul cu dispreţ. Nu ştiu dacă înţelegeţi. Cu ce vă îndeletniciţi?
        — Ca toată lumea. Îmi cîştig pîinea.
        — Dacă aţi şti matematică, v-ar fi simplu să înţelegeţi...
        — Dacă aş cunoaşte matematică, aş rupe contractul de proprietate, ţi-aş cere iertare că mă găseşti aici şi aş pleca în pelerinaj să ţi-l găsesc pe Mierlă. Dar nu ştiu. Te afli în casa mea, omule, şi dacă nu te dau afară e fiindcă sînt plin de prejudecăţi.
        — E din cauza educaţiei, mi-a explicat noul martir al credinţei. Cunosc acest fel de complex. Eu însumi sufăr că nu sînt în stare să rezolv practic unele situaţii. Nici dumneavoastră nu aveţi simţ practic, nu-i aşa? Am bănuit. Vă deranjez, totuşi, foarte mult? Aş putea să aştept în hol.
        — Citeşti ziarele?
        — Uneori.
        — Ar trebui să le citeşti zilnic. S-a scris de curînd despre doi fraţi siamezi. La un moment dat, unul s-a plictisit de celălalt. În timp ce fratele lui dormea, a luat un cuţit şi şi-a tăiat porţie întreagă: doi rinichi, un ficat, buricul şi toate cele trebuincioase. Îţi imaginezi ce surprins arăta siamezul somnoros cînd şi-a dat seama că nu mai rămăsese aproape nimic.
        Lunganul s-a ridicat de pe scaun şi a umblat în geantă. S-a apropiat de un perete, l-a examinat şi, asigurîndu-se că are spaţiu suficient, a trasat, cu un cărbune, un cerc. Avea o linie sigură şi cercul se închidea perfect. S-a dat doi paşi înapoi şi şi-a privit opera critic.
        — Ce vezi? m-a întrebat.
        — Un individ care-mi mîzgăleşte pereţii. Făcînd abstracţie de aceasta, văd că individul a izbutit să realizeze, fără compas, un cerc perfect. Asta le reuşeşte persoanelor exersate sau celor cu un creier deficient. Învaţă să deseneze un cerc şi-l desenează pe ziduri cu precizia unei maşini.
        — Sînt o persoană care a exersat, mi-a zis fără pic de maliţie lunganul. Acum, iată, o altă figură. Ce am desenat?
        Îi ieşise un pătrat cu laturile egale şi unghiurile perfect drepte.
        — Tot datorită exerciţiului?
        — Exerciţiu şi talent.
        Şi-a contemplat din nou opera şi a spus:
        — Postulatul al cincilea al lui Euclid, trisecţiunea unghiurilor, dublarea cubului, transcendenţa numărului pi, cuadratura cercului. Matematica ridică unele... dificultăţi.
        — Ca, bunăoară, teorema lui Fermat.
        M-a privit atent. Avea o bănuială, dar era prea bine educat ca s-o exprime.
        — ...Şi teorema lui Fermat. Sînt mai multe asemenea... dificultăţi. O parte din matematicieni continuă să-şi bată capul cu ele, pe cînd cealaltă parte a renunţat.
        — Singura problemă ar fi că numărul celor care nu numai că au renunţat, dar nici nu concep să caute soluţii acolo unde nu există soluţii, îl întrece categoric pe al fermatiştilor, al celor care visează celebritatea ca urmare a rezolvării cuadraturii cercului şi al tuturor maniacilor drumurilor închise.
        — În matematică nu există drumuri închise. E o problemă de timp.
        A făcut o pauză, a meditat mult, dacă e util să dezvăluie şi a doua condiţie, după care a zis încet:
        — O chestiune de timp şi de talent. Din nefericire, aşa numitele utopii matematice sînt abordate ori de pripiţi ori de persoane cu talent mediocru. Ori, pur şi simplu, de oameni fără haz.
        — Ca, de exemplu, Mierlă.
        Lunganul şi-a muşcat buzele. S-a înroşit şi a rostit cu reproş:
        — Mierlă are geniu. Nu cunosc un om mai răbdător ca Mierlă. Aş vrea să fiţi mai explicit, cînd vreţi să spuneţi ceva despre el. Ar fi bine să nu mai spuneţi nimic. E prietenul meu şi, cînd e insultat, sufăr. Eu ştiu să apreciez o prietenie.
        — Eşti atît de supărat încît ai fi în stare să pleci.
        — Insolenţa dumneavoastră nu mă răneşte. Despre mine puteţi să spuneţi orice. Despre Mierlă, nu. Nu vă permit!
        L-am asigurat că respectam sentimentele sale de prieten. I-am mai spus că în privinţa geniului matematic al numitului Mierlă eram sceptic:
        — E un fermatist convertit. A priceput că teorema lui Fermat e o capcană pentru maniaci şi un drum închis şi a şters-o. S-a lepădat de dumneata fără nici o remuşcare. E un tip practic. Şi un laş. Nu-l insult. Am dovezi.
        Lunganul mi-a mărturisit niţel strîmtorat:
        — Am renunţat la teorema lui Fermat de vreo zece ani. E un secret al nostru. N-aş vrea să mă contrazic, dar mă tem că e, într-adevăr, un drum închis. Mă rog, să nu zicem închis. Să convenim că nu sîntem pregătiţi s-o abordăm.
        Şi cu un aer extrem de confidenţial a adăugat:
        — Şansa noastră a fost că ne-am axat pe rezolvarea cuadraturii cercului. Un mare moment de inspiraţie. Practic, avem soluţia. Sîntem, cum s-ar zice, la un pas.
        — Doar atît?!
        — Există ceva mai rău decît moartea, a cugetat al doilea fermatist convertit. Ridicolul. Să nu te stimeze ai tăi, e suportabil. Dar ca să fii considerat un ratat de colegi, e peste puterile omeneşti.
        — Aţi avut, fără îndoială, noroc. Un noroc unic. Să rezolvaţi, cu rigla şi compasul, o problemă pe care, de mii de ani, milioane de rigle şi compasuri s-au tocit şi s-au umplut de ridicol.
        Lunganul strălucea de mîndrie. Era propriul său monument. Îi mai lipsea soclul.
        — Sîntem, practic, la capătul drumului. Am convenit să mai verificăm odată totul înainte de a scrie comunicarea. Sînt foarte emoţionat. Mierlă o să mă sune dintr-o clipă în alta. O simt. Sîntem legaţi pe viaţa.
        Încă un om de care îmi era milă. Mă copleşeau sentimente pravoslavnice şi nu era nimic de făcut.
        — Du-te la bucătărie, i-am spus. Găseşti acolo un coş de hîrtii. Au rămas de la Mierlă, A verificat fără dumneata. E clar, n-aţi revolvat cuadratura cercului. Mierlă a şters-o. E liber. O ia de la capăt. De la capătul capătului. De la capătul capetelor. Eşti, totuşi, un om cu şansă. Norocul dumitale se cheamă postulatul al cincilea al lui Euclid.

(Perpetuum comic ’85, pag. 154)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Persoane interesate