Naturalist cu natură moartă

        În fundul curţii, la măsuţă, tînărul profesor de ştiinţe naturale îşi răsfoia ierbarul filă după filă, cu acea grijă pioasă cu care cercetătorii mînuiesc manuscrisele dinastiei din Memphis, iar vocea sa avea un tremur liric, pătimaş, dar reţinut ca a tuturor marilor colecţionari. Îl ascultam fermecat.
        — Da, în cartoanele acestui ierbar se odihnesc pentru vecie trei anotimpuri: primăvara, vara şi toamna. E drept, rochiţele Florei nu mai scînteiază în acest garderob. Şi totuşi, vraja lor e de nestins. Iată acest ghiocel! Nu, nu pune mîna! Priveşte-l cu lupa... Nu-i aşa? Parca doarme... Îl privesc acum în toiul primăverii şi, dezminţînd termometrul şi pe nevastă-mea ce mă trimite după gheaţă, mă văd parcă în crîngul mirosind a zăpadă, a frunze moarte, sub întîiul sărut al primăverii. Stai! Treci după boschetul de colo dacă vrei să strănuţi!


        N-a fost însă nici un strănut. Liniştit şi poetic amicul continuă:
        — Iată! Algele acestea brune sînt presate între două sticle. Crede-mă, nu există o ţesătură mai fină decît a acestor neînsemnate plante. Parcă le vezi plutind. Nu, nu, te implor, nu răsufla pe gură - se agită din nou proprietarul ierbarului. S-ar putea să le risipeşti ca pe-o cenuşă sacră... Sau iată aici — întoarce el o nouă filă a ierbarului — o plantă modestă: Traista ciobanului — cu umbreluţa ei de steluţe albe... Oh, îmi evocă cărările prăfuite bătute de ciobanii singuratici, păziţi numai de modestia ei... Şi priveşte brînduşa aceasta de toamnă, cu potirul ei violet, în care, parcă, s-au topit toate amurgurile lui Bacovia, sau margareta aceasta de cîmp, ca un cărăbuş de aur. O, dar să lăsăm ierbarul. Mă podideşte emoţia, mi se împăienjenesc ochii de lacrimi şi văd în orice miţişor de salcie un crin imperial. Şi doar e limpede: n-am voie să lăcrimez. Umezeala nu le prieşte delicatelor mele prizoniere. Profesorul face o pauză, apoi continuă cu pumnii strînşi: O, de-ai şti cum păstrez acest ierbar.. Îţi jur că dacă un şoarece ar îndrăzni să-mi roada un singur stigmat sau o sepală, îţi jur, pisică m-aş face!
        În aceeaşi clipă vocea îi fu acoperită de un lătrat ascuţit, care venea din stradă.
        — Ia te uită, potaia! Iar a fugit de acasă! Stai o clipă! Să vezi ce mi ţi-l pocnesc!
        Tînărul se îndreaptă hotărît spre un arţar plantat de curînd pe marginea trotuarului, îndoaie tulpina cu piciorul, îi smulge furios crenguţele, apoi aleargă după cîine.
        La colţ, cîinele schelălăia jalnic. Dar botanistul se întoarce victorios şi zvîrle senin reteveiul. Priveşte apoi nedumerit spre prietenul lui. De ce e supărat?
        — Îţi pare rău? A, pagubă-n-ciuperci... Un arţar banal... Pentru mine n-are nici o valoare
        — Cum n-are nici o valoare?'
        — Nu cumva îţi închipui că ai putea presa copaci? Hai. Şi... pe urmă, priveşte... Accacia comunis... Frunzuliţe... Vezi? Arţar am eu de mult în ierbar!

(Perpetuum comic ’84, pag. 35)

 

 

Vezi toată postarea

Examen de treaptă

        Este posibil ca şurubul — catalogul de descoperiri şi invenţiuni nu precizează nimic în această privinţă — să nu fie descoperirea unui părinte, în ciuda puternicei atracţii pe care acesta o exercită asupra unora dintre ei. Oricum ar fi, şurubul, se ştie, are întrebuinţări multiple şi se strînge, de regulă, în mod empiric, cu diverse patente. Exista însă şi unii care strîng şurubul într-un mod mai subtil: cu cleştele autorităţii paterne. Mai ales în preajma examenelor. În acest caz strîngerea şurubului începe, organizatoric, printr-o convorbire cu dirigintele.
        Dirigintele — Ştiţi, curînd vor începe examenele de treaptă...
        Părintele — Sigur. Am să strîng şurubul.
        Dirigintele — Atenţie, la matematică e cam slăbuţ.
        Părintele — Mda. Păi, o să strîng şurubul.
        Dirigintele — Are nevoie şi de lectură. Multă lectură...
        Părintele — Strîngem şurubul, tov. diriginte.
        Apoi această operaţiune este prelucrată la nivelul unei şedinţe de jos, în familie, cu mama.
        Tatăl — De mîine nu-i mai dai voie pe stradă, desumfli cauciucurile la bicicletă, decretezi mingea de fotbal bibelou şi i-o încui în biroul meu. Sertarul din dreapta.
        Mama — Şi pe cea de tenis?
        Tata — Nu. Pe asta o pui în sertarul din stînga. Băiatul are examen de treaptă. Şi vezi să nu-l deranjeze derbedeii. (În acest caz cuvîntul „derbedeu" a devenit un prenume personal, desemnînd în mod global, pe toţi prietenii şi colegii). Şi mîna tatălui mimează o elice.
        — Atenţie la şurub. Îi muţi măsuţa de la fereastră să nu-l distragă nenorocitele alea de vrăbii şi nu-i mai dai voie în curte. Aerul l-ar putea moleşi.


        Tatăl meditează. Ce măsuri să mai ia? Să scoată un tranzistor de la aparatul de radio şi siguranţa de la televizor? Să închidă uşa camerei! Să suprime abonamentul la ziare?
        Se simte dezarmat.
        Sînt prea puţine mijloace de stimulare! Ce face revista de pedagogie? Institutul de cercetări? Oare mai e timp să facă o sesizare la ziar? Mai e timp să primească răspuns pînă la... treaptă?
        Tot şurubul e mai practic, îşi zice omul şi se întinde pe canapea ceva mai mobilizat.
        A treia fază aparţine mamei. Dînsa, inimă de mamă, îndulceşte regimul patern cu polivitamine, cu cîte o linguriţă de şerbet şi cu dulci promisiuni.
        — Las’ că vine ea vacanţa, puiule. O să ai timp atunci pentru toate...
        Băiatul, strîns cu şurubul, se înşurubează în odaie, în scaun, în hîrtii şi caiete. Şi de atîta înşurubare simte că-i plesneşte ţeasta...
 

***

        Din cînd în cînd se face şi controlul şurubului. Iată-l de pildă chiar acum pe „controlor" intrînd în odaia prizonierului. Se opreşte nebăgat în seamă şi deodată se luminează la faţă. Bravo, băiatul citeşte... Apoi brusc se întunecă. Chicoteşte? Rîde? De ce?
        — Ce faci tu, mă?
        Îi smulge cartea din mînă şi descifrează titlul.
        Ce citeşti tu acolo, mă? „Mizerabilii", hai? De Victor Hugo îşi arde ţie acum? Şi eu care vreau să fac om din tine. Ei bine, las’ că am eu ac de cojocul tău. Mizerabile!
        Şi, cuprins de o subtilă inspiraţie tehnică începe să strîngă şi mai tare... şurubul.
        Cine o fi inventat şurubul? mă întreb. Catalogul de invenţiuni şi descoperiri nu spune nimic în această privinţă. Păcat, căci un lucru mi se pare de necontestat: geniul uman a dat cu această ocazie un prim examen de treaptă.

(Perpetuum comic ’82, pag. 16)

Vezi toată postarea