Sfetescu de la Finanţe

         La revistă (aşa cum se întîmplă-n orice teatru...) circulă unele vorbe şi expresii care şi-au cam pierdut rădăcina, devenind legende. Nimeni nu mai ştia, de pildă, în trupa lui Tănase, cine şi cu care prilej rostise pentru prima oară expresia ajunsă deja celebră printre actori „Sfetescu de la Finanţe"... Cine era „Sfetescu"? De ce tocmai „de la Finanţe"? Nu-şi mai amintea nimeni. Dar atunci cînd se întîmpla într-un spectacol, sau într-un tablou, sau într-un moment comic să nu rîdă nimeni, fie Tănase, fie vreunul dintre colaboratorii săi îşi exprima neîncrederea, sau sumbra prevedere, astfel: „La chestia asta o să rîdă Sfetescu de la Finanţe!" Şi toată lumea ştia că e vorba de un moment slab, lipsit de umor, la care publicul va reacţiona printr-o tăcere întotdeauna penibilă. Uneori chiar şi în scenă, în timpul spectacolului, unii actori, în momentele în care nu rîdea nimeni la vreo poantă, se tachinau între ei: „Rîde Sfetescu de la Finanţe!" Se auzea şi în culise, auzea şi publicul — „Sfetescu" devenise un fel de personaj familiar al revistei şi nimeni nu se mai întreba cine este, de unde vine şi cu ce se ocupă acest personaj. „Sfetescu" era Sfetescu.
        Pînă într-o zi. Ziua în care „dom’ director" adică Tănase, primeşte la birou un plic cuprinzînd o carte de vizită indignată, „Este inadmisibil să vă bateţi joc în halul ăsta de un spectator onorabil. Dacă nu veţi înceta imediat batjocura, mă voi adresa justiţiei". Pe verso, tipărite frumos, cu litere cursive, numele şi ocupaţia emitentului: Valerian Sfetescu inspector de finanţe.
        Lui Tănase mai că nu-i venea să creadă. Se uita năuc la cartea de vizită şi căuta să se convingă singur că este de neconceput o asemenea coincidenţă.
        — Numai de procese n-am eu nevoie acum, murmură „dom’ director" şi seara, înainte de spectacol, i-a chemat pe toţi actorii în cabina lui, le-a citit cartea de vizită, şi le-a interzis categoric să mai rostească pe scenă numele inspectorului de finanţe Sfetescu.
        Vreo cîteva zile nu s-a întîmplat nimic. Se reinstaurase liniştea (atîta linişte cîtă poate fi într-un teatru de revistă...) şi episodul cu ameninţarea spectatorului indignat intra încet, încet, în ceaţa uitării.
        Pînă într-o seară. În scenă — un moment de melodramă. (Oriunde e umor — este şi puţină melodramă...) În sală — linişte. Şi deodată, un spectator mai bine dispus — care începuse să se bine dispună înainte de a veni la teatru, pe la cine ştie ce bodegă cu „carburant" de veselie — începu să rîdă cu triluri răguşite. Era un rîs stingher, dar atît de comic şi de nepotrivit, încît a stîrnit hazul întregii săli. Nae Roman, actor de reputaţie comică, aflîndu-se tocmai pe scenă, îi şopteşte partenerului la ureche, dar nu atît de uşor încît să nu se audă măcar pînă-n fundul sălii: „L-ai auzit? a rîs Sfetescu de la Finanţe. Precis e în sală!" Şi spectacolul s-a încheiat fără alte incidente.
        A doua zi, dis-de-dimineaţă agitaţie mare pe la birouri. „Dom’ director" se plimba nervos de colo-colo, vădit incomodat de cartea de vizită pe care tocmai o primise: „Aseară am fost în sală şi m-am convins că atacurile la persoana mea n-au încetat. Am dat dispoziţii ferme avocatului meu. Pretind reparaţiile legale, în urma jignirilor pe care teatrul dumneavoastră mi le-a adus. Cu indignare..." Şi, evident, pe partea cealaltă a cărţii de vizită, cu litere cursive devenite atît de familiare lui Constantin Tănase: Valerian Sfetescu, inspector de finanţe.
        Seara, înainte de spectacol, Tănase nu i-a mai chemat pe actori în cabina lui. S-a dus el în cabina lor, ca un semn de urgenţă şi de supărare.
        — Băi, Mitică, o-ncurcăm rău! Lăsaţi-l dracului pe Sfetescu ăsta, că uite, ne dă în judecată şi-i plătim reparaţii mai mult decît merită.
        — Dar ce s-a-ntîmplat, dom’ director? întrebă de la masa lui de machiaj, clipind nevinovat şi cu o uşoară reverberaţie în glas, Nae Roman.
        — Individul a fost aseară în sală.
        — Sfetescu?
        — Chiar el!
        — Aoleu! Cum dracu’ s-o fi nimerit? Că pînă aseară, am fost cuminţi, cuminţi...
        — Ăsta ne urmăreşte, să ştiţi! sări un alt actor din cabină, gata machiat, pregătit să intre în scenă.
        — Nu mai vreau, Mitică, nu mai vreau! Cred că ne-am înţeles! De azi încolo, fără Sfetescu! E un om rău şi încuiat! Şi Tănase tocmai se pregătea să iasă pentru a se îndrepta spre cabina lui. Actorii se ridicară în picioare (mă rog, aşa era pe vremea aceea, cînd directorul teatrului — care era şi maestrul lor — ieşea din cabină...)
        Masa de machiaj a lui Nae Roman era cu sertarul deschis cînd acesta s-a ridicat în picioare. Şi nu ştiu ce gest grăbit o fi făcut actorul — care avea nişte mişcări spontane, puţin controlate — că sertarul a căzut, împrăştiind pe jos, în toată cabina, fel de fel de farduri, pudre, vopsele, dar, mai ales, un teanc de cartoşane albe, care zburau ca nişte porumbei şi apoi coborau să se odihnească pe mese, pe scaune, pe parchet. Erau nişte cărţi de vizită. Şi nu mică i-a fost mirarea lui Tănase cînd, ridicînd de pe jos un cartonaş, a putut citi pe una din feţe o inscripţie cu litere cursive, după care a izbucnit într-un rîs molipsitor, ca după o farsă bună. Pe cartea de vizită care căzuse din teancul aflat în sertarul lui Nae Roman scria, evident: „Valerian Sfetescu, inspector de finanţe".

(Perpetuum comic ’85, pag. 174)

Vezi toată postarea

Elefantul

        Directorul Grădinii zoologice se dovedea a fi un arivist. Era clar pentru oricine că el îşi făcuse din acest post o trambulină, spre a se ridica din ce în ce mai sus. Nu-l interesa deloc rolul pe care instituţia sa trebuia să-l joace în educaţia tineretului. În Grădina zoologică condusă de el girafa avea gîtul scurt, bursucul nu dispunea măcar de o vizuină, iar marmotele, devenite complet indiferente, nu şuierau decît arare ori şi parcă în silă. Aceste lipsuri n-ar fi trebuit să existe, mai ales că Grădina era mai întotdeauna ţinta excursiilor şcolare.


        Era o Grădină zoologică de provincie, de aceea unele specii de animale lipseau, printre care şi elefantul. Deocamdată, s-a încercat să se remedieze această lipsă prin creşterea a trei mii de iepuri. Totuşi, pe măsura dezvoltării localităţii, lacunele fură în mod sistematic înlăturate, potrivit unui plan. În sfîrşit, sosi şi rîndul elefantului; grădina zoologică a fost anunţată că problema atribuirii elefantului e rezolvată. Salariaţii Grădinii zoologice, sincer devotaţi cauzei, s-au bucurat. De aceea, mirarea lor fu cu atît mai mare cînd aflară că directorul adresase forului de resort de la centru un memoriu, prin care renunţa la atribuirea elefantului şi expunea planul lui asupra modalităţii procurării animalului, metodă ce asigură şi un procent mare de economii.

         „Eu, ca şi întregul colectiv, scria directorul, ne dăm seama că un elefant reprezintă o cheltuială considerabilă greu de recuperat. Iată de ce propun înlocuirea elefantului menţionat în scrisoarea dv. cu... propriul nostru elefant. Vă informăm că sîntem în măsură să confecţionăm un elefant de cauciuc, la dimensiuni convenabile, pe care îl vom umple cu aer şi-l vom expune în Grădina zoologică. Odată vopsit cu grijă, el nu se va deosebi cu nimic de un elefant adevărat, chiar dacă ar veni cineva să-l privească de aproape. Să nu uităm că elefantul este un animal masiv, deci nu face nici un fel de salt, nu aleargă, nu-i place să se tăvălească. Vom instala în parcela destinată lui o tăbliţă care va explica vizitatorilor că e vorba de un animal deosebit de greoi. Fondurile economisite astfel le vom putea folosi în scopuri edilitar-gospodăreşti. Vă rog să luaţi notă de faptul că atît iniţiativa, cît şi realizarea proiectului mai sus menţionat reprezintă modesta mea contribuţie la munca şi lupta noastră comună. Al dv. devotat," urmat de semnătură.
        Memoriul ajunse, se pare, în mîinile unui funcţionar care îşi îndeplinea obligaţiile birocratic, fără să intre în profunzimea lucrurilor. De aceea, călăuzindu-se doar după dispoziţiile vizînd reducerea preţurilor de cost, el acceptă planul. La rîndul său, obţinînd autorizaţia de-a acţiona, directorul Grădinii zoologice cere să se confecţioneze o anvelopă enormă de cauciuc, de culoare gri, ce urma să fie apoi umplută cu aer. Operaţia ultimă trebuia s-o facă doi paznici, suflînd în anvelopă, din două capete opuse. Ca să nu se afle nimic în oraş, toată munca urma să fie îndeplinită în cursul unei singure nopţi. Însă cetăţenii aflaseră deja de apropiata sosire a elefantului şi erau nerăbdători să-l vadă. Pe de altă parte, directorul zorea lucrul, convins că, în final, i se va acorda o primă.
        Paznicii se închiseră într-un şopron, unde era instalat un atelier de reparaţii, şi începură să sufle. Totuşi, după ore de eforturi, constatară că anvelopa nu se înălţase decît foarte puţin deasupra pămîntului, luînd forma unui bulb ce nu semăna deloc cu un elefant. Noaptea înainta, era o tăcere deplină, iar în Grădina zoologică nu se auzea decît ţipătul şacalului. Obosiţi, paznicii se opriră o clipă, avînd grijă ca aerul introdus să nu iasă afară. Erau oameni de-o anumită vîrstă, neobişnuiţi cu o astfel de muncă.
        — Dacă o să continuăm tot aşa, nu terminăm decît mîine dimineaţă, zise unul. Cînd o să mă întorc acasă, nevasta n-o să mă creadă că am umflat, toată noaptea, un elefant.
        — Într-adevăr, admise celălalt. Rareori se întîmplă să umfle cineva un elefant. Şi toate astea, pentru că directorul nostru e un arivist!
        Peste o jumătate de oră, se simţiră sleiţi de oboseală. Carcasa elefantului crescuse, dar era departe de plenitudinea formelor sale adevărate.
        — E din ce în ce mai greu, constată primul paznic.
        — Chiar aşa, adăugă celălalt. Să facem o mică pauză.
        În timp ce se odihneau, unul din ei observă o conductă de gaz ce ieşea din zid. Se gîndi că ar putea umfla elefantul cu gaz în loc de aer şi-i comunică ideea tovarăşului său. Munca ar fi de o mie de ori mai uşoară.


        Hotărîră să facă o încercare. Branşară trompa elefantului la conducta de gaz şi, spre bucuria lor, puţin după aceea, în mijlocul şopronului, animalul creştea în toată splendoarea lui. Ar fi putut jura că e viu. Coaste rotunde, labe groase ca nişte coloane, urechi mari şi, bineînţeles, o trompă enormă. Directorul, căruia nu-i păsa de nimic altceva decît de ambiţia de-a avea în Grădina zoologică un elefant, n-ar fi avut motive să fie nemulţumit.
        — E clasa-ntîi! exclamă cel care avusese ideea cu conducta de gaz. Ne putem întoarce acasă.
        Dimineaţa, elefantul fu adus în locul special amenajat pentru el, într-un punct central, nu departe de cuşca maimuţelor. Avînd în spate un fundal de stînci autentice, animalul arăta, într-adevăr, „deosebit de greoi, incapabil să fugă".
        Printre primii vizitatori din ziua aceea au fost elevii unei şcoli din apropiere, însoţiţi de un eminent învăţător. Acesta intenţiona să predea elevilor o adevărată lecţie despre elefant. Îi opri, deci, în faţa exponatului şi începu lecţia:
        — ...elefantul este ierbivor. Cu ajutorul trompei, smulge copaci tineri şi-i despoaie de frunze.
        Elevii priveau la elefant cu gura căscată, aşteptînd, după cum li se spusese, ca acesta să smulgă din rădăcini vreunul dintre arbuşti, dar animalul rămînea nemişcat îndărătul grilajului.
        — ...elefantul este urmaşul mamuţilor, specie astăzi dispărută. Deci nu-i de mirare că el e cel mai mare animal care trăieşte pe pămînt.
        Elevii, cei mai silitori, luau notiţe.
        — ... Balena e mai grea decît elefantul, însă trăieşte în oceane. Putem spune, fără teama de a greşi, că elefantul este regele junglei.
        Un vînt uşor începu să sufle peste Grădina zoologică.
        — ... greutatea elefantului adult variază între patru şi şase mii de kilograme, îşi continuă lecţia învăţătorul.
        Deodată, elefantul tresări şi începu să se înalţe în aer. Cîteva clipe, se legănă deasupra pămîntului dar, purtat de vînt, se grăbi să urce şi, curînd, silueta lui puternică se profilă pe fondul de azur al cerului. Apoi, purtat de curent, pluti şi dispăru în zare. Maimuţele priveau cerul cu gurile căscate. Elefantul fu găsit apoi, nu prea departe, în Grădina botanică. Pierzînd din gaz, se lăsase din ce în ce mai jos, iar, aici, atingînd un cactus, plesnise.
        Cît despre elevii care s-au aflat în dimineaţa aceea în Grădina zoologică, se spune că n-au mai manifestat nici un interes faţă de studii şi au început să vînture străzile. Şi nu mai cred deloc în existenţa elefanţilor!

Traducere de Paul B. Marian

(Perpetuum comic ’83, pag. 140)

Vezi toată postarea

Salutări

Cardiologul: Bună să-ţi fie inima!
Oculistul: Să ne vedem cu bine!
O.R.L.-istul: Să auzim de bine!
Ortopedul: Mergi cu bine!

(Perpetuum comic ’82, pag. 107)

Vezi toată postarea