Eram la mare, la vila scriitorilor, într-un iulie afurisit de fierbinte. Într-o seară, pe cînd încercam să sorb o frîntură de răcoare pe sub pomii copleşiţi de frunze, m-am pomenit, pe banca de piatră, cu bunul meu prieten, scriitorul Constantin Georgescu. Cine nu-l cunoaşte pe acest neastîmpărat, pus pe şotii toată vremea, gălăgios şi hazos, care a reuşit performanţa să aibă mulţi prieteni?
Mai întîi l-am privit în treacăt, apoi m-am mutat mai la capătul lespezii şi am rămas tăcut, uitîndu-mă în depărtările de unde se naşte marea. Costică s-a foit, şi-a aprins o ţigară, a tuşit de cîteva ori fără motive patologice, după aceea, oftînd prelung, mi-a şoptit:
— Vărule, sînt într-o situaţie a dracului.
— Ei, cum aşa?
A tras adînc în piept un fum din mahorca aia puturoasă, apoi, prinzî-ndu-mă de braţ, mi-a zis cu glas plîngăreţ:
— Ştii că-mi fac o casă la Snagov.
— Da, am auzit.
— Ei, dar nu ai idee ce înseamnă chestia asta. Să faci gropi, să torni fundaţii, să ridici ziduri, să pui acoperişul, s-o tencuieşti, să-i aplici lemnăria, să-i...
L-am oprii cu un gest grăbit.
— Prietene, nu cumva vrei să-mi ţii un curs despre cum se ridică o casă? Lasă-mă în pace! Nu mă interesează chestia în cauză.
— Păi pe tine nu te importă, da’ pe mine?!
— Şi ce legătură am eu?
— Păi o să ai!
— Cum aşa? l-am întrebat rîzînd.
— Fiindcă fără tine nu pot să-mi termin casa.
— Ei, aşi! Ce spui, domnule?
— Da. Ascultă-mă. Un prieten de-al nostru comun, nu vreau să-i dau numele, m-a trimis la tine ca să te înduplece să faci o faptă mare.
— Zău? Care-i aia? l-am întrebat nedumerit.
— Ei, ia-o uşor, nu te grăbi. Mie îmi lipsesc clanţele de la uşi. În rest am totul. Ieri, trecînd prin Constanţa, ce crezi că văd la un magazin de fierărie? Nişte clanţe. Dar nu oricum, ci unele de-alea boiereşti; cu brizbrizuri, cu farafastîcuri lucioase şi cu nişte chei turnate în bronz patinat. Am intrat imediat în magazin să cumpăr vreo zece. Să fie, nu de alta. Nici nu-s scumpe: una costă două sute de lei cu instrucţiuni cu tot. Fac bon şi merg la casă. Cînd bag mîna după bani, să damblagesc! Buzunarul era gol! Gol, înţelegi? Nici o para! Doamne-Dumnezeule, mi i-a furat careva! Pesemne în înghesuiala de la chioşcul de răcoritoare! Ce mai vorbă lungă, am revenit la vilă cu inima cît un purice. M-am gîndit ce-o să-mi zică Despina, care, de fiecare dată cînd pierd ori mi se fură bani — că păţesc mereu trăznaia asta — mă bănuieşte că m-am încurcat în vreo viţă de vie. Şi-acum ce mă fac?
— Simplu. N-o să-ţi mai cumperi zece clanţe, i-am răspuns.
— Păi nici nu aş vrea zece. Una, doar una, care costă două sute de lei. O iau şi o duc la un prieten la Bucureşti şi-l rog să-mi toarne nouă bucăţi la fel. Nu crezi că aşa este foarte bine?
— Da, e foarte bine, îl susţin eu.
— Atunci, dacă eşti de aceeaşi părere cu mine, te rog să-mi dai repede banii, ca să mai prind ultimul autobuz. Mîine e duminică şi după aia să nu pierd ocazia.
— Dar de ce tocmai mie îmi ceri bani? De ce nu te duci la Băieşu, ori la Pituţ?
— Doamne-fereşte! sări el. Cum să mă duc la ăştia? numai tu poţi să-mi dai. Adică ai bani şi eşti băiat bun. Aşa mi-a spus mie cineva.
— Du-te la el să-ţi dea!
— Nu. El are nevoie de biştari mai mult decît mine.
— Bine, dar...
Costică se sculă brusc, trînti ţigara de pămînt, se luă cu mîinile de păr şi începu să plîngă:
— Să fiu al naibii dacă pot să-mi termin casa asta! N-am noroc. Dacă pentru două sute de lei tu îmi faci atîtea mutre, nu mai zic nimic. Să ştii că mi-ai fost de mare ajutor, fiindcă şi-aşa nu pot să-i spun Despinei că mi s-au furat banii.
M-am înmuiat. O fi avînd omul nevoie. Am vîrît mîna în buzunar şi am scos cele două sute de lei. Le-a luat, le-a privit cu atenţie, apoi mi-a zis:
— Rari oameni ca tine! Dacă n-ai fi bărbat, ţi-aş săruta mîna. Dar aşa...
Apoi a plecat.
Peste vreo oră, mergînd la masă, dau peste Costică Georgescu. Şedea cocoţat pe unul din scaunele barului, cu un pahar de băutură scumpă dinainte, vesel şi foarte spiritual.
— N-ai mai plecat la Constanţa? l-am întrebat
— Nu, fiindcă am pierdut autobuzul. Şi asta din pricina ta că atîta te-ai mocăit pînă mi-ai dat banii ăia... Şi-acum îi beau de necaz!
(Perpetuum comic ’88, pag. 152)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu