Cartier de blocuri. Iarna. Bucureşti. Cumplită iarnă.
Caty Zbîrcă, o femeie singură, în jur de 34 de ani, ieşise să ducă gunoiul. Nu era urîtă Caty. Ochii albaştri, trişti, înaltă ca o trestie, dar cam botoasă. De meserie farmacistă. Fusese măritată în deceniul trecut cu un inginer de căi ferate. După o demnă despărţire, care se-ntîmplase acum 8 ani, Caty se mai împăcase de două ori cu inginerul. Ultima oară acum cinci ani. Probabil că de data asta despărţirea lor era definitivă. Dar păcat... Caty nu rodise, inginerul se apucase oarecum de băutură şi, acum, lui Caty îi făcea o curte discretă, nu marţială, un tînăr căpitan de artilerie care sta pe aceeaşi scară. Acum Caty Zbîrcă ieşise să ducă gunoiul. Se-ngîna ziua cu noaptea pe la ora patru cît era. Şi auzi atunci nişte ţipete. Era o pisică. O pisică nu mai mare de un pumn. O bestie de muiere căuta să verse pirsica dintr-o pungă de plastic, dar pisica se-agăţa cu disperare de plastic, aşa mică cum era şi cum sta atîrnată deasupra lăzii de gunoi.
— Ce faci, doamnă? răcni Caty şi uită şi de inimă şi de gunoi, că ţîşni ca din praştie şi-i smulse pisica din mînă cu plastic cu tot.
Aproape o îmbrînci pe mahalagioaică.
— Ho! ţipă mahalagioaica.
— Ce-ai cu pisica? ţipă Caty.
— Din cauza ei, gemu mahalagioaica, copiii nu-mi mai învaţă, se joacă toată ziua cu ea şi-o să rămîie repetenţi amîndoi.
— Bestie, gemu Caty şi-ntoarse spatele mahalagioaicei care rămase holbată şi, de ce n-am recunoaşte, acolo lîngă lăzile de gunoi din care mirosul nu voia să iasă, îngheţînd toată putoarea la cele circa minus 8—9 grade cît era.
Astfel se întîmplă întîlnirea între Caty şi Miţa Pipiţa. De-atunci Caty nu mai fu singură. Încetă chiar să mai iasă cu căpitanul de artilerie şi simţi ceva ameliorări în starea ei generală.
Singurele necazuri le-avea cu un motan roşu şi bătrîn, motanul Mişu, care era motanul scării, răsfăţat de toată lumea de pe scara aceea dintr-un bloc imens, într-un şi mai imens cartier de blocuri al capitalei române.
Mişu venea şi mieuna, o chema pe Miţa Pipiţa. Miţa se fandosea ea pe lîngă uşă, dar fiind crudă încă pentru aşa ceva, Caty refuza, cel puţin deocamdată, să-l primească pe motanul Mişu în casă.
Mişu era motanul Ploşniţarului, aşa era poreclit un tip scund, cu părul dat bine cu briantină, care locuise la parter şi umpluse la un moment dat cu ploşniţe toate apartamentele din jur. Pînă la Caty, care sta la opt, nu ajunseseră însă ploşniţele. Pe urmă Ploşniţarul se mutase, madam Miţa — desigur nu pisica — o cucoană grasă care sta la etajul întîi şi vindea borş, răspîndise vestea că Ploşniţarul sta acum în blocul de alături, la o femeie, o muncitoare-croitoreasă de la APACA şi faptul era plauzibil, acela fiind un bloc de garsoniere.
Venise primăvara. Caty ieşise cu pisica afară. Pisica, foarte sperioasă, tot voia să intre-n bloc, Caty tot sărea şi o prindea în braţe, cînd intra cineva în bloc. Apoi se aşeză iar acolo şi păzea pisica. Şi sta şi privea. Pe banca de vizavi era căpitanul, care juca table cu un pensionar. Privindu-l pe căpitan cum joacă table, Caty se gîndea că totuşi e un tip prezentabil şi care merita să-l ia mai în serios. Dar tocmai cum era ea chinuită de acest gînd, apăru motanul Mişu. Era roşu, bineînţeles, un roşu de pisică, adică portocaliu, cu urechile mîncate în luptele cu şobolanii şi la ochi avea un vag început de jigodie. Unde mai pui că pe blană avea şi niscaiva furuncule. Asta o scîrbi nespus pe Caty, care se repezi, îşi prinse pisica şi alergă pe scări, urmată însă de motanul Mişu.
Căpitanul n-o urmă, continuînd să joace table. El nu sesiză momentul psihologic şi continuă cu plăcerea minoră a tablelor.
Motanul Mişu se lăsă păgubaş, coborî scările blocului şi prin uşa deschisă ieşi la soare. Se tolăni şi-ncepu apoi să se tăvălească în praful mărunt de pămînt primăvăratic abia liberat de sub năpasta iernii.
Iar căpitanul, chiar acolo lîngă Mişu, era încîntat. Reuşise să-l scoată pe pensionar cu două puluri şi întorsese linia în favoarea lui. În partidă reduse astfel handicapul de la 0—2 la 1—2. Făcu apoi un marţi şi cîştigă cu 3—2, ceea ce fu o nouă confirmare a legii lui Dendriţoiu, lege cunoscută de mai toţi jucătorii de table şi care sună astfel: dacă într-o partidă în care eşti condus cu 2—0 faci o linie, cîştigi atunci toată partida, fiindcă mai faci două.
Este o lege care a fost descoperită puţin după începutul secolului nostru de un celebru, pe-atunci, tablagiu brăilean, şi-n semn de recunoaştere F.M.T.-ul, adică Federaţia Mondială de Table, îi recunoscu lui Ion Dendriţoiu legea şi îi dădu acesteia chiar numele lui.
Căpitanul ştia legea, motanul Mişu n-o ştia şi nici Caty Zbîrcă şi cu pisica ei. Aşa-i: fiinţele nu se-ntîlnesc atunci cînd nu cunosc aceleaşi legi.
(Perpetuum comic ’88, pag. 56)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu