Nu lipsea nimeni dintre obişnuiţii galei de sîmbătă seara. Aşa numise cineva săptămînala lor întîlnire de la „Agenţie": gala de sîmbătă seara. „Unde-i Vasile?" întreba cîte un vecin. „Unde să fie? făcea nevasta lui Vasile, la gală!" Şi vecinul se însenina şi pornea repede într-acolo. „Fir-ar să fie, îngîna, uitasem că-i sîmbătă". Şi vorba ţinea loc şi de mulţumire, şi de rămas bun.
Erau toţi. Acelaşi chibrit aprindea un Snagov, un Carpaţi cu filtru şi o Mărăşească, apoi discuţia continua mai aprinsă decît ţigările. Peste tot, peste toate, trona Nea Mişu, „patronul", cum i se spunea, mulţumit ca şi ceilalţi, după ce vreme de-o săptămînă dusese dorul galei. Nu completau, nu depuneau nici un buletin. Mîzgăleau, deocamdată, fluturaşi, aşa cum fac liceenii ciorne la tezele mai importante.
Din cînd în cînd îşi făcea apariţia cîte un necunoscut, dornic să joace unul sau mai multe buletine. Îl priveau în tăcere, ca pe o apariţie extraterestră, şi - culmea! - cel mai iritat era Nea Mişu. Se grăbea să-l expedieze pe intrus: „N-avea, dom’le, timp să joace pînă vineri?" bombănea după ce uşa se închidea în clanţă. Supărarea ţinea doar o clipă, apoi se îndesa mai bine în scaun, îşi înfunda mai adînc mîinile în buzunare, savurînd cu adîncă satisfacţie vacarmul reluat.
— Ce zici, scoate VOINŢA un punct afară? întreba cîte unul.
Cel întrebat îşi încreţea fruntea în semn de adîncă meditaţie:
— Ştiu şi eu? răspundea după cîteva clipe de cumpănire. În tur VOINŢA le-a dat un punct, aşa că n-ar fi imposibil să-l primească înapoi. Pune şi tu 1-X.
— Aţi îmbătrînit în agenţia asta şi n-aţi învăţat nimic! sărea un altul. Ce-a fost în tur, a fost în tur, acum însă e altceva. Aţi uitat că în şaptejdoi VOINŢA i-a scăpat de la retrogradare? Acum e ea la moară şi vă spun eu că aceia le dau două puncte în mod sigur. Joacă 2 şi mulţumeşte-mi că ţi-am deschis capul!
— 2 solist? Adică să renunţ la 1-X? clipea nedumerit primul.
O secundă de tăcere, după care urma hotărîrea definitivă:
— Pune 1-X-2, că ăsta-i unul din cele mai grele meciuri ale etapei. Jucăm la altele solişti, aşa că tot la aceiaşi bani ieşim.
De ani şi ani umbra premiului cel mare îi urmărea şi-n vis, îi vedeau conturul pe pereţii agenţiei, erau convinşi că într-o bună zi... Numai că etapa sfîrşea mereu prin a li se părea neinteresantă, cu meciuri care nu promit prea mult, uşor de ghicit, deci lipsite de perspectiva celor 13 rezultate exacte, capabile să „spargă banca".
Uşa de la intrare scîrţîi din nou. Răsuflară uşuraţi, nu era vreun străin, ci venise Austriacu, adică Sandu Trandafir, poreclit astfel. Odată, prin 56-57, cîştigase la hipodrom Pariul Austriac şi, de bucurie, sărise din tribună, tocmai de sus. Se alesese cu vreo şapte mii (bani mari în vremea aceea) şi două luni, cît stătuse în ghips, o ţinuse numai într-un chef. Cînd a ieşit din ghips erau şi părăluţele pe sfîrşite, i-au mai ajuns doar de baston. Rămăsese cu un picior mai scurt şi cu porecla asta: Austriacu. De-atunci să nu mai audă de cai, joacă mai bine la „Pronosport".
— Hai, nene, ai sosit la timp! îl luară ceilalţi „din volé", ia zi, ce face PROGRESUL la FECEME?
Austriacu surîse superior.
— Staţi copii, le zise din uşă, cade omul din tribună şi tot mai stă o clipă să-şi tragă sufletul! Ceru un scaun, i se aduse, apoi continuă: Păi, ia spuneţi-mi voi, nu i-a dat PROGRESUL FECEME-ului pe Badea şi pe Cînţău în iarnă, atunci cînd a fost „fereastra" aia la transferări? Ee? Şi ce ziceţi voi, i-au dat pe ochi frumoşi sau pe puncte-punctuleţe?
O tăcere adîncă îi confirmă că ceilalţi uitaseră amănuntul.
— Asta-i bomba! conchise. Puneţi 2 la sigur şi să trecem la meciul următor.
— Un moment, fraţilor, că nu-i chiar aşa! îndrăzni unul dintr-un colţ. FECEMEUL e la greu acum, dacă mai pierde un meci acasă ajunge la minus 5 şi e ca şi căzut.
Şi el avea dreptate! Tot 1-X-2, rămînea valabil, meci deschis oricărui rezultat.
— Vine la rînd AVÎNTUL-METALUL, aici e aici, amîndouă în mijlocul clasamentului, rîcă mare între ele...
Nu îndrăzni nimeni să mai adauge ceva, se auzeau doar zarurile celor doi care, la o măsuţă mică, îşi continuau netulburaţi partida de table.
— Zi, mă, Pensetă, şi tu ceva, ce taci ca un peşte prăjit? atacă unul, leat cu pensionarul prins pînă peste cap de aventura celor 30 de puluri.
— Doi-unu! se auzi glasul dogit al lui Pensetă.
— Ce doi-unu?! săriră ceilalţi. 2-1 pentru AVÎNTUL, sau să jucăm 1-2?
— Nu, 2-1 aici, la table! catadixi Pensetă să mai adauge, după care se întoarse imperturbabil la jocul lui.
Fusese tîmplar pînă la pensionare. Un accident de muncă îi retezase trei degete de la mîna dreaptă, rămăsese doar cu degetul mare şi cu cel mic, pentru asta îi spuneau Pensetă. Cu degetele rămase, agăţa zarurile şi le arunca cu dexteritate de scamator. Refuza să joace cu mîna stîngă, spunea că are ghinion. Cu dreapta, într-adevăr, avea un noroc nemaipomenit. De aceea, spre finalul „galei", îl şi punea să completeze buletinul. Scria totul cu dreapta, strîngea vîrtos stiloul între cele două degete, înscriind în pătrăţelele buletinului 1-X-2.
— AVÎNTUL-METALUL? Nici nu mai ştii ce să joci, nici că s-a pomenit meci mai încurcat. Patru fotbalişti de la METALUL jucaseră anul trecut la AVÎNTUL, alţi patru făcuseră drumul în sens invers. De unde să ştii ce rădăcini or fi păstrat?! Plus că directorii comerciali ai celor două întreprinderi tutelare erau veri primari.
— Precis? întrebară în cor.
— Ştiu din sursă absolut sigură, confirmă cel ce deţinea ştirea.
Asta era prea de tot, semnele de întrebare se buluceau în aer, lovindu-se unele de altele şi căzînd apoi în zbor planat pe fluturaşii, din ce în ce mai mîzgăliţi. Tensiunea ajunsese la limita maximă.
— Cică şahul ar fi sportul minţii! explodă Nea Mişu. De unde?! Acolo trebuie să calculezi cu o mutare-două înainte. Aici trebuie să ai în vedere trei-patru mutări, fără să mai vorbim de faptul că la şah nu apare nici tipul în negru, cu fluierul.
— Era mai uşor la cai, pe cinstea mea! mormăi ca pentru sine şi Austriacul. Cel puţin, acolo mai cunoşteai vreun jocheu şi-ţi vindea un pont.
— Marţ! se auzi vocea lui Pensetă. Lăsaţi fotbalul, jucaţi pe mine, fraţilor! hohoti el, necăjindu-şi adversarul învins. 1 solist, fără probleme, sînt cel mai valoros din cartier!
Nu le ardea de glumă, priviră în tăcere fluturaşul completat de sus pînă jos cu 1-X-2. Ajungeau la pepeni!
— Să tăiem 2-ul la meciul GLORIEI, n-are nici o şansă în deplasare! propuse unul.
Rumoare de nedescris. Tocmai la GLORIA?! Exact 2-ul ăsta ar fi bomba etapei, exact aici ar da lovitura! Şi apoi toată agenţia ştia că GLORIA aşteaptă să vadă dacă le livrează sau nu partenerilor ţiglele promise, tocmai în funcţie de rezultatul meciului de mîine. Concluzia veni de la sine: „Nu se poate, nene, ce, eşti copil?"... Nu era copil, dar nici 1-X-2 de sus pînă jos nu mergea, degeaba completa Pensetă buletiunul.
Ca şi sîmbăta trecută aruncară oftînd hîrtiuţa la coş, se apropia de altfel şi ora de închidere. Mai intră grăbit un copil trimis de taică-său să depună un buletin. Îl priviră în tăcere, în vreme ce ei jucară cîte un loz în plic: numai „necîştigătoare", unul singur scoase un „6 lei". Îl dădură puştiului;
— Ia-i tu, măi ţîcă, să ai de bomboane. Noi vînăm cîştigul cel mare, cu 13 rezultate exacte, aşa că mai avem răbdare pînă sîmbăta viitoare...
(Perpetuum comic ’82, pag. 34)