Aventura

        Numele celui care era să modifice radical destinul şi aşa destul de ciudat al lui Ostahie ar fi putut fi întîmplarea, dacă nu ar fi sunat la uşa lui, într-o seară ploioasă, bîiguind pe nemţeşte că îl cheamă Ladislau, că a venit din Bavaria să filmeze urşi transilvani pentru un documentar, şi că îl roagă să vină cu el să-l apere de îmbrăţişarea mortală a urşilor în timp ce umblă cu aparatul de filmare pe umăr. Era înalt, mătăhălos, păr blond, ondulat, ridicat spre urechi şi mai rar pe la frunte, genul de om hotărît care cu cît e mai sigur de sine se ridică mai greu din fotoliu, aşteptînd cu încrîncenare ceva ocult sau obscen, dacă nu chiar un ritual sacru, secret, care ori nu i se oferă oricui şi oricînd, ori e amînat din motive neaşteptate. Deci, tipul i-a explicat lui Ostahie ce dorea de la el, înjurînd birocraţii care îi amînau aprobările de filmare, scoţînd tot timpul sticle din buzunarele largi ale costumului-combinezon de o culoare vag-mercenară, vrînd să cînte cu toţi ai casei un cîntec rusesc dinaintea războiului, ceva cu nişte plopi de pe Nipru, nimeni nu îl ştia, mai toţi se născuseră după război, dar asta nu avea importanţă, el îl auzise de la un individ mort-beat căzut în faţa unei bodegi care i-a refuzat ajutorul cu indignare cînd a aflat că nu ştie cîntecul cu plopii şi Niprul. Deci, ăsta era contextul în care Ladislau şi nu mai ştiu cum, Ladislau Bavarezul, i-a propus lui Ostahie să-l apere de urşii din Transilvania, în timp ce-i filma şi, dacă mai vrea să cîştige un ban, să scrie şi comentariul. Îi făcea tot timpul cu ochiul, fără motiv, spunîndu-i că vor lua sigur un premiu, de fapt cu lumea asta a filmului nici n-ar fi fost de mirare, cînd deodată Ostahie l-a întrebat inocent „Dar de ce să te însoţesc; ca să scriu comentariul, mi-ar ajunge cîteva cărţi despre natură şi urşi", iar Ladislau, fără să mai aştepte să cadă şi de acord, începu să-l îndoape cu Kenturi, să-i ofere atenţii lui Miou-Miou, prietena lui Ostahie, să cînte cîntecul de pe Nipru şi, uneori, din plictiseală, să mai tragă cîte un cadru de amintire cu Ostahie. Souvenir, souvenir, îngîna Ostahie absent, pentru el neamţul nu era decît un beţiv cu buzunarele pline ca ale vestitului Peter Schlemil din basm, doar că în timp ce acela avea buzunarele burduşite cu monede de aur, Ladislau le avea pline numai cu vodcă. Mai avea un talent nemaipomenit să se întreţină. Fire nemţească, pentru el societatea şi conversaţia erau doar un spaţiu decorativ, un fel de paravan care să-l asculte cum rîgîie. Într-un fel, era şi de înţeles, de două luni dormea într-un microbuz utilitar, geamurile cabinei erau acoperite cu perdeluţe de catifea pe dinafară şi tăieturi din reviste sexi, pe dinăuntru. Tot ce-i lipsea era un fotoliu şi cîteva feţe care să asculte impertinenţele sale despre o anumită amorţeală balcanică, pînă cînd Ostahie, enervat, i-a scris textul, mai mult ca să scape, şi a zis: gata! Acesta a înţeles, a mai ras cîteva pahare de vodcă, a tras cîteva cadre de amintire şi a plecat să caute urşi pe măsura textului scris de Ostahie, şi toţi l-ar fi uitat, odată cu dispariţia vînătăilor pe care i le făcuse Miou-Miou în trecerile sale nesigure către baie, dacă cineva n-ar fi auzit, întîmplător, că Ladislau Barrow, aşa îl chema, n-a mai ajuns în Transilvania, din cauza unui accident, intrase cu microbuzul într-un tractor şi, chemat la Direcţia Circulaţiei, mai avusese şi impertinenţa să declare că a fost atacat de un tanc ultimul tip, acoperit cu o prelată anti-satelit, pictată cu struguri, declaraţie pentru care ori a fost dat afară din ţară, ori a fost rechemat, nu mai contează, povestea lui oricum s-ar fi terminat, dacă evenimentele nu ar fi luat o evoluţie surprinzătoare pentru Ostahie, încheie Bendic prima parte a relatării.

        — Da, spuse Pielescu, încercînd să-şi umple pipa cu un tutun ordinar şi, de ce nu, să o şi aprindă. Asemenea apariţii care se vor insolite şi nu reuşesc decît să provoace migrene sau gustul acela acrui, dimineaţa, cînd după o noapte de aşa zisă beţie nu-mai-ştii-cu-cine-ce-ai-băut-şi-ce-ai-fumat am avut fiecare, cel puţin de cîteva ori. Mai rău e pentru cel care aşteaptă oficial cîte o asemenea podoabă străină, socotind-o un eveniment pregătit îndelung; cînd să sosească, el îţi trimite ilustrate zugrăvind nu mai ştiu ce biserici sau castele din Bavaria, în culori cît mai distinse, cartoane date cu un lustru cel puţin dubios, ca şi cum noi, aici, am avea mîinile nespălate sau nu am văzut niciodată poze cu femei care cînd sînt în costumul Evei, cînd deghizate în domul din Köln, şi nu ne-ar trece prin cap că mai conţin şi un mesaj din partea lui: sosesc la jumătatea lunii septembrie. Îţi reprogramezi concediul, îţi amîni sarcinile de serviciu, te aprovizionezi, goleşti frigiderul, îl umpli din nou, îl împrumuţi şi pe-al vecinului, umpli cămările, balconul ca, exact la o săptămînă înainte de data fatidică, un alt nud ilustrat să bată la poarta de tablă a micuţei tale cutiuţe poştale, ca buzduganul trimis înainte de zmeul occidental, să-ţi anunţe că vizita iar se amînă, deci alte demersuri, alte cumpărături, pînă cînd, într-o zi, te trezeşti cu musafirul mult aşteptat exact cînd te pregăteai să pleci naibii undeva în refacere. Deci, Ostahie, din acest punct de vedere, a fost mai norocos, s-a trezit cu tipul în uşă, fără să îl aştepte, nu avea nici o obligaţie în afara surîsului bucuros totdeauna de oaspeţi. Discuţia e plăcută: cîteva nichitisme, aprecieri despre Toba lui Grass, întrebări despre proza lui Preda, dacă au mai avut timp să scrie înainte de a trece pe băutură. Ostahie a fost cel care a explicat de ce atentează regizorul Căsătoriei Mariei Braun la bunul simţ al burghezului şi ce îl leagă pe Hertzog de Brecht. Ostahie ar fi discutat cu însufleţire despre toate astea, şi încă multe altele, în timp ce germanul ar fi preferat o beţie crîncenă, fără egal, în care „combatanţii" să fie duşi la W.C. în spinare şi aduşi de acolo în sunetele Cavaleriei rusticane sau pe ritm de căluşari, cu mămăliguţă cu brînză, cu acompaniament de linguri şi furculiţe şi bătăi grosolane-n parchet, asigurarea percuţiei revenind cozii de mătură din mîna inspirat-enervată a vecinului de sub ei; toate acestea putînd să-i dea sentimentul că sosirea i-a fost remarcată şi dacă a putut trezi în felul acesta, din letargie, un cartier ca Titan, filmul pe care îl va realiza despre urşii din Transilvania va putea zgudui şi, de ce nu, muta, temeliile cinematografului mondial.

        Cam aşa văd omul şi situaţia, îşi încheie Pielescu scurtul năduf teoretic. Poate portretul este epigramatic, dar, trebuie să recunoşti, şi personajul este de operă-bufă. Şi chiar dacă în cazul lui mă înşel, portretul, totuşi, se potriveşte mănuşă pentru o mulţime de inşi.
        — Desigur, sînt destui, aprobă Bendic, cu o mină uşor exaltată. Ce e ciudat, după ce vin, beau, mănîncă, se plimbă, ba, uneori, se şi căsătoresc cu cîte o fătucă de pe la noi, pleacă nemulţumiţi. Aici Bendic se opri nehotărît, neştiind dacă să mai continue sau s-o lase baltă. Alese ultima variantă, mai ales că Pielescu, intrigat de faptul că încerca să-şi sufle nasul într-o batistă pe care scria: „Aceasta nu este o batistă", nici nu-l mai asculta. Hotîri să-l asiste într-o tăcere respectuoasă şi plină de luare-aminte, pînă cînd acesta va spune cu bineştiutul său zîmbet înduioşat: „Cadourile astea ale Fondului Plastic!", dar nu îl răbdă inima să nu întrerupă tăcerea în cele din urmă. „Ce-ar fi să bem şi noi o cafea-cafea tovarăşe Pielescu?" Şi de la biroul său, fără să aştepte răspunsul, apăsă de 16 ori pe un buton pe care scria: „Pentru cafea sunaţi de 16 ori!" Pentru ce alte servicii ar fi trebuit să sune de 15 ori, cu toate că primise odată o listă cu noile atribuţii ale minusculului butonaş, Bendic nu mai ştia.

        Revenind la Ladislau Barrow, continuă Bendic, deoarece povestea are o încheiere, întoarcerea lui a fost mai curînd o aducere, iar cei care finanţaseră filmul cu urşii văzînd că este prea beat, ca să poată să discute cu el, i-au luat aparatura, rolele, banda cu comentariul şi le-au înmînat unor tehnicieni să le ansambleze, treabă care a mers repede şi, peste o săptămînă, pe unul din canalele televiziunii, bavarezii putură viziona, cu o uşoară surprindere, un film intitulat: „Ursul din Transilvania" în care, pe textul de altfel inspirat, descriind în tonuri poetice viaţa unui „urs transilvan", rege al pădurilor ca de basm, stăpîn al tufelor de smeură, hibernînd iarna prin grote de nimeni ştiute şi ieşind primăvara la primele chemări însorite să-şi îndestuleze într-o nouă vioiciune mohorelile aparente, pe micul ecran, în locul vestitului urs, putea fi văzut Ostahie al nostru, agitîndu-se în micuţa lui garsonieră, scărpinîndu-se pe restul de ciuf roşietic, lovindu-se, udîndu-se şi strigînd nişte vorbe intraductibile de sub o chiuvetă cu buşoane stricate, făcînd vestitele lui macaroane la două tigăi, răsucindu-şi ţigări din mucurile unor foste ţigări, aprinzîndu-le la flacăra moale a aragazului, făcînd scurte drumuri de aprovizionare. Se pare că micuţul bavarez îl urmărise pe şest din maşina cu perdeluţe de catifea, străduindu-se să nu scape din mîini nişte punguliţe de plastic cu fund găurit. Mai apărea discutînd, despre fotbal, probabil, într-un grup entuziast şi spontan organizat în apropierea unei măcelării, căutîndu-se prin buzunare de fise, vorbind la un telefon al cărui receptor nu avea micul difuzor pentru ascultat, în timp ce altcineva, dintr-o cabină alăturată, ascultă sfaturile unui interlocutor nevăzut la un receptor fără microfonul pentru vorbit.
        — Foarte ciudat, mormăi Pielescu, îngîndurat. Şi neplăcut pentru Ostahie. Cum s-a putut întîmpla?
        — Pur şi simplu hazardul. Probabil că Ladislau dacă s-ar fi întors în Bavaria treaz, probabil că ar fi comunicat eşecul misiunii sale şi ar fi fost dat afară sau retrogradat.
        — Rezultatul, îl întrerupse Pielescu nerăbdător. Care a fost rezultatul?
        — Rezultatul? După ce primele trei-patru minute filmul a şocat telespectatorii, restul a fost socotit o metaforă, poetică uneori, caustică alteori, de o autenticitate stîrnind umorul cel mai absurd. Unii s-au crucit uluiţi, alţii au rîs, snobii au remarcat profunzimi geniale, criticii şi-au frecat mîinile mulţumiţi, un deputat din partidul de opoziţie a profitat de ocazie, ca să facă o interpelare în problema drepturilor umane şi o revistă cunoscută a acordat filmului un spaţiu de trei coloane, cu fotografia lui Ostahie în picioare, cu o blăniţă de urs bavarez intercalată abil peste piept şi cu o altă fotografie, mai vagă, „a marelui regizor internat pentru a se reface, după ceea ce s-ar putea numi eufemistic „încercarea de a împiedica demersul unui artist autentic!"... În cele din urmă, după cum era de aşteptat, cu filmul care era gata-gata să compromită liniştea lui Ostahie, L. Barrow a obţinut un premiu important pentru cel mai bun film al anului!

(Perpetuum comic ’85, pag. 168)