Anunţ la Mica Publicitate

        Gogu s-a gîndit mult pînă cînd a conceput anunţul la Mica Publicitate. Gogu n-are decît treizeci de ani. S-a dus la prietenul lui Pandele şi i-a expus proiectul:
        — Dom’le, uite ce e, de-ajuns m-am aiurit pînă acum... nu mai ţine...
        Pandele admise. De altfel asta era şi părerea lui despre Gogu. Şi-atunci Gogu îi expuse proiectul sau. Anunţul său va arăta aşa:
         „Tînăr intelectual caută colaboratoare pentru diverse lucrări de birou: traduceri, corectură, diverse".
        — Ce părere ai?
        Pandele dădu nemulţumit din cap. Îşi aprinse pipa. Pandele era nedespărţit de pipa lui, fiind scriitor. Era un fel de pipă cu scriitor.
        — E cusută cu aţă albă, spuse Pandele, pufăind ceremonios.
        — De ce? se miră Gogu.
        — Păi, în primul rînd, că nu-ţi publică aşa uşor. Aici e tot defectul.
        — Dom’le, se înfierbîntă Gogu, eu aş vrea să cunosc cît mai multe tipe şi n-am prilejul. Adevărul este că sînt foarte serios în demersul meu. Dar vreau să dau ceva cît mai general, în aşa fel încît să se prindă cît mai multe. Cu alesul mă ocup eu pe urmă...
        — Te-nţeleg, îi spuse Pandele, care chiar era înţelegător, dar cei de la redacţie nu trebuie să se prindă. De ce nu dai mai bine o propunere de schimb de locuinţă? Scrii aşa: „Fac schimb de locuinţă..." Ba nu! îi veni deodată lui Pandele ideea salvatoare. Zici aşa: „Închiriez cameră la o fată tînără". Sau: „Închiriez cameră la o studentă sau tînără intelectuală".
        — Bine, dar dacă vine fata şi vede că-i vorba de un bărbat singur?
        — Păi da’ ce, trebuie să-i spui că eşti singur? Îi spui, dacă vine, că mama ta închiriază, care nu-i pentru moment acolo, e plecată la piaţă sau e plecată în provincie sau pur şi simplu e la spital. Adică-ntre timp s-a îmbolnăvit şi-a ajuns la spital. Şi trebuie să se-ntoarcă. Iar tu, care nu locuieşti acolo, faci serviciul ăsta pentru mama ta.
        — Cînd o să sune la telefon şi-o să dea de-o voce de dulău, fata dacă-i de calitate, o să se sperie.
        — Îţi dai numai adresa.
        — N-o să se descurce în labirintul ăsta de blocuri.
        — Foarte bine, atunci închiriezi o căsuţă poştală.
        — E foarte bine, mai ales că nu vreau să citească diverşi, între care în primul rînd maică-mea, recunoscu Gogu.
        Apoi plecă de la Pandele. Gogu avusese pînă de curînd în apartamentul său proprietate personală din Titan o chiriaşă de suflet. Venise însă soţul, care era măcelar la Abator. Gogu scăpase extrem de uşor. La secţia de chirurgie facială a Facultaţii de stomatologie unde se prezentase apoi de urgenţă, scăpase doar cu două extracţii, doi premolari distruşi doar de-o formidabilă lovitură de labă, ca o labă de urs, de mistreţ sau de cimpanzeu.
        Cînd îl văzuse pe măcelar, care intrase pe nesimţite-n apartament, Gogu nu ştia cine era, dar după expresia de groază a femeii, înţelese dintr-o privire totul. Pe femeie o apucaseră tremurăturile, pe faţă-i apăruseră pete roşii, era seară, erau amîndoi în bucătărie şi beau ceai.
        — Cum naiba am uitat uşa deschisă? atît apucă el să mai raţioneze, apoi matahala se apropiase, simţise ceva ca un buzdugan despicîndu-i falca şi totul se făcuse negru.
        A doua zi de-abia constată că i se mai luase şi fierul de călcat şi o brichetă, şi douăsutecincizeci de lei, pe care-i avea în bucătărie, băgaţi sub nişte farfurii, de care ştiau numai ei doi: el şi femeia, şi pe care-i păstrau pentru orice eventualitate.
        Era mulţumit de întrevederea cu Pandele. Se întoarse acasă. Vroia să conceapă anunţul însă nu exact cum i-l sugerase Pandele, vroia să aducă şi ceva contribuţie personală, dar nu avu mult timp să facă ciorne, că sună soneria.
        Se duse să se uite cine e. Era ea. Deschise repede, o introduse înăuntru, se uită iar pe palier şi-nchise uşa răsucind cheia de două ori în broască. Puse şi lanţul.
        — Ce e? o întrebă el pe femeie, alb ca varul.
        Dar femeia era foarte dezinvoltă.
        — Nu-i nimic, răspunse ea liniştită, m-am întors, nu te bucuri?
        — Ba da, zise el şi-i privi ochiul drept, încă vînăt.
        De la povestea cu venirea soţului trecuseră două săptămîni.
        — Ce ţi-a făcut animalul? murmură Gogu, cu un aer misterios şi o sărută pe femeie pe lîngă ochiul lovit.
        — M-a bătut, asta e, e un animal. M-a bătut şi atunci, m-a bătut şi acum, mă-nţelegi că e un animal? Nu mai pot să stau cu el! Salvează-mă!
        — Să ne mutam! zise Gogu.
        — Dar de ce, nu e proprietate personală apartamentul tău?
        — Ba da, dar ce să facem? Ne mutăm! Dacă vine iar...
        — S-ar putea să vină, îşi dădu ea seama de-abia acum.
        Cei doi se îmbrăcară repede şi luîndu-şi abile precauţiuni se strecurară afară.
        Apoi măcelarul veni la Gogu la serviciu. Acolo se purtă foarte demn. Gogu fu chemat de directorul lui. I se făcu o mustrare severă şi i se puse în vedere ca în două-trei zile să renunţe la nevasta măcelarului.
        Gogu se duse iar la Pandele. Pandele pufăia din nelipsita lui pipă şi scria la capitolul al paisprezecelea din noul lui roman, un SF cu acţiunea în planeta Gamma, la vreo 5000 de ani lumină de pămînt. Scuzîndu-se că-l întrerupsese, Gogu îi expuse rapid situaţia.
        — N-ai încotro, conchise logic Pandele, renunţă la ea! Spune, ce-ai făcut cu anunţul?
        — Nu l-am dat!
        — Vezi că eşti un aiurit, de ce nu mergi pe-un drum pe care tot ai apucat să te-nscrii? zise Pandele cu emfază, luă futacul şi-ncepu să-şi scormone pipa.
        — Dar cum să-i spun femeii?
        — Spune-i simplu!
        — Şi ce, biata de ea, ce să se facă?
        — Are copii cu măcelarul?
        — Are doi.
        — Şi unde stau?
        — La părinţii măcelarului.
        — Păi are şi el dreptate omul, raţionă Pandele cu cumsecădenie.
        — Sigur, recunoscu şi Gogu.
        Gogu nu se duse-n seara aceea la noua locuinţă, o garsonieră închiriată tocmai în Berceni, ci se duse la el acasă. Apoi, dimineaţă, dădu telefon la serviciu, îşi inventă ceva teren de făcut şi se duse-n Berceni. Norocul lui era că femeia lipsea, de-acasă. Cine ştie unde era? Îşi luă repede lucrurile şi coborî, pe nesimţite, scările. Cînd să iasă din bloc, aproape se izbi piept în piept cu ea.
        — Ce faci?
        Dar el nu mai stătu la discuţie şi dispăru cu cei doi saci mari de plastic. Atunci ea se luă după el. Simţindu-se urmărit, Gogu, un băiat destul de gras, începu totuşi să fugă. Ea îl urma, tot în fugă. Îl ajunse. Gogu gîfîia.
        — Mi-e scîrbă de tine, îi spuse ea.
        Şi-l scuipă. Îl scuipă cu sete, cu năduf, cu disperare. Gogu ridică mîna să se şteargă, atunci femeia apucă de unul din saci, îl strînse la piept şi se-ntoarse, dreaptă, pornind cu paşi egali spre garsoniera lor. Spera astfel, de fapt, ca să se întoarcă şi el.
        Dar Gogu nu se mai întoarse. Plecă cu sacul care-i mai rămăsese şi se duse cu el direct la serviciu. Măcelarul îl aştepta în faţa întreprinderii. Gogu îl văzu prea tîrziu. Dar văzîndu-l cu sacul în mînă, măcelarul înţelese totul. Se-mbună vizibil, chiar îi venea să plîngă. Îl abordă totuşi pe Gogu şi-l invită la o bere. Era destul de tîrziu, dar Gogu n-avea ce face, se duse cu el. La bere, măcelarul îi expuse ceea ce Gogu ştia de altfel, deşi mai află şi alte amănunte, care totuşi nu-l interesau. Se despărţiră buni prieteni, aşa credea măcelarul, dar Gogu n-avea altceva decît un sentiment îngrozitor de dezgust, era de parcă era un porc, parcă se tăvălise-n noroi cu toţi porcii unei întreprinderi zootehnice fruntaşe.
        Chiar în după-amiaza aceea se duse la Poştă şi-şi închirie o căsuţă poştală. Iar în ziua următoare se duse la agenţia de publicitate, cu un anunţ făcut destul de pervers, la care lucrase toată noaptea şi pe care nu i-l mai arătă lui Pandele, convins de delicateţea, dar şi de impulsivitatea lui.
        Spre marea lui dezolare însă, funcţionarul de la agenţie nu-i primi anunţul.
        — Nu vă supăraţi, îi spuse acesta, noi nu primim astfel de anunţuri.
        — Dar ce are?
        — Vă rog să nu mai comentaţi, îl avertiză funcţionarul.
        Gogu plecă de la agenţie spăşit, ca un cîine bătut, se duse iar la Poştă şi vru să renunţe la căsuţă. Dar i se spuse că oricum căsuţa rămîne a lui treizeci de zile.
        — Trebuie profitat de aceste treizeci de zile, îşi zise Gogu şi se duse acasă. Poşteanu era departe, iar Gogu era convins că trebuie redactat un nou anunţ.
        Se gîndi apoi să se ducă iar la Pandele şi să-l roage pe Pandele să i-l facă, pentru că uitase formularea acestuia dintîi, care acum i se părea cea mai nimerită.
        Îl sună pe Pandele. Dar Pandele avea telefonul defect, aşa că aparatul sună în van.
        Atunci Gogu se hotărî să renunţe la povestea cu anunţul, însă datorită acestui fapt rămase singur patru luni, pînă cunoscu altă fată şi astfel la vîrsta de treizeci de ani pierdu patru luni din viaţă, vîrstă care se ştie că e una din cele mai frumoase, dar depinde desigur cum o foloseşti, mai ales că dacă o iei aşa aiurea, parcă ai avea şaptesprezece ani, nu treizeci, ba mai rău, cincizeci şi opt şi nu treizeci, că atunci mai e o vîrstă critică. Pe urmă oamenii se liniştesc.

(Perpetuum comic ’91, pag. 44)

Vezi toată postarea

Plecarea la gară a unei fete frumoase

        Nu ne mai întîlnisem de două săptămîni. Şi pîn-atunci ne întîlneam rar, fiindcă eu eram foarte ocupat şi fiindcă Dorina avea un fel de-a se purta cu care nu mă puteam obişnui.
        De fiecare dată îmi povestea cîte ceva ciudat şi Dorina era întotdeauna eroina unor întîmplări pe care deşi le credeam, nu prea mă puteam obişnui cu ele. Avea părul blond, lung şi-l purta într-o coafură complicată.
        Obrazul îi era prea alb şi-l pudra mereu. Exagera de multe ori.
        Era foarte bine îmbrăcată şi buzunarele-i erau mereu pline de ciocolată şi de ţigări străine. Eu mă-nfruptam din toate, iar cînd ni se-ntîmpla şi-ntîrziam în oraş, ne întorceam cu taxiul. Ea plătea întotdeauna, deşi eu o tot rugam să aşteptăm tramvaiul, să nu luăm taxiul. Maşina mă lăsa la poartă, ne sărutam şi ea pornea mai departe, deşi locuiam pe aceeaşi stradă, la cîteva sute de metri depărtare.
        — Ştii că mîine seară plec? Mi-a telefonat şi mi-a spus să mă grăbesc. Mîine seară plec.
        Eu am mişcat buzele să răspund.
        — Nu vrei să mă conduci la gară? spuse tot ea.
        Vorbeam la telefon. A doua zi eram complet liber, chiar prea liber. Nu puteam să răspund altfel.
        — Sigur că da. Merg neapărat. Cum facem?
        — Îţi mai telefonez eu. Te sărut. Pa!
        După ce a închis, am închis şi eu. Îmi lăsase totuşi a-nţelege că va fi o plecare tristă şi că probabil nu vom fi decît noi la gară. Prevedeam o plecare romantică. Mă gîndeam la fluturări de batiste şi la poezia depărtărilor ce se vor deschide între noi ca o prăpastie. Dar prăpastia se umplea cu scrisori parfumate pînă se acoperea şi ne trezeam iarăşi aproape, în realitatea suavă şi clară, curăţată de neîncrederea de pînă acum.
        — Dan?
        — Dan.
        — La telefon e Dina.
        — A, Dina...
        Dina era prietena cea mai bună a Dorinei. O cunoscusem cu vreo trei luni în urmă, cînd venise împreună cu Dorina la mine, să jucăm bridge. Mai trebuia să vină un prieten şi nu venise. Am stat atunci şi am fumat nişte ţigări bune. Pe urmă ne-am plimbat prin parc şi am băut toţi trei cîte-un coniac la Braseria Parcului.
        — Peste o jumătate de oră plecăm la gară. Sînt la Dorina. Vii? Nu?
        — Vin.
        Ploua. Necăjit că trebuia să iau şi basca, am luat-o şi-am ieşit.
        Ploua leneş, dar stropii erau destul de mari şi se făcuseră deja băltoace. Cu toate astea, călcam fără grijă. Aprinzîndu-mi cu greu ţigara, am ajuns pînă-n colţ şi m-am pus pe-aşteptat.
        Veniră cam greu, dar veniră, însoţite de-un haidamac înalt şi frumos, care ducea geamantanele. Mă uitam la el şi mă gîndeam, dacă nu-i fratele Dinei, sau iubitul Dinei sau vreo rudă. Tocmai venise troleibuzul şi ne-am urcat. S-a urcat şi haidamacul, deşi eu credeam c-o să rămînă, că n-a venit decît pînă-n staţie, să ducă geamantanele.
        Pe banca din spate, Dorina s-a strîns lîngă mine.
        — Tu vrei să-ţi scriu?
        Nu se uita la mine şi răspunsul parcă nici n-o interesa. Haidamacul scotea bilete pentru toţi. M-am aplecat şi i-am şoptit în sfîrcul urechii:
        — Cine-i omul? E prietenul Dinei?
        Am întrebat-o doar aşa, să văd ce zice.
        — Nu, e un prieten de-al nostru, spuse ea tare. Dar nici nu v-am făcut cunoştinţă. Dorin, vreau să-ţi prezint pe Dan. El e Dorin.
        Nu m-am sculat şi am întins mîna. În troleibuz eram aproape numai noi. Dorin s-a aşezat pe banca din faţa noastră, Dina era lîngă el şi se uita serioasă pe geam.
        Trenul trăsese şi în vagonul de clasa întîi unde avea loc Dorina ne-am instalat toţi. Am scos pachetul de ţigări din buzunar şi ne-am apucat să fumăm. Era tare plăcut şi Dorina se cuibărise în pernele moi.
        — Da’ Carmen n-a venit? întrebă ea deodată.
        — Carmen e cu Edouard, răspunse Dina.
        Ploaia mai stătuse. Se vedea prin geam peronul şi oamenii treceau rar, zgribuliţi. Trebuia să ne dăm jos. Atunci a venit şi Carmen. Era cu Edouard. Era brună şi înaltă, cu sînii frumoşi, cu un surîs agreabil. Nu-mi puteam desprinde ochii de la ea.
        — Dane, ea e Carmen.
        — Carmen?
        — Ştii, ţi-am mai povestit de ea. I-am spus şi lui Nucu. Erai şi tu acolo.
        Venise odată la mine să ne uităm la televizor.
        Nici nu trecuse un sfert de oră că Nucu şi apăruse. În seara aceea numai la televizor am stat.
        — Ai auzit de filmul cu Renato Salvatori, de la „Patria"? întrebă Carmen.
        Dorina nu răspunse. În locul ei, răspunse Dorin:
        — Mie nu-mi place să mă duc la cinema. Dacă vreau, îmi fac cinema acasă. Şed, beau, mănînc. Mă aşez la masă, mă gîndesc puţin şi pe urmă fac ce vreau! continuă el*.
        — Spuneţi, o să vă gîndiţi la mine? întrebă Dorina şi încercă să plîngă. Acolo, la Arad, printre atît de puţini cunoscuţi...
        — Dar dacă Gelu ţi-a telefonat, nu puteai să nu te duci? am spus eu şi m-am uitat iar pe geam. Scuturam ţigara pe jos şi zău dacă-mi părea rău că fac murdărie în compartimentul acela atît de drăguţ.
        Locomotiva şuieră. Carmen, care era cu Edouard, coborîse deja. După ce o sărutase bine pe Dorina, şedea acum sub geamul ei şi surîdea. Am sărutat-o şi eu pe Dorina, în aşa fel încît ea să nu creadă că sînt în vreun fel contrariat. A coborît şi Dina, am coborît şi eu. Mai erau în compartiment Dorina şi haidamacul doar. Au coborît şi ei. Dorina se-nroşise parcă şi faţa îi transpirase. S-a urcat iar în tren, a venit repede la geam şi batista ei s-a văzut pînă s-a cufundat în ceaţă tot trenul.
        — Mai ai ţigări? m-a-ntrebat Dorin, că iau eu cînd ieşim.
        — N-am decît Virginia**.
        — Asta fumez şi eu.
        — Dina, tu mergi cu 81, nu?
        — Da.
        Carmen şi Edouard dispăruseră de mult.
        — Nu ştii de unde pot să-l iau pe 32? l-am întrebat eu.
        — Ba da, eu ies tot pe acolo, stai întîi să iau ţigări, mi-a spus Dorin.
        Cînd am ieşit din gară ploua bine. Am văzut pe 32 tocmai plecînd. Am dat mîna cu Dorin, că el se grăbea, mi-am înfundat mai bine basca pe cap şi m-am pus pe aşteptat.

* Peste ani, chiar de-abia celebrul John Travolta avea să declare: „Nu sînt un intelectual, dar cred că posed inteligenţa vieţii... Viaţa mea e mai bună ca aceea din filme. E mai intensă, mai atrăgătoare. O viaţă excepţională" (Cinema nr. 8/1985)
** Virginia! Fiindcă treaba s-a-ntîmplat pe vremea ţigărilor Virginia.

(Perpetuum comic ’89, pag. 98)

Vezi toată postarea

Legea lui Dendriţoiu

        Cartier de blocuri. Iarna. Bucureşti. Cumplită iarnă.
        Caty Zbîrcă, o femeie singură, în jur de 34 de ani, ieşise să ducă gunoiul. Nu era urîtă Caty. Ochii albaştri, trişti, înaltă ca o trestie, dar cam botoasă. De meserie farmacistă. Fusese măritată în deceniul trecut cu un inginer de căi ferate. După o demnă despărţire, care se-ntîmplase acum 8 ani, Caty se mai împăcase de două ori cu inginerul. Ultima oară acum cinci ani. Probabil că de data asta despărţirea lor era definitivă. Dar păcat... Caty nu rodise, inginerul se apucase oarecum de băutură şi, acum, lui Caty îi făcea o curte discretă, nu marţială, un tînăr căpitan de artilerie care sta pe aceeaşi scară. Acum Caty Zbîrcă ieşise să ducă gunoiul. Se-ngîna ziua cu noaptea pe la ora patru cît era. Şi auzi atunci nişte ţipete. Era o pisică. O pisică nu mai mare de un pumn. O bestie de muiere căuta să verse pirsica dintr-o pungă de plastic, dar pisica se-agăţa cu disperare de plastic, aşa mică cum era şi cum sta atîrnată deasupra lăzii de gunoi.
        — Ce faci, doamnă? răcni Caty şi uită şi de inimă şi de gunoi, că ţîşni ca din praştie şi-i smulse pisica din mînă cu plastic cu tot.
        Aproape o îmbrînci pe mahalagioaică.
        — Ho! ţipă mahalagioaica.
        — Ce-ai cu pisica? ţipă Caty.
        — Din cauza ei, gemu mahalagioaica, copiii nu-mi mai învaţă, se joacă toată ziua cu ea şi-o să rămîie repetenţi amîndoi.
        — Bestie, gemu Caty şi-ntoarse spatele mahalagioaicei care rămase holbată şi, de ce n-am recunoaşte, acolo lîngă lăzile de gunoi din care mirosul nu voia să iasă, îngheţînd toată putoarea la cele circa minus 8—9 grade cît era.
        Astfel se întîmplă întîlnirea între Caty şi Miţa Pipiţa. De-atunci Caty nu mai fu singură. Încetă chiar să mai iasă cu căpitanul de artilerie şi simţi ceva ameliorări în starea ei generală.
        Singurele necazuri le-avea cu un motan roşu şi bătrîn, motanul Mişu, care era motanul scării, răsfăţat de toată lumea de pe scara aceea dintr-un bloc imens, într-un şi mai imens cartier de blocuri al capitalei române.

        Mişu venea şi mieuna, o chema pe Miţa Pipiţa. Miţa se fandosea ea pe lîngă uşă, dar fiind crudă încă pentru aşa ceva, Caty refuza, cel puţin deocamdată, să-l primească pe motanul Mişu în casă.
        Mişu era motanul Ploşniţarului, aşa era poreclit un tip scund, cu părul dat bine cu briantină, care locuise la parter şi umpluse la un moment dat cu ploşniţe toate apartamentele din jur. Pînă la Caty, care sta la opt, nu ajunseseră însă ploşniţele. Pe urmă Ploşniţarul se mutase, madam Miţa — desigur nu pisica — o cucoană grasă care sta la etajul întîi şi vindea borş, răspîndise vestea că Ploşniţarul sta acum în blocul de alături, la o femeie, o muncitoare-croitoreasă de la APACA şi faptul era plauzibil, acela fiind un bloc de garsoniere.
        Venise primăvara. Caty ieşise cu pisica afară. Pisica, foarte sperioasă, tot voia să intre-n bloc, Caty tot sărea şi o prindea în braţe, cînd intra cineva în bloc. Apoi se aşeză iar acolo şi păzea pisica. Şi sta şi privea. Pe banca de vizavi era căpitanul, care juca table cu un pensionar. Privindu-l pe căpitan cum joacă table, Caty se gîndea că totuşi e un tip prezentabil şi care merita să-l ia mai în serios. Dar tocmai cum era ea chinuită de acest gînd, apăru motanul Mişu. Era roşu, bineînţeles, un roşu de pisică, adică portocaliu, cu urechile mîncate în luptele cu şobolanii şi la ochi avea un vag început de jigodie. Unde mai pui că pe blană avea şi niscaiva furuncule. Asta o scîrbi nespus pe Caty, care se repezi, îşi prinse pisica şi alergă pe scări, urmată însă de motanul Mişu.
        Căpitanul n-o urmă, continuînd să joace table. El nu sesiză momentul psihologic şi continuă cu plăcerea minoră a tablelor.
        Motanul Mişu se lăsă păgubaş, coborî scările blocului şi prin uşa deschisă ieşi la soare. Se tolăni şi-ncepu apoi să se tăvălească în praful mărunt de pămînt primăvăratic abia liberat de sub năpasta iernii.
        Iar căpitanul, chiar acolo lîngă Mişu, era încîntat. Reuşise să-l scoată pe pensionar cu două puluri şi întorsese linia în favoarea lui. În partidă reduse astfel handicapul de la 0—2 la 1—2. Făcu apoi un marţi şi cîştigă cu 3—2, ceea ce fu o nouă confirmare a legii lui Dendriţoiu, lege cunoscută de mai toţi jucătorii de table şi care sună astfel: dacă într-o partidă în care eşti condus cu 2—0 faci o linie, cîştigi atunci toată partida, fiindcă mai faci două.
        Este o lege care a fost descoperită puţin după începutul secolului nostru de un celebru, pe-atunci, tablagiu brăilean, şi-n semn de recunoaştere F.M.T.-ul, adică Federaţia Mondială de Table, îi recunoscu lui Ion Dendriţoiu legea şi îi dădu acesteia chiar numele lui.
        Căpitanul ştia legea, motanul Mişu n-o ştia şi nici Caty Zbîrcă şi cu pisica ei. Aşa-i: fiinţele nu se-ntîlnesc atunci cînd nu cunosc aceleaşi legi.

(Perpetuum comic ’88, pag. 56)

Vezi toată postarea

Cîinele

        Mergeam braţ la braţ pe strada spălată şi pustie. În faţa noastră mergea un cîine.
        Nu era cîinele ploii?
        L-am şi-ntrebat. Ştiţi ce-a răspuns?
        De fapt nu mi-a răspuns la întrebare, dar mi-a dat, totuşi, numărul de telefon al unei foste iubite. Pe care am părăsit-o ca un porc.
        Şi-mi întinse o carte de vizită, pe care o luai respectuos. Pe ea scria:
        AZOR PANTELEI
        cîine de pripas
        Maidanul Dintre Blocurile Roz — Centru Balta Albă.
        Am băgat cartea de vizită-n buzunar, mirat că patrupedul nu şi-a pus încă telefon. El îmi ghici totuşi parcă gîndurile, şi dădu din coadă distrat.
        Cam ăsta a fost începutul. De aici se poate explica faptul că am părăsit-o pe fata cu care eram de braţ şi m-am întors la fosta iubită, al cărui număr de telefon mi l-a amintit cîinele care nu-şi instalase încă, pentru el însuşi, un post telefonic.
        Îi spuneam asta iubitei mele foste, acum iar actuale, cînd apăru în uşă un cîine.
        Era desigur acelaş de pe strada spălată de ploaie. Se uită la noi. Era milos, cu ochii plini de căldură (o căldură animală!?) şi se duse-ntr-un ungher să stea.
        E o zi caldă. Îmi aduc aminte de tot. Aprind o ţigară. Răsfrîng buzele şi plescăi scurt, ca o pietricică aruncată-n rîu.
        — N-ai fost cumva în 1958 la mare? mă-ntreabă atunci cîinele, care sta tolănit sub scaunul meu şi fuma şi el.
        — Ba da, am recunoscut eu, după ce m-am gîndit mai bine.
        Şi astfel am început să depănăm amintiri comune, ceea ce pentru un cîine, trebuie să recunoaştem, e o mare performanţă.

        Venise şi el prima oară la mare, ca şi mine.
        El era cu stăpînul lui, eu eram singur.
        Şi-apoi am pornit pe stradă.
        Cîinele mergea, eu mergeam, era iarnă, o iarnă cumplită, viscolea, teribil, cîinele era totuşi cu coada tremurînd iar Pupi, aşa se chema fata care era acum cu mine, se-ntoarse brusc şi-mi spuse:
        — Ce vrei?
        Da, răcnea, ştii, răcnea! Pur şi simplu răcnea.
        — Ce vei tu în fond? răcni ea mai departe.
        Eu nu răcneam, eu mergeam mai departe, tot înainte tot după cîine, iar Pupi, în blana ei albă intona discret, încet, un cîntec din tinereţea noastră, e vorba de „Buona sera, signorina" şi cîinele intona şi el „Buona sera, signorina ", pe franţuzeşte însă, nu pe englezeşte cum cînta Pupi.
        Şi-o ţineam gingaş de talie şi-acum cîntam amîndoi prin viscolul oribil de puternic şi cum dracu s-a stins şi chestia asta?
        Iar eu şi cîinele sîntem iar singuri, el fumează ţigară de la ţigară, îşi aprinde una de la alta, iar eu îl privesc scîrbit şi-i tot reproşez.
        — De ce fumezi ţigări aşa proaste şi aşa multe?
        — Iartă-mă, recunoaşte cîinele, sînt un dobitoc, dar ce vrei să fac?
        Şi-aşa, timpul tot trece, se tot duce unde dracu se tot duce? Şi cîinele fumează ţigară de la ţigară şi tot deapănă cu mine amintiri de la viscolul acela turbat şi din 1958 de la mare.
        Dar eu? Eu cum rămîn?

(Perpetuum comic ’87, pag. 61)

Vezi toată postarea

În pragul despărţirii

        Era aşa, o toamnă limpede ca o eprubetă goală, spălată bine cu spirt şi cu jurnale probabil că aşa se spală eprubetele.
        Vara abia pierise. Aşa se pregătea să piară şi iubirea între Vasile şi Nunuţa. Dar nu pierea, încă nu pierea, iubirea lor se ţinea de viaţă cu o voinţă îngrozitoare de-a trăi, de-a exista, deşi era într-o stare de nespus.
        Era pe la ora patru după-amiază. O oră care nu poate fi socotită matinală, dar care totuşi e o oră care poate fi socotită devreme.
        Tocmai atunci Vasile intră cu geamantanul în bucătărie. Acolo Nunuţa prăjea nişte cartofi. Ea credea că Vasile doarme şi cînd colo, iată-l pe Vasile cu geamantanul!
        — Ce-i cu tine, Vasile? întrebă ea destul de sincer surprinsă totuşi.
        — A, nimic, zise el, da’ plec.
        — De ce? De ce, Vasile? De ce?
        Vasile nu spuse nimic. În gîndul lui se-nvîrtejau diferite crîmpeie, dar nici o imagine, frînturi, numai frînturi.
        Şi se-aşeză atunci. Pe-un scaun. Era un scaun de lemn, de bucătărie.


        Şi era trist Vasile, totodată o senzaţie ciudată îl cuprinse.
        Se simţea de parcă era la dentist. Sufletul lui era ca o falcă anesteziată. Şi conştiinţa lui era ca o daltă de dentist luptîndu-se c-un colţ de rădăcină, iar colţul de rădăcină era morbul din sufletul lui: obsesia despărţirii.
        Vasile tăcea. Tăcea ca atunci cînd taci şi dentistul se luptă să-ţi scoată colţul, iar durerea, din pricina anesteziei, e surdă. E o durere surdă, deşi vizuală, nu se ştie de ce.
        Dincolo de geam se vedea un bloc în construcţie. Soarele pişcă parcă răzbătînd pe geam cu o rază care dădea direct pe rîndul de cratiţe aşezate-n cuie.
        — Ce e cu geamantanul ăsta? se-aude glasul Nunuţei ca de la o depărtare foarte mare.
        — A, nimic, e geamantanul meu, se trezeşte Vasile vorbind ca dintr-o fîntînă adîncă.
        Avea o voce molatecă totuşi, scrijelată însă în intervalele ei egale, ca un bîzîit de fon sau de aspirator de praf electric.
        — Cu el am venit, continuă el, şi cu el plec.
        — Aşa? Fără nici un preaviz?
        — Fără.
        — Şi eu ce-am să fac?
        Evidenţa era categorică. Vasile vroia să plece. Şi hotărîrea lui lovea cu sadism ca o măciucă într-un glasvand.
        Vasile tace. Nunuţa tace. Nunuţa întreabă încă, după acest schimb de tăceri:
        — Ce s-a-ntîmplat? De ce? Spune-mi, omule, ce s-a-ntîmplat?
        Nimic. Vasile tace. Cratiţele stau agăţate pe pereţi, o invenţie a lui Vasile, ca Nunuţa să nu se mai obosească să deschidă dulapul, deci cratiţele stau agăţate şi tac şi ele. Şi tocmai în locurile sortite lor de Vasile.
        Totuşi se-ntîmplase ceva. Şi Vasile trebuia să se explice. Era uman să facă aşa. Dar ceea ce era acum în Vasile era inuman. O hotărîre cumplită era deja coaptă în cerebelul său. O hotărîre care fusese pregătită cu migală pe tainicile circuite ale subconştientului lui Vasile şi ale inconştientului său mai ales.
        — Nu. Nu s-a-ntîmplat nimic, se auzi Vasile vorbind. Mă doare capul.
        Cu tot momentul care o solicita la maximum, Nunuţa îşi dădea seama că nu e cazul să-ncerce să-i ofere lui Vasile un piramidon. Sau ceva în genul ăsta.
        Spuse totuşi:
        — Dacă vrei, îţi dau un piramidon.
        Oare o fi vrut astfel să facă un banc nesărat? Cine ştie? Poate însă că Nunuţa era proastă, ceea ce e mai plauzibil.
        — Mersi, am şi eu piramidoane. Dar nu de piramidon e vorba.
        Nunuţa era asistentă medicală şi era mîndră de cîte medicamente are-n casă, aşa că probabil nu din prostie îi oferise totuşi lui Vasile un piramidon.
        — Atunci? se repezi deodată Nunuţa. Spune-mi, vrei să mă jigneşti cu orice preţ?
        De data asta Vasile fu prompt. Un val de sînge îi veni în cap şi chiar îi împinse, îi dădu brînci brutalităţii lui naturale abia mascate pînă acum, brutalitate pe care însă el o credea sinceritate. Asta se-ntîmplă de multe ori în viaţă, ne credem sinceri cînd nu sîntem decît pur şi simplu brutali, adevăraţi măcelari sentimentali.
        Dar iată totuşi ce spune Vasile:
        — Tu mă-nţelegi, Nunuţa, că-ntre noi doi totul s-a sfîrşit?
        Nunuţa izbucni în plîns. Şi ca să nu plîngă prea tare, strînse şervetul de vase în dinţi. Tocmai îl avea în mînă, nu ştie la ce-l va folosi. Şi acum, iată! Poate mai bine l-ar fi pocnit cu el pe Vasile, răspunzînd astfel brutalităţii îngrozitoare din vorbele lui. Dar ea, biata de ea, se puse pe plîns. Şi-ncepu chiar să sughiţă de plîns, vai, biata de ea! Şi spuse printre sughiţurile acelea:
        — Ce vrei de la mine?
        — E prea tîrziu, nu-nţelegi? fu iar prompt Vasile.
        — Dar cum, domnule, eşti nebun, vrei să pleci de la mine? abia putu ea îngăima icnind printre lacrimi şi-atunci de-abia îşi dădu şi ea drumul la brutalitate fiindcă sări pur şi simplu la el şi-l apucă de gulerul hainei safari, strigîndu-i:
        — Cum, mă, tocmai în concediu, vrei tu să pleci de la mine, cînd n-am fost încă nicăieri şi pleci acum şi cu toţi banii tăi de concediu!?


        E-adevărat că în acest moment Nunuţa a fost din cale-afară de practică, dar ce e rău în asta? Omul trebuie să fie practic în orice moment pentru că altfel nu e bine, nu e bine!
        Părăsit de strînsoarea încleştată a degetelor Nunuţei, care se-ntorsese după acest scurt puseu pe scaunul ei luase iar şervetul de vase în gură şi-l strîngea ca să nu plîngă prea tare şi părăsit deci de agresoare, aşa o numea el în gîndul lui în acel moment, Vasile se făcu însă blînd, ca o pasăre de curte şi-ncepu să se destăinuie, să se explice, abia acum începu el să facă asta:
        — Eu, Nunuţa, am ţinut la tine mai mult chiar decît la mama. Dar totul s-a sfîrşit. Ştii totul despre mine: cît cîştig, îmi cunoşti prietenii, îmi cunoşti duşmanii, îmi cunoşti trecutul, prezentul, ba chiar şi viitorul!
        — Bine, dar ce vezi rău în asta? se miră Nunuţa.
        — M-am săturat, mă-nţelegi? Nu mai pot!
        — Spune-mi, ai găsit pe alta?
        — Cum poate să-ţi treacă prin gînd aşa ceva?
        Dar Vasile nu minţea, chiar ceva iraţional îl cuprinsese, vroia să scape: atîta tot. Şi nici nu ştia de ce.
        Deşi era împreună cu Nunuţa de circa trei ani de zile.
        — Cum, mă Vasile? Dintr-odată, aşa... ţuşti! De ce, Vasile? De ce? Spune-mi, unde vrei să te duci?
        — Mă duc la mama!
        — Dar ea ştie că te duci la ea?
        Moment de tăcere.
        — Nu, nu ştie, recunoscu Vasile.
        Între timp cartofii se prăjeau. Miroseau foarte frumos.
        Nunuţa atacă atunci:
        — Spune-mi, tu în fond ce vrei de la mine?
        — Nu mai vreau nimic. Vreau să plec, să cunosc poate pe altcineva.
        — Şi cum, mă? Îmi spui asta chiar în faţă? În faţa mea?
        — Da-n faţa cui?
        — În faţa mea? răcni ea. Nenorocitule! Te-am adunat de pe stradă...
        — Pe mine?
        — Da. Pe tine. Nici măcar nu cîştigi trei mii de lei pe lună.
        — Da ce, tu cîştigi atîta?
        Zicînd aceasta, Vasile se ridică de pe scaun, îşi ia geamantanul şi spune împăciuitor:
        — Lasă, că găseşti tu alt băiat.
        Nunuţa are ochii plini de lacrimi şi de furie şi strigă:
        — Te vreau pe tine!
        — Pe cine? De ce tocmai pe mine?
        — Cum de ce, mă? Dar nu eşti tu bărbatul meu?
        — Sînt. Dar nu cu acte.
        Alt moment de tăcere.
        — Bine, mă Vasile, spune Nunuţa, dar sîntem de trei ani împreună. Mi-ai mîncat cei mai frumoşi ani ai vieţii, între 23 şi 26. Cei mai frumoşi ani...
        — Şi eu nu ţi-am sacrificat cei mai frumoşi ani ai vieţii? La un bărbat, între 48 şi 51 de ani sînt cei mai frumoşi ani ai vieţii, aşa să ştii tu!
        — Fie! admite Nunuţa. Să rămînă aşa cum vrei tu! Să ne despărţim, dar să rămînem prieteni, Vasile, că bine zicea o prietenă de-a mea, întotdeauna trebuie să rămînă loc de-un bună ziua. Bună ziua, Vasile!
        Şi-atunci Vasile vrea să iasă.
        — Cum? Pleci? se repede Nunuţa.
        — Da. Plec! recunoaşte el. Bună ziua, Nunuţa.
        — Bună ziua, Vasile! spune ea zdrobită şi cade pe scaun, după ce se ridicase ca pentru a-l opri.
        Vasile plecă, Nunuţa rămîne singură, plînge puţin, apoi plînge mult, apoi nu mai plînge deloc, se linişteşte, ia un napotom şi ea, se linişteşte şi mai mult, şi-apoi pleacă, pleacă de nebună pe străzi şi merge şi merge şi merge. Şi-apoi se opreşte. Şi se-ntoarce acasă. Şi-l găseşte pe Vasile, care-o aşteaptă cu două bilete pentru cinematograful din colţ. Se duc amîndoi la film, apoi se-ntorc acasă, o mai duc aşa vreo două săptămîni şi-apoi se despart de-adevăratelea.
        Fără motiv. Absolut fără motiv. Şi-aceasta numai pentru că ceva nedesluşit se cuibărise-n sufletul lui Vasile şi-acel ceva nedesluşit copt în tainiţele inconştientului era boala neprevăzută a despărţirii de dragoste, o boală specială a omului, care nu se-ntîlneşte la nici o altă fiinţă de pe pămînt şi face parte din marile probleme, poate de nedezlegat, ale naturii umane.
        Şi totuşi iubirea pentru Nunuţa existase-n sufletul lui Vasile, dar ea dispăruse parcă-n altă dimensiune a spaţiului său interior, cum dispar în triunghiul Bermudelor, în marele ocean Atlantic, atîtea vapoare şi avioane, chestiune încă neexplicată de marile academii şi nici de cercetătorii care lucrează pe cont propriu.

(Perpetuum comic ’83, pag. 178)

Vezi toată postarea

Un pas înainte dar şi înapoi

        Nu e bine, dom’le, cînd iubeşti. E adevărat că toată literatura şi chiar celelalte arte, vor să te convingă de contrariul. Esenţial e cu totul altceva, în relaţia dintre bărbat şi femeie. Esenţialul e căsătoria, nu iubirea. Adică, nu cum spui „Te iubesc" sau „Mi-eşti dragă nespus", cum caută să ne convingă mai ales muzica uşoară. Esenţial e cînd faci propunerea de căsătorie, cum o faci şi cui o faci. Pentru a face propunerea de luare în căsătorie unii aleg împrejurările, le dau o anume solemnitate, alţii o fac mai simplu. Dar aici se află şi poezia şi practică. Şi ceea ce e poetic şi nu-i legat de practică, e nul. Ca şi ceea ce e practic şi nelipsit de poezie.
        Era într-o vară. Vasile şi Mioara erau acasă la Vasile. Şi mîncau o salată de vinete. Vasile zise: „Ascultă, măi ţuţulaş, cum vezi tu viitorul nostru?" Mioara deveni atentă. Răspunse: „Nicicum. Sau mai bine zis: oricum". „Oricum?" se miră Vasile, dar răspunsul Mioarei îi plăcu. Şi continuă să mănînce atent din salata de vinete. Mioara mînca şi ea din salata de vinete, dar îl privea foarte atentă pe Vasile. Îl urmărea cu încordare. Vasile îşi continuă raţionamentul care-l obseda de cîteva săptămîni: „Adică — îşi zicea Vasile — fata asta are numai calităţi. Eu ce fac? Care e poziţia mea?" Şi Vasile se tot gîndea, de cîteva săptămîni se tot gîndea. „Ascultă, măi ţuţulaş..." zise el iar şi înghiţi o nouă cantitate din delicioasa salată de vinete, pregătită chiar de Mioara. Era o duminică, era vară, Vasile era în maiou şi chiloţi, iar Mioara într-o rochie uşoară, nepretenţioasă, cu imprimeu tineresc şi vesel. Vasile simţea că prin ceea ce avea să spună va face un pas adînc înainte, dar şi înapoi în acelaşi timp. Şi Mioara simţea totul. Era gata să-i dea chiar lacrimile, dar se abţinea, trebuia să se abţină mai ales acum. „Ei, ce-i?" nu se putu ea totuşi stăpîni. „A, nimic..." — zise Vasile, căruia-i pieri elanul declarativ şi-ncepu să mănînce cu mai mare poftă, dar şi cu noduri. Mioara-l vedea pe Vasile cum se chinuie şi se chinuia şi ea. Dar ce putea să facă? Tăcea. Tăcea, se gîndea şi mînca. Bietul ei ficat ca şi alte organe cu secreţie internă îi îngheţaseră. După ce terminară de mîncat, Vasile îşi aprinse o ţigară şi ieşi în curte. Mioara se apucă să strîngă masa. Vasile sta în curte, fuma şi privea cîinele. Şi cîinele îl privea pe Vasile. Ieşi şi Mioara-n curte. Şi-i aduse un măr lui Vasile. Apoi se aşeză şi ea pe trepte şi-şi aprinse o ţigară. Era zăpuşeală. „Auzi, măi ţuţulaş" se trezi iar Vasile spunînd. Ea tăcea. „Cum vezi tu viitorul nostru?" „Păi, nu ţi-am spus?" continuă ea pe acelaşi ton neutru, care o chinuia de fapt cu atîta intensitate, încît în acele momente i se scurta viaţa vizibil. „Ei, nu aşa! se enervă Vasile. Aşa nu mai merge... Tu nu-ţi dai seama?" „Ce nu mai merge?" Vasile o privi chiar cu ură, se ridică de pe trepte, aruncă ţigara drept în ochii cîinelui, cîinele bineînţeles se feri, veni înapoi să miroasă ţigara, Vasile era demult în casă, Mioara oftă, aruncă şi ea ţigara şi intră după el. Vasile citea ziarul. Ziarul de ieri. Mioara se dezbrăcă, îşi puse cămaşa de noapte care stătea de mai multe luni acolo şi se băgă în pat lîngă Vasile. „Vasile", îi spuse ea încet. Avea un aer de găinuşă cuminte, avea atîta linişte în acest „Vasile" pe care-l spunea şi parcă numai ea ştia să-l spună atît de liniştit şi de serios. „Facem ce vrei tu, Vasile" murmură ea. „Adică ce vreau eu?" se nelinişti Vasile, care oricum era foarte neliniştit. „Indiferent ce vrei tu, Vasile. Şi oricînd". Vasile era emoţionat. Îi venea chiar să plîngă. Se-ntoarse spre ea, cu faţa uşor schimonosită, cu ruşinea şi frica ce-l stăpînea acum şi Mioara avea exact aceleaşi sentimente.
        Seara s-au dus la un restaurant. Şi au mîncat în tăcere.
        Peste trei săptămîni erau căsătoriţi. Timp de circa doi ani după căsătorie Vasile duse o viaţă ca de ocnaş, aşa i se părea cel puţin, dar apoi se obişnui.

(Perpetuum comic ’82, pag. 105)

Vezi toată postarea