De fiecare dată îmi povestea cîte ceva ciudat şi Dorina era întotdeauna eroina unor întîmplări pe care deşi le credeam, nu prea mă puteam obişnui cu ele. Avea părul blond, lung şi-l purta într-o coafură complicată.
Obrazul îi era prea alb şi-l pudra mereu. Exagera de multe ori.
Era foarte bine îmbrăcată şi buzunarele-i erau mereu pline de ciocolată şi de ţigări străine. Eu mă-nfruptam din toate, iar cînd ni se-ntîmpla şi-ntîrziam în oraş, ne întorceam cu taxiul. Ea plătea întotdeauna, deşi eu o tot rugam să aşteptăm tramvaiul, să nu luăm taxiul. Maşina mă lăsa la poartă, ne sărutam şi ea pornea mai departe, deşi locuiam pe aceeaşi stradă, la cîteva sute de metri depărtare.
— Ştii că mîine seară plec? Mi-a telefonat şi mi-a spus să mă grăbesc. Mîine seară plec.
Eu am mişcat buzele să răspund.
— Nu vrei să mă conduci la gară? spuse tot ea.
Vorbeam la telefon. A doua zi eram complet liber, chiar prea liber. Nu puteam să răspund altfel.
— Sigur că da. Merg neapărat. Cum facem?
— Îţi mai telefonez eu. Te sărut. Pa!
După ce a închis, am închis şi eu. Îmi lăsase totuşi a-nţelege că va fi o plecare tristă şi că probabil nu vom fi decît noi la gară. Prevedeam o plecare romantică. Mă gîndeam la fluturări de batiste şi la poezia depărtărilor ce se vor deschide între noi ca o prăpastie. Dar prăpastia se umplea cu scrisori parfumate pînă se acoperea şi ne trezeam iarăşi aproape, în realitatea suavă şi clară, curăţată de neîncrederea de pînă acum.
— Dan?
— Dan.
— La telefon e Dina.
— A, Dina...
Dina era prietena cea mai bună a Dorinei. O cunoscusem cu vreo trei luni în urmă, cînd venise împreună cu Dorina la mine, să jucăm bridge. Mai trebuia să vină un prieten şi nu venise. Am stat atunci şi am fumat nişte ţigări bune. Pe urmă ne-am plimbat prin parc şi am băut toţi trei cîte-un coniac la Braseria Parcului.
— Peste o jumătate de oră plecăm la gară. Sînt la Dorina. Vii? Nu?
— Vin.
Ploua. Necăjit că trebuia să iau şi basca, am luat-o şi-am ieşit.
Ploua leneş, dar stropii erau destul de mari şi se făcuseră deja băltoace. Cu toate astea, călcam fără grijă. Aprinzîndu-mi cu greu ţigara, am ajuns pînă-n colţ şi m-am pus pe-aşteptat.
Veniră cam greu, dar veniră, însoţite de-un haidamac înalt şi frumos, care ducea geamantanele. Mă uitam la el şi mă gîndeam, dacă nu-i fratele Dinei, sau iubitul Dinei sau vreo rudă. Tocmai venise troleibuzul şi ne-am urcat. S-a urcat şi haidamacul, deşi eu credeam c-o să rămînă, că n-a venit decît pînă-n staţie, să ducă geamantanele.
Pe banca din spate, Dorina s-a strîns lîngă mine.
— Tu vrei să-ţi scriu?
Nu se uita la mine şi răspunsul parcă nici n-o interesa. Haidamacul scotea bilete pentru toţi. M-am aplecat şi i-am şoptit în sfîrcul urechii:
— Cine-i omul? E prietenul Dinei?
Am întrebat-o doar aşa, să văd ce zice.
— Nu, e un prieten de-al nostru, spuse ea tare. Dar nici nu v-am făcut cunoştinţă. Dorin, vreau să-ţi prezint pe Dan. El e Dorin.
Nu m-am sculat şi am întins mîna. În troleibuz eram aproape numai noi. Dorin s-a aşezat pe banca din faţa noastră, Dina era lîngă el şi se uita serioasă pe geam.
Trenul trăsese şi în vagonul de clasa întîi unde avea loc Dorina ne-am instalat toţi. Am scos pachetul de ţigări din buzunar şi ne-am apucat să fumăm. Era tare plăcut şi Dorina se cuibărise în pernele moi.
— Da’ Carmen n-a venit? întrebă ea deodată.
— Carmen e cu Edouard, răspunse Dina.
Ploaia mai stătuse. Se vedea prin geam peronul şi oamenii treceau rar, zgribuliţi. Trebuia să ne dăm jos. Atunci a venit şi Carmen. Era cu Edouard. Era brună şi înaltă, cu sînii frumoşi, cu un surîs agreabil. Nu-mi puteam desprinde ochii de la ea.
— Dane, ea e Carmen.
— Carmen?
— Ştii, ţi-am mai povestit de ea. I-am spus şi lui Nucu. Erai şi tu acolo.
Venise odată la mine să ne uităm la televizor.
Nici nu trecuse un sfert de oră că Nucu şi apăruse. În seara aceea numai la televizor am stat.
— Ai auzit de filmul cu Renato Salvatori, de la „Patria"? întrebă Carmen.
Dorina nu răspunse. În locul ei, răspunse Dorin:
— Mie nu-mi place să mă duc la cinema. Dacă vreau, îmi fac cinema acasă. Şed, beau, mănînc. Mă aşez la masă, mă gîndesc puţin şi pe urmă fac ce vreau! continuă el*.
— Spuneţi, o să vă gîndiţi la mine? întrebă Dorina şi încercă să plîngă. Acolo, la Arad, printre atît de puţini cunoscuţi...
— Dar dacă Gelu ţi-a telefonat, nu puteai să nu te duci? am spus eu şi m-am uitat iar pe geam. Scuturam ţigara pe jos şi zău dacă-mi părea rău că fac murdărie în compartimentul acela atît de drăguţ.
Locomotiva şuieră. Carmen, care era cu Edouard, coborîse deja. După ce o sărutase bine pe Dorina, şedea acum sub geamul ei şi surîdea. Am sărutat-o şi eu pe Dorina, în aşa fel încît ea să nu creadă că sînt în vreun fel contrariat. A coborît şi Dina, am coborît şi eu. Mai erau în compartiment Dorina şi haidamacul doar. Au coborît şi ei. Dorina se-nroşise parcă şi faţa îi transpirase. S-a urcat iar în tren, a venit repede la geam şi batista ei s-a văzut pînă s-a cufundat în ceaţă tot trenul.
— Mai ai ţigări? m-a-ntrebat Dorin, că iau eu cînd ieşim.
— N-am decît Virginia**.
— Asta fumez şi eu.
— Dina, tu mergi cu 81, nu?
— Da.
Carmen şi Edouard dispăruseră de mult.
— Nu ştii de unde pot să-l iau pe 32? l-am întrebat eu.
— Ba da, eu ies tot pe acolo, stai întîi să iau ţigări, mi-a spus Dorin.
Cînd am ieşit din gară ploua bine. Am văzut pe 32 tocmai plecînd. Am dat mîna cu Dorin, că el se grăbea, mi-am înfundat mai bine basca pe cap şi m-am pus pe aşteptat.
* Peste ani, chiar de-abia celebrul John Travolta avea să declare: „Nu sînt un intelectual, dar cred că posed inteligenţa vieţii... Viaţa mea e mai bună ca aceea din filme. E mai intensă, mai atrăgătoare. O viaţă excepţională" (Cinema nr. 8/1985)
** Virginia! Fiindcă treaba s-a-ntîmplat pe vremea ţigărilor Virginia.
(Perpetuum comic ’89, pag. 98)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu