Vai, cuvintele noastre cele de toate zilele, cîte feste pot să ne joace atunci cînd nu le folosim cum trebuie! S-ar putea scrie cărţi întregi, ba s-au şi scris, cred, rămîne doar să le citim... La cele scrise pînă acum, aş vrea să adaug şi eu aceste rînduri, despre una din preţioasele noastre de odinioară. Personajul mi-a fost creionat de mult de un distins profesor pensionar, fostul meu vecin P.S. care însă a lăsat portretul în faza de schiţă. Mă gîndesc că stampa desenată în faţa mea de vechiul şi emeritul dascăl de limbă românească ar putea să suscite interesul unor amatori de gravuri vechi. De aceea m-am hotărît s-o scutur de praf, să-i întăresc conturul şi s-o expun în public.
Doamna Esmeralda Eleutherescu se consideră o persoană nespus de delicată şi de aceea este preocupată tot timpul să nu rostească pentru nimic în lume o mulţime de cuvinte şi expresii de provenienţă „mitocănească", de la ţară şi de la mahala. În timpul promenadei rituale pe care o face la braţul domnului Ermil Eleutherescu, legiuitul consort, dumneaei îl întîlneşte pe domnul Popescu-Delaplosca, vechi prieten al familiei. Întîmplător, mă aflu cu cîţiva paşi în faţa lor, afluxul amatorilor de plimbare nu-mi permite să mă îndepărtez prea mult. După ce-şi exprimă surpriza de a-l fi întîlnit pe domnul Delaplosca, doamna Eleutherescu exclamă cu afectare teatrală:
— Vai, ce dulce este!! E băiat, sau fetiţă?... Vai, Georges, de ce nu ni l-ai prezentat pînă acum?!
Îl cunosc şi eu pe domnul Popescu-Delaplosca, conu’ Iorgu pentru prieteni, Georges pentru consoartele lor şi celelalte cunoştinţe feminine, foarte numeroase de altfel, îl ştiu celibatar convins şi sînt intrigat să aud aşa nitam-nisam că-şi plimbă odrasla pe Corso. Întorc capul şi ce văd? Domnul în „cestiune" purta în lesă un exemplar enorm din familia canidelor, poate un Saint Bernard; eu nu-i cunosc bine decît pe cei ciobăneşti şi pe cei de curte, subspecia „canis javra". La noi în sat, oamenii, destul de retrograzi, nu creşteau decît această rasă inferioară, să nu cumva să se zică despre localitatea noastră că ar fi „sat fără cîini"! Deşi îmi scapă încă atîtea subtilităţi aristocratice, înţeleg totuşi: doamna Eleutherescu vrea să ştie dacă fiara aceea este dulău sau căţea! Într-adevăr, oribile cuvinte!
Cei trei au continuat plimbarea în compania celui de-al patrulea, „băiatul" sau „fetiţa" (nu fusesem atent la răspunsul stăpînului). Doamna Eleutherescu povesteşte apoi cu însufleţire impresii dintr-o vizită făcută la moşia unor prieteni din „lumea bună":
— Tocmai cînd mă aflam eu acolo, calul doamnei Hortense care era într-o poziţie foarte interesantă a născut un pui de culoare maro, cu o steluţă albă în frunte.
De-acum sînt familiarizat cu codul doamnei Eleutherescu, aşa că traduc rapid, fără nici o ezitare: „Iapa d-nei Hortense a fătat un mînz roib..." (Restul era clar). Ştim că într-un basm popular, şi Făt-Frumos, şi Calul său vin pe lume în aceeaşi zi. Împărăteasa mîncase un măr curăţat, iar iapa — cojile mărului... Mă mir că nimeni n-a observat pînă acum că Făt-Frumos şi Calul, născuţi din acelaşi măr, erau pe jumătate fraţi! Şi puteau să fie chiar gemeni monovitelini, dacă... Dacă n-o fi cumva la mijloc o încurcătură asemănătoare cu confuzia de topică din fraza doamnei Eleutherescu! Dar asta e altă poveste!...
Mi s-a mai întîmplat să mă aflu într-o seară în preajma delicatei doamne Esmeralda şi a venerabilului ei soţ d-l Ermil, acompaniaţi de acelaşi domn Iorgu Popescu-Delaplosca şi de domnişoara Marie-Jeanne, femeia inimii acestui vajnic luptător pentru promovarea celibatului. Ieşisem de la teatru, fusesem la un spectacol despre care se vorbea foarte mult. Logodnica mea ţinuse morţiş să-l vadă. Juca neuitatul, marele Tony, idolul tuturor femeilor. El merita într-adevăr toate laudele. Piesa nu făcea nici o ceapă degerată, deşi avea trei acte şi nenumărate tablouri. Intrasem la restaurantul „La Bonne bouffe", în versiune românească — „Poftă mare". (Ambele denumiri erau înscrise pe firmă). Era un local foarte popular la care veneau să supeze după spectacol mai toţi amatorii de bucătărie tradiţională şi de muzică lăutărească de bună calitate. Vechile mele cunoştinţe ocupau o masă la vreo doi metri în faţa mea. Chelnerul le dăduse lista de bucate pe care doamna Eleutherescu o studia cu mult interes prin torgnon. Într-un tîrziu, agasat să tot stea îndoit ca un semn de întrebare, cu şervetul alb pe antebraţul mîinii stîngi, chelnerul îndrăznise s-o grăbească:
— Doamnă, fie-vă milă, vă rog să vă hotărîţi, mă aşteaptă atîţia să le iau comenzile...
Doamna Eleutherescu se îndurase de el, înălţase capul şi rostise încurcată, de parcă ar fi tradus dintr-o limbă imposibilă:
— Te rog să-mi aduci şi mie o... supă de stomac...
Pasămite, doamnei Eleutherescu îi plăceau bucatele tradiţionale prin care ajunsese celebru acest local, dar zăbovise atîta pentru că nu putea găsi o traducere mulţumitoare pentru denumirea plebeeană (vai, ce oribil sună!) — „ciorbă de burtă"!
La puţin timp după aceasta, m-am căsătorit şi m-am angajat împreună cu soţia la liceul din oraşul ei natal. În felul acesta, drumul meu s-a îndepărtat de al familiei Eleutherescu şi al celorlalţi cultivatori zeloşi ai eufemismului din cercul domniei-sale pe care-l frecventasem şi eu un timp, din pur amuzament. Multă vreme după aceea, repetam cu acelaşi orgoliu ca şi Boileau: „J’appelle un chat un chat et Rolet un fripon”! Ca şi cînd ar fi un lucru de mare fală să zici ca pisica e pisică şi Iorgu — un escroc, fie şi sentimental!... Păcat că n-am luat în serios lecţia doamnei Eleutherescu atunci cînd încă se mai putea îndrepta ceva!... Lipsa acestei lecţii o resimt ori de cîte ori îmi bat capul să aflu cum aş putea să mai numesc pisica altfel decît pisică!...
(Perpetuum comic ’89, pag. 101)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu