Uite-o cum se duce! Aşa va fi! Să mi se întîmple asta tocmai mie, ca şi cum n-aş fi avut destul necaz. Sînt şi eu o orfană sărmană, stingheră, ţintuită pentru tot restul serii la afurisita asta de petrecere unde nu cunosc pe nimeni. Şi acum jartiera mea e gata să cedeze.
Ăsta-i şi felul cel mai amar de singurătate. Oricine ţi-o poate spune. Acela care nu ţi-o spune e un împuţit. Mi se putea întîmpla în sanctietatea parfumată a budoarului meu. Sau chiar în relativa izolare a unui taxi. Dar nu. Ar fi fost prea frumos. Trebuie să mi se întîmple exact cînd sînt încolţită ca un guzgan înspăimîntat într-o cameră plină cu necunoscuţi. Şi camera de toaletă se află la patruzeci de iarzi distanţă. Dacă glasul meu ar putea să emită gîndurile ce mi se învolburează în mine! Oameni buni, dac-aş avea puterea! Aş face ca încăperea să se golească exact în treizeci de secunde. Mulţumesc Domnului că stăteam pe scaun cînd a pocnit jartiera! Este un comentariu asupra existenţei, pentru dumneavoastră. O privire fugară asupra profunzimilor în care o fiinţă se poate adînci. Singurul lucru pentru care trebuie să fiu pe de-a-ntregul recunoscătoare, e că stăteam pe scaun cînd mi-a pocnit jartiera.
Ce se presupune că face o persoană într-un caz ca acesta? Ce-ar fi făcut Napoleon? Trebuia să-mi păstrez calmul. Am devenit practică. Am început să fac planuri. Trebuia să evit cu orice preţ să intru în panică. Să spun orchestrei, pentru numele lui Dumnezeu, să cînte întruna.
Singura cale este să stau aici şi să nu mă mişc, astfel ciorapii mei nu vor aluneca în jurul gleznelor. Va veni şi vara cea strălucitoare, amarnica toamnă şi vesela şi recea crăiasă a zăpezii. Iar eu voi rămîne aici, ţintuită de acest lucru afurisit. Dragostea şi faima vor trece pe lîngă mine şi nu voi cunoaşte niciodată bucuria sacră, teribilă de a ţine un mic trup cald în mîinile mele recunoscătoare. Nu voi putea aşterne pe hîrtie vorbe nepieritoare de care să se minuneze posteritatea; nu vor exista pentru mine nici călătorii, nici bogăţii, nici prietenii, nici o aventură strălucitoare, nici bucuria dulce a feminităţii mele graţioase. Ah, ce infern! Plăcut o să mai fie pentru norocoasa noastră gazdă, cînd fiecare pleacă acasă şi eu stau încă aici! Mă întreb dacă voi ajunge să-i cunosc vreodată destul de bine ca să-mi pot pleca în faţa lor capul şi să le şoptesc micul meu secret. Presupun că ne vom obişnui destul de mult unii cu alţii. Probabil voi sta aici mult timp; nu mă voi uza prea tare stînd aici, an după an, ţinîndu-mi ciorapul să nu cadă. Poate ei mi-ar putea găsi o întrebuinţare după o vreme. Ar putea să-şi atîrne pălăriile pe mine sau să-mi folosească poala rochiei ca scrumieră. Mă întreb dacă nu cumva contractul lor de închiriere expiră la întîi octombrie. Nu, nu, nu, nici nu vreau să aud un cuvînt despre asta; dumneavoastră plecaţi toţi înainte şi pe mine lăsaţi-mă aici, noilor chiriaşi. Aştept ca hainele mele să se îngălbenească asemenea celor aparţinînd domnişoarei Havisham din Marile speranţe de Charles Dickens, un romancier englez, 1812—1870. Domnişoara Havisham avea o inimă sfărîmată, iar eu am o jartieră ruptă.
Mă gîndesc la o viaţă tînără, promiţătoare, întreruptă, distrusă de o jartieră!
Dacă ar trebui să-mi trăiesc viaţa din nou, nu m-aş mai încrede într-o jartieră rotundă; niciodată n-am să am încredere într-o jartieră sau într-un financiar american — asta m-a învăţat viaţa.
Ca să fi putut avea o soartă mai bună, ar fi trebuit să port corset sau să fi plecat fără ciorapi, şi să fac pe fata veşnic văratică. Sigur că stîrnesc mare vîlvă la această petrecere. Îmi fac simţită personalitatea. Mă furişez în fiece inimă, asta fac acum. Oh, aţi cunoscut-o pe Dorothy Parker? Cu cine seamănă? Oh, este teribilă! Dumnezeule, este veninoasă, stă într-un colţ, posacă, toată seara nu deschide gura. O femeie mută cum n-aţi văzut în viaţa dumneavoastră. Ştiţi, se spune că nu scrie un cuvînt din mintea ei. Se spune că plăteşte pe un biet tînăr care locuieşte într-un apartament modest din East Side cu zece dolari pe săptămînă pentru a-i scrie opera, iar ea doar semnează. E silit s-o facă, amărîtul, pentru a-şi ajuta o mamă neputincioasă şi cinci fraţi şi surori; în timpul zilei, face butoniere. Este îngrozitoare!
Puţini ştiu, neghiobi orbi, că sînt plină de gingăşie şi afecţiune, şi că mor de dorinţa să dau, să dau, să dau mereu. Tot ceea ce văd ei este nefericita mea postură. Acum, mă priveşte un bărbat.
— În ordine, scumpule, n-ai decît să te uiţi pînă ameţeşti. Arăt destul de neghioabă, nu-i aşa, cum stau aici ţinîndu-mă cu mîinile de genunchi? Da, şi sînt singura care şi-l va ţine în continuare. Ce gîndeşti despre asta, drăguţule?
Ceruri, faceţi în aşa fel ca nimeni să nu se apropie şi să încerce să se împrietenească cu mine. Este pentru prima dată cînd îmi doresc asta, în toată viaţa mea. Ce voi face dacă vine cineva? Să presupunem că încearcă să-mi strîngă mîinile. Să presupunem că cineva îmi cere să dansez. Va trebui doar să dau din cap şi să spun:
— Nu vorbesc englezeşte, asta-i tot. Mi se poate-ntîmpla asta mie, să mă rog eu ca nimeni să nu vină lîngă mine? Pe cînd mă îmbrăcam, pentru a veni aici mă gîndeam „poate aceasta va fi noaptea în care romantismul va pătrunde în viaţa mea." Oh, numai de m-aş putea folosi de ambele mîini, doar să-mi acopăr faţa şi să-mi plîng amarul!
Acel bărbat, bărbatul acela care mă privea! Iată-l! Oh, ce mă fac? Nu pot spune: „Domnule, nu am plăcerea de a vă cunoaşte". Nu mă pricep la lucrurile astea. Nu-i pot răspunde într-o franceză perfectă.
Dumnezeu ştie că nu mă pot ridica pentru a mă îndepărta semeaţă. Mă întreb cum va privi asta, dacă i-aş spune totul. Poate m-ar găsi excentrică. Poate că vibrează în el o coardă umană undeva, înăuntru. Poate are o soră, sau o marnă, sau ceva. Poate se va dovedi a fi un nobil al Naturii.
— Bună seara. Ascultaţi, ce-aţi face, dacă aţi fi în locul meu, şi...?
În româneşte de SUZANA CARMEN DUMITRESCU
(Perpetuum comic ’91, pag. 148)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu