A fost odată un oraş în care totul era de-a-ndoaselea. Bărbaţii purtau fuste lungi, femeile purtau barbă. Femeile tuşeau deseori din cauza trabucelor fumate, iar bărbaţii cădeau, nu arareori, în nas, împiedicîndu-se în propriile lor fuste. Casele în care locuiau aceşti oameni nu puteau fi, bineînţeles, blocuri cenuşii construite din beton. Unde ar mai fi fost atunci ciudăţenia? Erau făcute, nici mai mult nici mai puţin, decît din piure de cartofi. Se clătinau cumplit, astfel încît nu se putea păşi pe stradă nici măcar în vîrful degetelor. În cazul unor astfel de case nu te puteai gîndi cu nici un chip la o bătaie ceva mai puternică în uşă. S-ar fi prăbuşit imediat totul. Iar locuitorii trebuiau să mănînce, drept pedeapsă tot piureul căzut. Se întîmpla destul de frecvent! Fiecare era foarte atent să nu se deplaseze prea repede. Străzile erau din cel mai fin lemn de brad, bine geluit, care, tratat cu ceară de albine de un cafeniu deschis, emana o proaspătă mireasmă de pădure. Automobile? Aşa ceva nu exista. Aici oamenii preferau mersul pe jos. S-ar fi mers mal curînd cîte cinci ore în şir pe lemnul de brad, decît să se folosească muşchii fesieri măcar un singur minut într-un vehicul. Ah, da, era să uit: deoarece în acest oraş totul era de-a-ndoaselea, nu se mergea cu picioarele, ci cu mîinile. Astfel, promenada pe lemnul geluit şi tratat cu ceară era deosebit de plăcută. Acum n-ar mai trebui să se mai mire nimeni dacă voi menţiona că zi şi noapte străzile erau populate de oameni care se plimbau în grup. Pe cine ar fi putut deranja acest lucru? Se mergea pe palme atît de silenţios, încît cei care voiau să doarmă o puteau face liniştiţi. În plus, în această poziţie, deveneau aproape imposibile atît strigătele de orice fel cît şi abuzul de alcool, iar piureul înăbuşea pînă şi cel mai mic zgomot necuviincios. Era aşadar o linişte deplină! Chiar prea multă linişte, dacă mă gîndesc bine. Şi în tot acel piure respingător te simţeai deznădăjduit, pierdut, ca îngropat de viu. Exista o interdicţie generală de a vorbi. O poliţie a zgomotelor. Celui care rîdea, îi erau astupate nările cu piure. Ceea ce era groaznic de scîrbos! Se înfiinţase chiar un Minister al Liniştii şi Ordinii. (Nu! Asta nu-mi place deloc! Repede un final!) Într-o zi s-a întîmplat ceva cu totul neobişnuit. În oraş intră un bărbat cu cizme grosolane. Tam-taram, tam-taram făceau tălpile şi boc-boc-boc, bocăneau tocurile cizmelor. Bărbatul avea nişte picioare lungi de vreo doi metri şi îi călca pe toţi pe mîinile albe, bine îngrijite. Ce de ţipete se auzeau! Miniştrii îşi astupară urechile. Linişte! Linişte! ţipă preşedintele, care se trezise imediat. Zadarnic. Oamenii se rostogoliră unii peste alţii.
Din cauza zgomotului asurzitor, casele din piure de cartofi se prăbuşiră şi, uite aşa, întotdeauna lucrurile decurg altfel de cum te-ai fi gîndit.
În româneşte de CARMEN BANCIU
(Perpetuum comic ’91, pag. 198)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu