Galileo

        Lua-v-ar dracu de gazetari! Nu pot să vă-nghit! Şi la ce ziar spuneai că lucrezi? Aha, la „Corriere di Pisa"...! Pfui, mare umilinţă să fii plătit de ăştia... Dar vino mai aproape. Şi ia loc. Ai mîncat în seara asta?
        Hm! Pisa! Burgul copilăriei mele, al tinereţii fericite, al nebuniilor fără seamăn şi al primilor fiori... Spune-mi, cine mai locuieşte acum în casa aceea veche, cu viţă sălbatică, din faţa primăriei...? Cîndva stătea acolo o anume Silvana, Silvana Sanmaestri, primul meu mare amore, mlădioasă ca o mlajă... N-am s-o uit niciodată... Cred că era prin şaptezeci şi opt... ba nu, şaptezeci şi nouă. Şi totuşi, parcă în şaptezeci şi opt... Hm... ce viaţă domnule! Dar ia spune-mi, ce doreşti de la mine, signore giornalista...?
        A, nu! Asta nu! Să-ţi iasă din cap aşa ceva! În chestiunea asta, nu mai avem ce discuta. Lăsaţi-mă în plata Domnului, altfel mă apucă furiile! De cîte ori aud vorbele astea idioate, îmi pierd cumpătul!
        Iartă-mă! Sînt cam iute la mînie. Ce să-i faci, nervii. Trebuie să recunoşti şi dumneata că închisoarea sfintei Inchiziţii nu prea menajează sănătatea individului. Chiar procesul în sine nu a fost nici pe departe o purificare a raţiunii. Dar ce să mai discutăm, mai ales că inchizitorii mi-au interzis-o cu stricteţe, lua-i-ar dracu să-i ia! La urma urmelor, omul obişnuit trece prin clipe şi mai grele, darmite un matematician sau fizician.
„Eppur si muove"! Hm! Sună frumos, nu? „Şi totuşi se învîrte". Signore, ce om de ispravă şi Galileo Galilei ăsta. Ce caracter, signore, ce cap, o celebritate, signore! Spinare tare! Nu-l poţi doborî uşor. Păi nu? Porco di Bacco!
        Dar ia stai puţin! La urma urmelor, în afară de palavrele astea idioate, mai ştii dumneata ceva despre mine? Care din teoriile mele îţi sînt dumitale cunoscute, bobocule?
        Păi vezi! Ca şi cum în lunga şi prolifica mea activitate, n-aş fi reuşit nimic altceva, decît să născocesc vorbele astea neroade. Grozav, nu?!
        E suficient doar să pronunţi numele lui Galileo că parcă şi vezi o tablă pe care stă scris cu creta: „Şi totuşi se învîrte". Nemaiauzit, signore! Ce stupiditate! Parcă viaţa unui individ poate fi redusă la o simplă rostire a cîtorva cuvinte, şi încă ce cuvinte, signore, nişte baliverne! „Şi totuşi se învîrte"! Şi ce dacă se învîrte? Asta o ştie azi orice mucos, din primele lui zile de şcoală. Păi pune-te şi dumneata în pielea mea, signore.
        Ba mai mult. Crezi oare, că am spus eu o asemenea tîmpenie?
        Lasă, te rog, o clipă condeiul, şi puneţi cerebelul în mişcare.
        Iată:
        Pro primo: ai avut vreodată plăcerea să guşti din delicatesele „amare" ale Inchiziţiei? Eu da, deşi dumnealor, inchizitorii, vor tăgădui, că eu am avut totuşi dreptate. Cînd vei avea prilejul să cunoşti pe propria-ţi dumitale piele lucrurile astea, vei fi de acord, că soarele se învîrte totuşi în jurul turnului înclinat al Pisei, la fel ca şi în jurul propriilor dumitale urechiuşe.
        În faţa Inchiziţiei eram stors de groază. Nu mai ştiam, „ce şi în jurul cui se învîrteşte". Îmi era totuna dacă Aristoteles sau Ptolomaios, ori chiar Marele Inchizitor aveau sau nu dreptate. Păi atunci, cînd individul, mai mult mort decît viu, este cărat sub maşina infernală a Inchiziţiei, el are cu totul alte păreri decît acele aforisme lăsate posterităţii, sau decît motto-urile înfipte în capul editorialelor gazetăreşti.
        Am simţit cu vîrf şi îndesat puterea imbecilă a Inchiziţiei, ca să mai am chef de ceva. Cu autorităţile nu te joci. Ele nu ţin seama de aforisme şi motto-uri.
        Pro secundo: am fost schingiuit şi tăbăcit şi tot nu mi-am luat cîmpii! Dac-aş fi urlat în gura mare că totuşi pămîntul se învîrte în jurul axei sale şi a sistemului solar, aş fi retractat însăşi spusele mele, smulse prin tortură (şi trebuie să recunosc că, deşi am destulă forţa matematică, rezistenţa mea fizica este aproape zero). Şi atunci, care ar fi fost rezultatul? M-ar fi tras iar pe roată. Era, deci, absurd să mai pot spune ceva. Numai cînd îmi aruncam ochii la cizmele lor spaniole şi la cleştii înroşiţi, mi se întorcea stomacul pe dos şi m-apucau bîţîielile. La urma urmelor nu sînt un haidamac mătăhălos, ci doar un biet „prof. univ".
        Şi chiar dac-aş fi zis ceva, cui trebuia, mă rog, să mă plîng, pentru că în jurul meu mişunau numai şi numai călăi, care savurau cu nesaţ spectacolul. Junele Torricelli şi discipolii mei apropiaţi nu erau de faţă. Poţi lua şi mătrăgună dacă te îndoieşti de spusele mele, însă aşa stăteau lucrurile.
        Pro tertio: pe toţi zeii, n-a fost vorba acolo despre faptul că pămîntul sau altceva se învîrte sau nu! În ceea ce priveşte Pămîntul, păi asta a arătat-o cu mult înaintea mea un savant polonez în lucrarea sa „Narratio prima", iar funcţionarii Inchiziţiei o ştiau şi ei prea bine, de vreme ce Copernic — după cîte îmi amintesc — nu s-a ferit s-o demonstreze, atît la Padova şi Ferrara cît şi la Bologna! Şi atunci, ce rost mai avea, ca eu să retractez ceea ce de fapt fusese declarat şi demonstrat de cu totul altcineva? Ca să fiu din nou maltratat şi să-mi risc viaţa pentru un fapt deja dovedit? Să pun paie pe foc?
        Nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva, să strig „că totuşi se învîrte"!
        Îţi poţi oare imagina cum mă simt eu acum, cînd îmi dau seama că din toată activitatea mea ştiinţifică, din sutele de nopţi nedormite, din înfriguratele mele căutări şi experienţe, din hîrtiile ticsite de calcule, majorităţii absolute a oamenilor i-au rămas numai aceste vorbe idioate, pe care eu, de fapt, nu le-am rostit niciodată, şi despre care doar unii scriitoraşi, mîzgălitori de drame siropoase, au născocit tot felul de bazaconii, şi asta, culmea, numai şi numai pentru că nu m-am lăsat ars pe rug în faţa lumii, ca Giordano Bruno. Şi de ce să mă fi lăsat ars, cînd mie îmi plăceau mult prea mult signorinele cu sîni obraznici şi şolduri tari, muzica divină şi mîncarea bună?
        Păi, autorii ăştia de smîrcuri literare, analfabeţi cum sînt, au uitat în goana lor după senzaţii tari, că, student fiind, am formulat Legea mişcării izocronice a pendulului, am stabilit greutatea hidrostatică şi am adus noi contribuţii la teoriile lui Archimede (vezi în această privinţă, cunoscutul — vreau să zic celebrul meu studiu — „La bilancetta"); ei habar n-au că sînt şi autorul operei „Theoremata circa centrum gravitatis solidarium", unde discut despre greutăţile corpurilor solide, ba mai mult, dobitocii nici măcar n-au auzit de „Sermones de motu gravium", lucrare în care cercetez legile căderii libere a obiectelor în spaţiu, după cum, cretinii dracului, n-au auzit — pentru asta pun capul jos — nici despre „Le operazioni..." şi „Discorso intorno...", deşi, culmea, astea au fost tipărite chiar în italiană...
        Sînt convins că habar n-au cum şi de ce l-am contrazis pe Aristoteles, sau cum am descoperit elementele Căii lactee, sateliţii lui Jupiter şi Pleiada 37... Nu, ei nu cunosc toate astea şi de aceea mi-au atribuit drept unic merit doar o simplă şi banală propoziţie. Lua-i-ar dracu, să-i ia!
        Mă urmăreşti?
        Fii atent! Asta nu trebuie să scrii. Sînt lucruri pe care nu dau doi bani, dar sînt fapte la care ţin foarte mult. De exemplu, de titlul de „prim matematician al Universităţii din Pisa", pe care mi l-a acordat nobilul ăla snob, Cosimo, pentru ca astfel să le dea cu tifla savanţilor din Bologna, mă lipsesc, prea puţin îmi pasă. Dar, de faptul că l-am apărat pe Copernic pun mare preţ. Pe inchizitori nu-i interesa însă pe ce anume pun preţ şi pe ce nu pun. În faţa lor, eu nu eram vinovat pentru că descoperisem noi corpuri cereşti sau noi legi ale fizicii. Culpa mea era aceea că nu vreau să mă supun voinţei lor, că le scap printre gheare, că mi-au crescut coarnele.
        Aşa se şi explică faptul că „binefăcătorii mei cei mai fideli" erau, la urma urmei, doi prăpădiţi de dominicani, pater Caccini şi pater Lorini, care în ferocitatea lor m-au şi denunţat Inchiziţiei. Ei vroiau să-mi asigure nemurirea pe baza cuvintelor astea blestemate „că totuşi se învîrte", nişte idioţenii, care sună ca şi „roata morii se-nvîrteşte", bolborosite azi de oricare ţînc.
        De n-ar fi fost cei doi dominicani şi toată porcăria aia de proces şi tortură, acum eram considerat doar un simplu om de ştiinţă, ale cărui lucrări le cercetează ici şi colo cîte un specialist. Dar aşa, am devenit un erou vedetă, un martir neînfrînt, demn de ovaţionat, despre care pînă la urmă trebuie să se ştie doar că-l chema Galileo Galilei şi nimic mai mult.
        Dracu ştie cum e mai bine.
        Oricum, dar te rog să nu pomeneşti asta în articolul dumitale, dacă aşa stau lucrurile, e bine că individul a lăsat totuşi ceva posterităţii...

În româneşte de G. CĂLIN

(Perpetuum comic ’89, pag. 221)