Da, merg acasă, în seara asta merg acasă, în căsuţa mea, şi o să lucrez, o să fac ceva, scriu nuvela aceea frumoasă despre femeia care s-a întors la mine, care mi-a venit în minte de mult, prin o mie opt sute nouăzeci şi patru şi de atunci nu-mi dă pace, seară de seară, şi pe care încă n-am scris-o. Am scris de atunci trei mii de schiţe şi încă patruzeci de mii de articole dar, de fiecare dată simţeam că pe astea le termin repede aici, la cafenea şi-apoi, fără zăbavă, încep nuvela, merg acasă şi lucrez.
Astăzi, în sfîrşit... E opt, acasă, au închis obloanele, mă ridic, pornesc. O, singurătate! Ce minunată eşti... O, mobile mute şi tic-tacul pendulei, voi vegheaţi un singuratic, lina lui învolburare sufletească... sigur, aici, la cafenea, nu poţi gîndi, nu poţi scrie frumos. Acasă, doar acasă.
Şi iată, sînt acasă. Trag perdelele, încui uşa. Aprind lumina. Fac cîţiva paşi. Pun scaunul în spatele biroului, hîrtia pe masă.
Ei, şi-acum să începem. În singurătate.
Hm, ce ciudat e totul aici. Niciodată n-am văzut odaia la opt seara, e cu totul altfel Privesc în jur, descopăr un tablou pe care nu-l observasem pînă acum, pentru că este pe peretele din faţa patului.
O, singurătate!
Şi acum, să începem. Dar ce ciudat..
Mă aşez, trag hîrtia în faţă. Băiete! O cafea! Adică, pardon. Aşadar, nuvela despre femeia care a plecat şi s-a reîntors... Într-o seară ceţoasă de noiembrie...
Mă scarpin în cap. Ce simţeam eu atunci, în nouăzeci şi patru? O seară ceţoasă de noiembrie, femeia care s-a dus...
S-a dus... S-a dus...
S-a dus... S-a dus... Tii! Redactarul ăla brunet s-a dus şi nu mi-a lăsat biletele pe care i le-am promis ieri lui Gardos, zicea că mi le aduce la cafeneaua „Palermo”! Unde am pus scrisoarea? Da, sigur, am lăsat-o în fişet!
O, singurătate!
Deci, femeia s-a dus... Da, e dureros. Nu trebuia să plece.. Cum vine asta? E limpede, îmi amintesc că plîngeam, în nouăzeci şi patru, într-o seară ceţoasă de noiembrie şi am hotărît, chiar atunci, că treaba asta e tare frumoasă şi trebuie s-o scriu.
Ş-a dus... S-a dus...
Înghit în sec... Aşa e cînd îţi vine să plîngi. Fac aşa... şi uite-aşa. Asta-i bună! Păi ăsta-i refrenul unui cuplet, pe care l-am auzit la cabaret. Ce tîmpenie, e ca un vin trezit cupletul ăsta, ca şi cabaretul. Iar interpretul nu l-a cîntat bine. Deschidea larg gura, ca un broscoi, uite-aşa o gură avea şi îşi dădea ochii peste cap. Ce prostie, ce prostie. Phii!
O, singurătate!
Aha! Deci, femeia s-a dus, atunci, în nouăzeci şi patru, s-a dus şi nu s-a mai întors niciodată... Ploaia cernea, în noiembrie, era neplăcut, era frig...
Ei ce facem? Singur...
E nemaipomenit ce lucruri îmi trec prin minte. N-o să mai merg, niciodată, nici la cabaret, nici la cinema. Şi prietenilor o să le spun să nu mai meargă, omul e leneş, viaţa asta tîmpită, de cafenea, îi dă gata... Iar ei stau acolo, ce nebunie... Stau şi discută... despre cărţile apărute, probabil că acum vorbesc chiar despre mine... De bună seamă mă înjură... pe la spate... sigur, e uşor dacă nu sînt de faţă. Phii!
Ei, firar să fie de singurătate
Femeia s-a dus.
Lor le este uşor. Nu înţeleg ce scriu eu, e uşor să mă-njure. Acum vorbesc despre piesa mea, dar înţeleg greşit conflictul dramatic. Pardon, asta nu-i chiar aşa, amice Bartos. Nu aşa am conceput-o eu... Nu că-i aşa, că-i altminteri...
Ei, vasăzică femeia... În nouăzeci şi patru, noiembrie...
Ciudat. Pot fi un excelent dramaturg, chiar dacă ăla e cu faţa galbenă, invidiosul ăla de Budai e de altă părere. Nu-i mai vorbesc niciodată.
Femeia... nouăzeci şi patru... Femei...
Nu e proastă! Ce tot spui, domnule?! Păi să-ţi spun eu dumitale! Da, mă duc chiar acum la cafenea şi-i spun!
Şi femeia din noiembrie?... Da, s-a dus...
Păi, s-a dus. Ei şi? Ce-mi pasă! De ce a plecat? O fi avut şi ea vreo treabă... Ceva urgent. Ce? Singurătate?
Poate în mormînt! Acolo o să am destulă vreme. Hai!
Dar... ceva tot trebuie să scriu.
Bine, bine, o să scriu o schiţă, la cafeneaua „Vino-ncoace!"
În româneşte de MIHAI CRIŞAN
(Perpetuum comic ’91, pag. 196)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu