Tragedii în două replici

ŢĂRANUL ŞI MĂGARUL

La ridicarea cortinei, Ţăranul îl ciomăgeşte pe Măgar, care nu se mişcă.
ŢĂRANUL: De jumătate de oră îl ciomăgesc pe măgarul ăsta, şi el tot nu vrea s-o ia din loc. MĂGARUL: Măi omule, de ce nu mi-ai spus de la început? Eu credeam că mă ciomăgeşti ca să mă faci să stau locului.

AZIL DE NOAPTE

Scena se petrece la poarta unui azil de noapte pentru cerşetori. La ridicarea cortinei, Cerşetorul, întors din oraş, se apropie de Portăreasă, care stă în pragul uşii.
CERŞETORUL (către Portăreasă): Nu vă supăraţi, m-a căutat cumva miliardarul american Rockefeller?
PORTĂREASA: Nu, domnule.
CERŞETORUL: Ah, perfect! Mi s-ar fi părut foarte ciudat, dacă m-ar fi căutat.

LUNA ŞI LACUL

La ridicarea cortinei, Luna se ridică dindărătul munţilor şi se oglindeşte în Lac.
LUNA (oglindindu-se): Doamne, ce palidă sînt în seara asta!
LACUL: Cred şi eu, cu viaţa asta de noapte! Ia exemplu de la soare, care se culcă de cum asfinţeşte şi în zori e sus.

ÎNTÎRZIATUL

ŞEFUL (către Funcţionarul care vine cu o oră mai tîrziu): Cum îţi permiţi dumneata să vii la birou cu o oră mai tîrziu?
FUNCŢIONARUL: Uşurel, vă rog, n-am întîrziat deloc, ba chiar am venit mai devreme, fiindcă nu vin pentru azi, vin pentru mîine. Pentru azi am venit ieri.

POLITEŢE

Într-un salon. Un invitat, pregătindu-se să-şi aprindă o ţigară, se întoarce spre cei de faţă.
        — Vă deranjează fumul?
        — Nu.
        — Nici pe dumneavoastră?
        — Deloc.
        — Pe nimeni?
        — Pe nimeni.
        — Atunci, nu fumez.

În româneşte de ALICE GEORGESCU

(Perpetuum comic ’89, pag. 231)

Vezi toată postarea

Tusea

        Unul din elementele ce pot cauza prăbuşirea unei lucrări teatrale este tusea spectatorilor. Cînd teatrul începe să tuşească, înscenarea se cutremură.
        Şi mai dăunătoare e tusea pentru spectacolele lirice. Foarte dăunătoare, de altfel, în timpul concertelor. Se poate afirma, fără teama de a exagera, că tusea la un concert e unul din lucrurile cele mai iritante descoperite în ultimele secole. Sînt momente cînd o sală de concert pare că s-a preschimbat într-un sanatoriu. Un medic a explicat că tusea este în raport de emoţie, aceasta lămurindu-ne de ce accesele de tuse izbucnesc mult mai frecvent în cursul acelor piannissimo pline de melancolie. Cine ştie dacă teoria medicului e adevărată. El susţine că emoţia duce la îngroşarea nu ştiu căror glande ale gîtului şi de-aici tusea.
        În ceea ce mă priveşte, susţin că tusea e în raport şi de iarnă. Am observat că de fapt acest anotimp coincide în mod straniu cu cel al concertelor; numai ce încep concertele, începe şi iarna. Aşadar, muzica are vreo legătură cu condiţiile meteo? Da şi nu. Oricum, dacă stagiunea de concerte ar corespunde verii, emoţia n-ar duce la îngroşarea glandelor tusei. Care tuse îi deranjează pe cei ce o aud şi mult mai mult pe cei ce tuşesc, ştiind ei că-i deranjează pe ceilalţi. Aceştia, în timpul concertului, cu cît se străduiesc mai mult să-şi inhibe exploziile jenantei infirmităţi cu atît sînt mai chinuiţi de nevoia de a tuşi. Se abţin cît se abţin în aşteptarea unui fortissimo dar dacă acesta întîrzie, izbucnesc într-un imens acces de tuse. Timizii ce se înfioară numai la gîndul că ar putea tuşi, au parte de o specifică mîncărime a gîtului ce-i face să erupă în gigantice trombe la vreme de pianissimo, ţintuiţi de suavul reproş al vecinilor. Acestora şi se adaugă cei nevoiţi să tuşească pentru a acoperi reproşul cu iz de ultimatum al consoartei: „Iar ai uitat să cumperi bomboane!" În sfîrşit numeroase persoane tuşesc fiindcă îi aud pe ceilalţi tuşind.
        Rezultatul este o confuzie generală, o pagubă ireversibilă pentru artă, o situaţie ce nu poate dura. Bine, bine, mă veţi întreba, cum poţi să le interzici oamenilor să tuşească? Nu, domnilor, nu pot emite asemenea pretenţii. Eu mi-aş permite doar o modestă propunere care nu numai că ar elimina inconvenientele zgomotului tusei vis-à-vis de muzică, dar chiar ar exploata această invaliditate spre profitul artei fără să agraveze bilanţul stagiunilor lirice.
        În cîteva cuvinte ar fi vorba de preschimbarea tusei într-un instrument muzical. Să mă explic: ar fi de ajuns ca partitura, alături de portativele viorilor, violoncelelor etc. să le includă şi pe cele ale tusei. Din cînd în cînd, la o lovitură de tobă un acces de tuse, acest ultim instrument aparţinînd, ca să zicem aşa, publicului, fără să-l fi studiat la Conservator. Ar fi suficient ca sala să se abţină puţin şi să fie atentă la dirijor. Cînd bagheta va arăta în direcţia lojelor sau stalului, bum! toţi ce-i în nevoie dau drumul tusei, o dată, de două ori, de trei ori conform indicaţiilor partiturii transmise de dirijor. Fireşte, din mişcările baghetei, publicul va înţelege dacă e cazul unei tuse seci sau al unei serii de mici accese rapide şi discrete; va fi cînd un crescendo, cînd pianissimo, după caz.
        Dacă propunerea va prinde, şi avînd în vedere că aceşti instrumentişti nu costă nimic, s-ar putea trece la disciplinarea sub imediata fascinaţie a baghetei dirijorale a celor ce-şi suflă nasul în timpul concertului.
        Compozitorii sînt invitaţi să cugete şi să găsească modalitatea de a înscrie printre portativele deja cunoscutelor instrumente, părţi pentru tuse, strănut şi suflatul nasului, ce vor amplifica nebănuit de mult efectul compoziţiilor lor, spre satisfacţia generală, inclusiv a autorului compoziţiei de faţă.

În româneşte de GEO VASILE

(Perpetuum comic ’88, pag. 217)

Vezi toată postarea