Avînd o stare oarecum depresivă cauzată probabil de agitaţia unei metropole mari cum e New York-ul, m-am dus la un psihiatru.
După ce m-a aşezat pe un pat violet care se ridica şi se lăsa aidoma scaunelor de frizerie, medicul a aprins o lumină discretă şi m-a lăsat să contemplu cîteva clipe pereţii pe care începuseră să se rotească nişte imortele şi cale, cum nu mai văzusem demult.
— V-aş pune şi muzică — mi-a spus — am cîteva discuri de Mozart, o nebunie, dar ideea că muzica asta genială este înghesuită pe nişte disculeţe de plastic de la un timp mă deprimă.
— Fiţi liniştit, nu doresc Mozart — i-am răspuns căutînd să evit florile lunecătoare şi supradimensionate care după ce se opreau pe tavan încercau să mi se înfigă în ochi.
— Poate doriţi ceva de mîncare? L-am asigurat şi de faptul că mîncasem înainte de a ieşi în oraş.
Psihiatrul scoase o farfurie din adîncul unui sertar şi începu să înfulece lacom nişte biftecuri uriaşe.
— Şi eu am mîncat, însă de la un timp se întîmplă cu mine un fenomen foarte ciudat. Chipurile disperate ale pacienţilor îmi provoacă o foame grozavă.
— Poftă bună! am zis, negăsind o replică mai potrivită.
După ce făcu dispărute două biftecuri, cinci prăjituri şi trei sticle de bere fără să mă slăbească din ochi, hotărî că deocamdată îi este deajuns.
— Mă simt mai bine, constată mulţumit.
Cu toate că nu puteam spune la fel, mi-am manifestat bucuria.
— Nu vă grăbiţi, mă cenzură psihiatrul şi ochii începură să-i joace în orbite ca florile pe tavan, în ultimele două luni am pus pe mine şase kilograme.
— N-ar trebui să luaţi nişte măsuri?
— Nu ştiu, nu ştiu... Dacă renunţ la pacienţi mor de foame, dacă nu renunţ crăp în curînd, izbucni el deprimat şi începu să-şi maseze concomitent ceafa şi inima.
M-am ridicat de pe patul mobil şi l-am lăsat să se culce.
— Eşti totuşi un om drăguţ, zise rîgîind uşurat. Dar faţa lui transpirată se crispă iar şi ridicîndu-se-n capul oaselor începu să ţipe la mine.
— De ce m-ai lăsat să înfulec ca un apucat? De ce te gîndeşti doar la dumneata? Pe ce lume crezi că trăieşti?
— Nu ştiu, am mormăit derutat, dacă mi-amintesc bine, înainte de a intra în cabinetul acesta, eram hotărît să vă pun şi eu această întrebare.
— Atunci de ce nu te-ai dus la un astrolog sau un ghicitor? Ştiu, ştiu, mă ţintui iarăşi cu ochii săi bulbucaţi, ai venit aici să-mi faci rău, să contribui cu mutra dumitale deprimată la mania asta sinucigaşă a mea, hăpăitul. Vrei să crăp cît mai repede.
L-am asigurat că nici nu-mi trece prin cap o idee atît de neghioabă şi am încercat să-i amintesc că vechii romani, după ospeţele copioase, aveau obiceiul să-şi bage degetele în gît pentru a scapa în felul acesta de efectele dezastruoase ale propriei lor lăcomii.
După ce socoti în gînd cît îl costase masa suplimentară clătină capul nemulţumit şi rămase aşa privind la tavan.
— Ştiu ce am să fac, spuse în cele din urmă şi ochii săi începură să sclipească din nou, voi trece pe o hrană absolut vegetală.
— Şi vegetale de unde? Nu vedeţi că toată aşa-zisa natură este de plastic şi de asfalt?
— Dacă altă cale nu e voi consuma florile de pe pereţi hotărî el cu o străfulgerare dementă şi după un salt furios începu să rupă pereţii cu dinţii şi să mestece motivele florale de pe tapet.
L-am lăsat să mestece iluzia unei naturi dispărute şi am ieşit în anticamera plină de pacienţi care aşteptau. Oricum, eu nu puteam să-i ofer o altă soluţie. Dacă angoasa mea era trecătoare, florofagia doctorului ecologist nu avea nici un leac.
(Perpetuum comic ’91, pag. 35)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu