Scofală, vechi prieten, mă-ntîmpină-n vestibul
C-un ghiont uşor ca gluma şi-un zîmbet creţ ca hribul.
Apoi cu glas de stentor şi gest urban, mă-mbie
Să-i vizitez salonul cu mîndra-i panoplie.
Pe un covor albastru întins pe-un vast perete,
Navaje, iatagane, cuţite, baionete...
— De unde-aceste arme şi-atît de variate?
Mărinimos pe umăr prietenul mă bate.
— Tot ce cuprinzi cu ochii, zîmbeşte el „politic",
Sunt arme ce fac parte din armamentu-mi critic.
Cînd intru în şedinţă, în tolba din spinare
Am armă potrivită mai pentru fiecare.
De pildă, vezi această măciucă ghintuită?
E pentru subalternul ce nu vrea să mă-nghită.
Îţi place iataganul? Cînd cineva m-atacă
Sub beregată-l gîdil cu vîrful - ca din joacă.
Dar cînd pricep că vorba domnia-sa mi-o-ntoarce,
Şi - bumerang - s-avîntă cercînd să mă debarce,
Cu flăcări în artere mă-ncing ca într-o rolă
Şi dau asalt cu-această navajă spaniolă...
— Dar ce săgeată-i asta, în vîrf cu dop de plută?
— Mi-ajut, şi eu amicii cînd tot cu dop m-ajută.
Deodată, printre săbii şi aprige pistoale
Văd un şirag de boabe, le iau în palmă: goale.
O fi vreo armă nouă, necunoascută mie?
Rămîn perplex alături de mîndra panoplie.
Străvechiul meu prieten, zîmbindu-mi iar „politic",
Îşi joacă-n palme boaba din armamentu-i critic.
Cu glasul lui de stentor şi spiritul său rector
Îmi spune tainic: — Pentru tovarăşul director...
Aceste iuţi alice cu care-mi spulber focul.
Cînd critic pe director uşoare-s cum e socul.
Tovarăşe director... încep eu în şedinţă,
Şi pac! vreo două boabe în cap, cu-ngăduinţă.
Directoru-mi zîmbeşte: Dă-i înainte, frate!
Eu: pac! cu alte boabe tot critice – în spate.
Ba mi-amintesc odată, cum el căscase gura –
O boabă îi intrase pe limbă-n gît, de-a dura...
Şi strănutînd cu sete hapciu! o scoase-ntreagă,
Zvîrlindu-mi-o tot critic în larga mea desagă.
— Dar asta ce-i? şi-un deget întind către perete.
— E urma unei arme teribile, secrete:
— Pistol autocritic... — Şi unde e? - Mînerul
A putrezit, iar cariii l-au ros de mult... — Dar fierul?
— Mi l-a mîncat rugina... C-un zîmbet creţ ca hribul
Prietenul mă-ndeamnă, grăbit, către vestibul.
Şi de acolo, mîndru de vasta-i panoplie,
Mă scoate iute-n stradă şi la taifas mă-mbie.
La glumele-i nătînge eu rîd cu-nverşunare:
Aşa-i cînd el mi-i şeful, iar eu mă vreau mai mare.
Şi ca străvechi prieten, mă hotărăsc în grabă
La proxima şedinţă să-l critic dur... c-o boabă.
(Perpetuum comic ’85, pag. 22)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu