Tusea

        Unul din elementele ce pot cauza prăbuşirea unei lucrări teatrale este tusea spectatorilor. Cînd teatrul începe să tuşească, înscenarea se cutremură.
        Şi mai dăunătoare e tusea pentru spectacolele lirice. Foarte dăunătoare, de altfel, în timpul concertelor. Se poate afirma, fără teama de a exagera, că tusea la un concert e unul din lucrurile cele mai iritante descoperite în ultimele secole. Sînt momente cînd o sală de concert pare că s-a preschimbat într-un sanatoriu. Un medic a explicat că tusea este în raport de emoţie, aceasta lămurindu-ne de ce accesele de tuse izbucnesc mult mai frecvent în cursul acelor piannissimo pline de melancolie. Cine ştie dacă teoria medicului e adevărată. El susţine că emoţia duce la îngroşarea nu ştiu căror glande ale gîtului şi de-aici tusea.
        În ceea ce mă priveşte, susţin că tusea e în raport şi de iarnă. Am observat că de fapt acest anotimp coincide în mod straniu cu cel al concertelor; numai ce încep concertele, începe şi iarna. Aşadar, muzica are vreo legătură cu condiţiile meteo? Da şi nu. Oricum, dacă stagiunea de concerte ar corespunde verii, emoţia n-ar duce la îngroşarea glandelor tusei. Care tuse îi deranjează pe cei ce o aud şi mult mai mult pe cei ce tuşesc, ştiind ei că-i deranjează pe ceilalţi. Aceştia, în timpul concertului, cu cît se străduiesc mai mult să-şi inhibe exploziile jenantei infirmităţi cu atît sînt mai chinuiţi de nevoia de a tuşi. Se abţin cît se abţin în aşteptarea unui fortissimo dar dacă acesta întîrzie, izbucnesc într-un imens acces de tuse. Timizii ce se înfioară numai la gîndul că ar putea tuşi, au parte de o specifică mîncărime a gîtului ce-i face să erupă în gigantice trombe la vreme de pianissimo, ţintuiţi de suavul reproş al vecinilor. Acestora şi se adaugă cei nevoiţi să tuşească pentru a acoperi reproşul cu iz de ultimatum al consoartei: „Iar ai uitat să cumperi bomboane!" În sfîrşit numeroase persoane tuşesc fiindcă îi aud pe ceilalţi tuşind.
        Rezultatul este o confuzie generală, o pagubă ireversibilă pentru artă, o situaţie ce nu poate dura. Bine, bine, mă veţi întreba, cum poţi să le interzici oamenilor să tuşească? Nu, domnilor, nu pot emite asemenea pretenţii. Eu mi-aş permite doar o modestă propunere care nu numai că ar elimina inconvenientele zgomotului tusei vis-à-vis de muzică, dar chiar ar exploata această invaliditate spre profitul artei fără să agraveze bilanţul stagiunilor lirice.
        În cîteva cuvinte ar fi vorba de preschimbarea tusei într-un instrument muzical. Să mă explic: ar fi de ajuns ca partitura, alături de portativele viorilor, violoncelelor etc. să le includă şi pe cele ale tusei. Din cînd în cînd, la o lovitură de tobă un acces de tuse, acest ultim instrument aparţinînd, ca să zicem aşa, publicului, fără să-l fi studiat la Conservator. Ar fi suficient ca sala să se abţină puţin şi să fie atentă la dirijor. Cînd bagheta va arăta în direcţia lojelor sau stalului, bum! toţi ce-i în nevoie dau drumul tusei, o dată, de două ori, de trei ori conform indicaţiilor partiturii transmise de dirijor. Fireşte, din mişcările baghetei, publicul va înţelege dacă e cazul unei tuse seci sau al unei serii de mici accese rapide şi discrete; va fi cînd un crescendo, cînd pianissimo, după caz.
        Dacă propunerea va prinde, şi avînd în vedere că aceşti instrumentişti nu costă nimic, s-ar putea trece la disciplinarea sub imediata fascinaţie a baghetei dirijorale a celor ce-şi suflă nasul în timpul concertului.
        Compozitorii sînt invitaţi să cugete şi să găsească modalitatea de a înscrie printre portativele deja cunoscutelor instrumente, părţi pentru tuse, strănut şi suflatul nasului, ce vor amplifica nebănuit de mult efectul compoziţiilor lor, spre satisfacţia generală, inclusiv a autorului compoziţiei de faţă.

În româneşte de GEO VASILE

(Perpetuum comic ’88, pag. 217)