Poveste eşuată

        A fost odată un oraş în care totul era de-a-ndoaselea. Bărbaţii purtau fuste lungi, femeile purtau barbă. Femeile tuşeau deseori din cauza trabucelor fumate, iar bărbaţii cădeau, nu arareori, în nas, împiedicîndu-se în propriile lor fuste. Casele în care locuiau aceşti oameni nu puteau fi, bineînţeles, blocuri cenuşii construite din beton. Unde ar mai fi fost atunci ciudăţenia? Erau făcute, nici mai mult nici mai puţin, decît din piure de cartofi. Se clătinau cumplit, astfel încît nu se putea păşi pe stradă nici măcar în vîrful degetelor. În cazul unor astfel de case nu te puteai gîndi cu nici un chip la o bătaie ceva mai puternică în uşă. S-ar fi prăbuşit imediat totul. Iar locuitorii trebuiau să mănînce, drept pedeapsă tot piureul căzut. Se întîmpla destul de frecvent! Fiecare era foarte atent să nu se deplaseze prea repede. Străzile erau din cel mai fin lemn de brad, bine geluit, care, tratat cu ceară de albine de un cafeniu deschis, emana o proaspătă mireasmă de pădure. Automobile? Aşa ceva nu exista. Aici oamenii preferau mersul pe jos. S-ar fi mers mal curînd cîte cinci ore în şir pe lemnul de brad, decît să se folosească muşchii fesieri măcar un singur minut într-un vehicul. Ah, da, era să uit: deoarece în acest oraş totul era de-a-ndoaselea, nu se mergea cu picioarele, ci cu mîinile. Astfel, promenada pe lemnul geluit şi tratat cu ceară era deosebit de plăcută. Acum n-ar mai trebui să se mai mire nimeni dacă voi menţiona că zi şi noapte străzile erau populate de oameni care se plimbau în grup. Pe cine ar fi putut deranja acest lucru? Se mergea pe palme atît de silenţios, încît cei care voiau să doarmă o puteau face liniştiţi. În plus, în această poziţie, deveneau aproape imposibile atît strigătele de orice fel cît şi abuzul de alcool, iar piureul înăbuşea pînă şi cel mai mic zgomot necuviincios. Era aşadar o linişte deplină! Chiar prea multă linişte, dacă mă gîndesc bine. Şi în tot acel piure respingător te simţeai deznădăjduit, pierdut, ca îngropat de viu. Exista o interdicţie generală de a vorbi. O poliţie a zgomotelor. Celui care rîdea, îi erau astupate nările cu piure. Ceea ce era groaznic de scîrbos! Se înfiinţase chiar un Minister al Liniştii şi Ordinii. (Nu! Asta nu-mi place deloc! Repede un final!) Într-o zi s-a întîmplat ceva cu totul neobişnuit. În oraş intră un bărbat cu cizme grosolane. Tam-taram, tam-taram făceau tălpile şi boc-boc-boc, bocăneau tocurile cizmelor. Bărbatul avea nişte picioare lungi de vreo doi metri şi îi călca pe toţi pe mîinile albe, bine îngrijite. Ce de ţipete se auzeau! Miniştrii îşi astupară urechile. Linişte! Linişte! ţipă preşedintele, care se trezise imediat. Zadarnic. Oamenii se rostogoliră unii peste alţii.
        Din cauza zgomotului asurzitor, casele din piure de cartofi se prăbuşiră şi, uite aşa, întotdeauna lucrurile decurg altfel de cum te-ai fi gîndit.

În româneşte de CARMEN BANCIU

(Perpetuum comic ’91, pag. 198)

Vezi toată postarea

În vizită la o ghicitoare

        6 noiembrie — O după amiază cu totul şi cu totul ieşită din comun, cu Pamela Pringle. Prînzul la Clubul meu — nu foarte reuşit, de vreme ce Pamela e pusă pe slăbit şi nu poate mînca nimic din ce e trecut pe lista de bucate şi bea numai oranjadă, dar e foarte comunicativă. În timp ce eu mă ocup de caserola de pui şi torta de ananas ea îmi povesteşte despre un om într-adevăr extraordinar — (mare expert într-ale animalelor sălbatice) — care o adoră de ani şi ani, fără a se gîndi cîtuşi de puţin la propria-i persoană. Întocmai ca-n romane, exclamă Pamela. A primit o scrisoare de la el azi dimineaţă şi, cred eu, oare, că este bine să-i scrie în continuare? Dacă există un lucru pe care Pamela nu a fost în stare să-l facă niciodată şi nici nu ar fi în stare să-l facă, este acela de a duce un bărbat cu zăhărelul. Zahărul este contraindicat în cura de slăbire, remarc eu absentă, şi apoi simt că am făcut o gafă fiind indiferentă la grijile aproapelui meu, dar Pamela nu se arată deloc ofensată şi neacordînd nici o atenţie observaţiei mele, continuă să-mi povestească despre excepţionalul ei prieten din Serviciul Diplomatic care a telefonat tocmai de la Haga azi dimineaţă şi soseşte aici săptămîna viitoare, pe calea aerului, fără doar şi poate numai pentru a o vizita pe Pamela la cină şi a dansa cu ea la „Berkeley".
        Şi aici începe distracţia: achit nota de plată şi-o conduc pe Pamela la toaleta mică şi aglomerată unde amica mea îşi aplică un strat gros de ruj portocaliu şi-şi uită cerceii pe lavabou, aşa că trebuie să se întoarcă să-i ia după ce taxiul a fost comandat şi ne aşteaptă în faţa Clubului.
        Tocmai cînd cred că am plecat, băiatul de serviciu vine în goană şi întreabă: „D-na Pringle? Sînteţi chemată la telefon!" şi Pamela o ia din loc ca din puşcă. Zece minute mai tîrziu se întoarce şi spune: „Scuză-mă, te rog, am dat numărul Clubului tău deoarece un foarte bun prieten de-al meu trebuia să mă sune la ora prînzului. În apartamentul meu din Sloane Street legătura se stabileşte uneori atît de greu, nu că aş avea ceva de ascuns, dar oamenii intră repede la idei, iar eu, una, tare mă tem ca lucrurile să nu fie înţelese greşit". „Cred şi eu," zic — fără să mă gîndesc, apoi îmi dau seama că am fost lipsită de tact dar, în general, nu regret că m-a luat gura pe dinainte.
        Ajungem pe o stradă obscură din Soho, dăm drumul taxiului împreună cu o sumă enormă din partea Pamelei, care insistă să plătească ea, urcăm nişte scări neînchipuit de murdare pînă la etajul doi, unde un miros puternic de gaz îţi ia nasul din loc. Pamela întreabă: „Crezi că e bine ce facem?" îi răspund cu mai mult curaj, decît cu sinceritate, că sigur că da, şi intrăm. Sîntem întîmpinate de un tînăr anemic cu părul ondulat care ne măsoară dintr-o singură privire şi dispare numaidecît în dosul unei perdele din pluş verde, dar reapare şi spune că madame Inez este gata pregătită, dar că nu ne poate primi decît pe rînd. Nu sînt surprinsă cînd Pamela aproape că mă obligă să intru eu prima, dar îi arunc o privire care numai admiraţie nu exprimă.
        Urmează o întrevedere cu o sibilă teribil de antipatică. Se holbează într-un glob mare de sticlă şi spune că la viaţa mea am cunoscut durerea — (aş vrea s-o întreb cine n-a cunoscut) — şi că sînt soţie şi mamă. Alăturarea acestor afirmaţii, fără îndoială, neintenţionată. Urmează un monolog lung, recitat, după toate aparenţele, în transă, din care nu mă aleg cu prea multe preziceri cu valoare practică, în afară de faptul că: (a) Viitorul apropiat îmi rezervă un mare necaz. (Dacă îmi pleacă iar bucătarul, va fi, într-adevăr, o tragedie.) (b) Am un copil al cărui nume va deveni într-o zi faimos. (Referirea aici se face aproape sigur la draga de Vicky); (c) Peste trei ani o voi rupe cu tot ce mă leagă de ceilalţi, voi începe o viaţă nouă şi voi face tot ce-mi va trece prin cap.
        Nici una din aceste previziuni nu mi se pare probabilă, dar îi mulţumesc şi-i cedez locul Pamelei. Urmează o aşteptare prelungită şi o aud clar pe Pamela ţipînd de cel puţin trei ori de după perdea. În cele din urmă apare foarte agitată, aruncă cu bancnote în stînga şi-n dreapta şi-mi spune: „S-o ştergem cît mai iute!" — ceea ce şi facem, ca nişte criminale, aruncîndu-ne în primul taxi, cu sufletul ia gură.
        Pamela se arată dispusă să mă strîngă tare la piept şi să plîngă. Madame Inez i-a spus că este reîncarnarea Elenei din Troia şi că niciodată nu se va bucura de linişte în viaţă. (Ultima parte i-aş fi putut-o spune şi eu, fără a pretinde nici un fel de onorariu.) Mai adaugă că madame Inez îi prezice că Dragostea va intra, peste multă vreme, în viaţa ei cu o forţă nemaiîntîlnită, însă i-o va schimba în întregime — la care eu mă înfricoşez foarte şi propun să mergem imediat undeva şi să luăm ceaiul.
        Facem precum am zis şi pînă la urmă aflu că Pamelei nu i-a plăcut deloc ce i-a spus madame Inez despre trecut. Cred şi eu.

În româneşte de PETRU IAMANDI

(Perpetuum comic ’86, pag. 216)

Vezi toată postarea