La început mi-a părut bine că le-am pricinuit necazuri, apoi am avut mustrări de conştiinţă: erau, totuşi, părinţii mei, de ce să nu repar ce se mai putea repara? Cînd aveam trei ani, am luat foarfeca de tăiat viţă de vie şi mi-am ciopîrţit părul în aşa hal, încît a trebuit să fiu dusă la frizer şi tunsă numărul zero, ca şcolarii chiulangii. Apoi mi-am scos cerceii şi i-am îngropat adînc în pămînt, cum ştiam din poveşti că-şi ascund piraţii comorile, iar găurile din urechi le-am astupat cu plastilină. În timp ce fetiţele vecinilor se jucau cu păpuşi, eu cutreieram maidanele şi jucam fotbal cu derbedeii din cartier, mă plimbam cu cercul pe străzi, sau mă urcam în pomii din curte, mîncînd prune, zarzăre şi corcoduşe şi coboram de-acolo doar cînd mă apuca durerea de burtă sau cînd se rupea creanga sub mine. La şcoală m-am ocupat sîrguincios cu diferite treburi băieţeşti, cum ar fi spartul geamurilor cu praştia, trasul fetelor de codiţe, fumatul, pe ascuns, în recreaţii... Cînd am terminat şcoala, spre bucuria părinţilor care, în sfîrşit, scăpau de mine, am hotărît să-mi aleg o meserie cît mai bărbătească. Am încercat să mă fac fotbalist, miner, dulgher, lăcătuş, degustător de vinuri, dar în zadar. Peste tot am întîlnit doar piedici, nicăieri nu se primeau femei. Pînă la urmă, am reuşit să intru ucenic la o tîmplărie, fapt destul de mulţumitor, deoarece nici femei-tîmplar nu întîlneşti pe toate drumurile.
Cum aveam de-acum o meserie, m-am gîndit că a venit timpul să mă mărit. Aşa că pe primul băiat drăguţ pe care l-am întîlnit în cale l-am acostat, întrebîndu-l: „Singurel, singurel?" iar el, fiind destul de timid, s-a lăsat atras cu uşurinţă, fapt care m-a cam pus pe gînduri în ceea ce priveşte moralitatea lui. Peste două săptămîni am mers la părinţii lui, ca să cer mîna viitorului soţ, iar peste încă o lună îl treceam pe tînărul meu mire, pe braţe, pragul locuinţei noastre.
Iubitul meu soţ m-a nemulţumit, la început. Nu se pricepea deloc să gătească, dar la prima lui aniversare i-am făcut cadou o carte de bucate şi un şorţ de bucătărie. Treptat, a început să gătească destul de bine. Se pricepea într-o oarecare măsură şi la curăţenie, numai cînd îmi călca fusta plisată îşi dădea în petec, obligîndu-mă să-i fac observaţie şi vă dau cuvîntul meu că nici după trei ani de zile soţul meu n-a fost în stare să înveţe să calce o fustă plisată. În plus, mă deranja mereu de la preocupările mele. Cînd la televizor se transmitea cea mai interesantă fază a unui meci, venea să mă întrebe ce să mai gătească pentru a doua zi, iar cînd citeam ziarul îmi distrăgea atenţia cu zgomotul aspiratorului sau al maşinii de spălat.
Aşa că, de supărare, am început să joc pocker cu băieţii, să cutreier cîrciumile şi să-l mint că am avut şedinţă, ca să nu-l mai aud plîngîndu-se că-i obosit şi că nu-i ajunge timpul să le facă, singur, pe toate. Pe de altă parte, nu ştia să aprecieze nici preocuparea mea de a-i ridica nivelul cultural. Cînd îi povesteam, înainte de culcare, ce mai citisem, ce piesă de teatru sau ce film mai văzusem, sau cine urma să joace în echipa noastră naţională de fotbal, în loc să mă asculte, adormea pe loc. Totuşi, odată, cînd i-am citit un proverb în care se spunea că „nu există femeie atît de proastă să nu poată face din cel mai deştept bărbat ceea ce vrea", s-a supărat, a început să plîngă, şi-a strîns lucrurile şi a plecat la maică-sa. Evident, am divorţat. După această experienţă nefericită şi altele două, similare, am hotărît să mă las păgubaşă, convinsă că celibatul este un mod de viaţă mai potrivit pentru mine.
Între timp, împlinind patruzeci de ani, m-am gîndit că majoritatea bărbaţilor, la această vîrstă, aspiră la un post de conducere, aşa că eu care mi-am propus ca scop în viaţă să realizez tot ce poate realiza şi un bărbat, m-am apucat să caut un astfel de post. Ei bine, după îndelungi căutări, am găsit singurul post de conducere disponibil pentru mine: conducător auto la I.T.B.
(Perpetuum comic ’82, pag. 24)