Galileo

        Lua-v-ar dracu de gazetari! Nu pot să vă-nghit! Şi la ce ziar spuneai că lucrezi? Aha, la „Corriere di Pisa"...! Pfui, mare umilinţă să fii plătit de ăştia... Dar vino mai aproape. Şi ia loc. Ai mîncat în seara asta?
        Hm! Pisa! Burgul copilăriei mele, al tinereţii fericite, al nebuniilor fără seamăn şi al primilor fiori... Spune-mi, cine mai locuieşte acum în casa aceea veche, cu viţă sălbatică, din faţa primăriei...? Cîndva stătea acolo o anume Silvana, Silvana Sanmaestri, primul meu mare amore, mlădioasă ca o mlajă... N-am s-o uit niciodată... Cred că era prin şaptezeci şi opt... ba nu, şaptezeci şi nouă. Şi totuşi, parcă în şaptezeci şi opt... Hm... ce viaţă domnule! Dar ia spune-mi, ce doreşti de la mine, signore giornalista...?
        A, nu! Asta nu! Să-ţi iasă din cap aşa ceva! În chestiunea asta, nu mai avem ce discuta. Lăsaţi-mă în plata Domnului, altfel mă apucă furiile! De cîte ori aud vorbele astea idioate, îmi pierd cumpătul!
        Iartă-mă! Sînt cam iute la mînie. Ce să-i faci, nervii. Trebuie să recunoşti şi dumneata că închisoarea sfintei Inchiziţii nu prea menajează sănătatea individului. Chiar procesul în sine nu a fost nici pe departe o purificare a raţiunii. Dar ce să mai discutăm, mai ales că inchizitorii mi-au interzis-o cu stricteţe, lua-i-ar dracu să-i ia! La urma urmelor, omul obişnuit trece prin clipe şi mai grele, darmite un matematician sau fizician.
„Eppur si muove"! Hm! Sună frumos, nu? „Şi totuşi se învîrte". Signore, ce om de ispravă şi Galileo Galilei ăsta. Ce caracter, signore, ce cap, o celebritate, signore! Spinare tare! Nu-l poţi doborî uşor. Păi nu? Porco di Bacco!
        Dar ia stai puţin! La urma urmelor, în afară de palavrele astea idioate, mai ştii dumneata ceva despre mine? Care din teoriile mele îţi sînt dumitale cunoscute, bobocule?
        Păi vezi! Ca şi cum în lunga şi prolifica mea activitate, n-aş fi reuşit nimic altceva, decît să născocesc vorbele astea neroade. Grozav, nu?!
        E suficient doar să pronunţi numele lui Galileo că parcă şi vezi o tablă pe care stă scris cu creta: „Şi totuşi se învîrte". Nemaiauzit, signore! Ce stupiditate! Parcă viaţa unui individ poate fi redusă la o simplă rostire a cîtorva cuvinte, şi încă ce cuvinte, signore, nişte baliverne! „Şi totuşi se învîrte"! Şi ce dacă se învîrte? Asta o ştie azi orice mucos, din primele lui zile de şcoală. Păi pune-te şi dumneata în pielea mea, signore.
        Ba mai mult. Crezi oare, că am spus eu o asemenea tîmpenie?
        Lasă, te rog, o clipă condeiul, şi puneţi cerebelul în mişcare.
        Iată:
        Pro primo: ai avut vreodată plăcerea să guşti din delicatesele „amare" ale Inchiziţiei? Eu da, deşi dumnealor, inchizitorii, vor tăgădui, că eu am avut totuşi dreptate. Cînd vei avea prilejul să cunoşti pe propria-ţi dumitale piele lucrurile astea, vei fi de acord, că soarele se învîrte totuşi în jurul turnului înclinat al Pisei, la fel ca şi în jurul propriilor dumitale urechiuşe.
        În faţa Inchiziţiei eram stors de groază. Nu mai ştiam, „ce şi în jurul cui se învîrteşte". Îmi era totuna dacă Aristoteles sau Ptolomaios, ori chiar Marele Inchizitor aveau sau nu dreptate. Păi atunci, cînd individul, mai mult mort decît viu, este cărat sub maşina infernală a Inchiziţiei, el are cu totul alte păreri decît acele aforisme lăsate posterităţii, sau decît motto-urile înfipte în capul editorialelor gazetăreşti.
        Am simţit cu vîrf şi îndesat puterea imbecilă a Inchiziţiei, ca să mai am chef de ceva. Cu autorităţile nu te joci. Ele nu ţin seama de aforisme şi motto-uri.
        Pro secundo: am fost schingiuit şi tăbăcit şi tot nu mi-am luat cîmpii! Dac-aş fi urlat în gura mare că totuşi pămîntul se învîrte în jurul axei sale şi a sistemului solar, aş fi retractat însăşi spusele mele, smulse prin tortură (şi trebuie să recunosc că, deşi am destulă forţa matematică, rezistenţa mea fizica este aproape zero). Şi atunci, care ar fi fost rezultatul? M-ar fi tras iar pe roată. Era, deci, absurd să mai pot spune ceva. Numai cînd îmi aruncam ochii la cizmele lor spaniole şi la cleştii înroşiţi, mi se întorcea stomacul pe dos şi m-apucau bîţîielile. La urma urmelor nu sînt un haidamac mătăhălos, ci doar un biet „prof. univ".
        Şi chiar dac-aş fi zis ceva, cui trebuia, mă rog, să mă plîng, pentru că în jurul meu mişunau numai şi numai călăi, care savurau cu nesaţ spectacolul. Junele Torricelli şi discipolii mei apropiaţi nu erau de faţă. Poţi lua şi mătrăgună dacă te îndoieşti de spusele mele, însă aşa stăteau lucrurile.
        Pro tertio: pe toţi zeii, n-a fost vorba acolo despre faptul că pămîntul sau altceva se învîrte sau nu! În ceea ce priveşte Pămîntul, păi asta a arătat-o cu mult înaintea mea un savant polonez în lucrarea sa „Narratio prima", iar funcţionarii Inchiziţiei o ştiau şi ei prea bine, de vreme ce Copernic — după cîte îmi amintesc — nu s-a ferit s-o demonstreze, atît la Padova şi Ferrara cît şi la Bologna! Şi atunci, ce rost mai avea, ca eu să retractez ceea ce de fapt fusese declarat şi demonstrat de cu totul altcineva? Ca să fiu din nou maltratat şi să-mi risc viaţa pentru un fapt deja dovedit? Să pun paie pe foc?
        Nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva, să strig „că totuşi se învîrte"!
        Îţi poţi oare imagina cum mă simt eu acum, cînd îmi dau seama că din toată activitatea mea ştiinţifică, din sutele de nopţi nedormite, din înfriguratele mele căutări şi experienţe, din hîrtiile ticsite de calcule, majorităţii absolute a oamenilor i-au rămas numai aceste vorbe idioate, pe care eu, de fapt, nu le-am rostit niciodată, şi despre care doar unii scriitoraşi, mîzgălitori de drame siropoase, au născocit tot felul de bazaconii, şi asta, culmea, numai şi numai pentru că nu m-am lăsat ars pe rug în faţa lumii, ca Giordano Bruno. Şi de ce să mă fi lăsat ars, cînd mie îmi plăceau mult prea mult signorinele cu sîni obraznici şi şolduri tari, muzica divină şi mîncarea bună?
        Păi, autorii ăştia de smîrcuri literare, analfabeţi cum sînt, au uitat în goana lor după senzaţii tari, că, student fiind, am formulat Legea mişcării izocronice a pendulului, am stabilit greutatea hidrostatică şi am adus noi contribuţii la teoriile lui Archimede (vezi în această privinţă, cunoscutul — vreau să zic celebrul meu studiu — „La bilancetta"); ei habar n-au că sînt şi autorul operei „Theoremata circa centrum gravitatis solidarium", unde discut despre greutăţile corpurilor solide, ba mai mult, dobitocii nici măcar n-au auzit de „Sermones de motu gravium", lucrare în care cercetez legile căderii libere a obiectelor în spaţiu, după cum, cretinii dracului, n-au auzit — pentru asta pun capul jos — nici despre „Le operazioni..." şi „Discorso intorno...", deşi, culmea, astea au fost tipărite chiar în italiană...
        Sînt convins că habar n-au cum şi de ce l-am contrazis pe Aristoteles, sau cum am descoperit elementele Căii lactee, sateliţii lui Jupiter şi Pleiada 37... Nu, ei nu cunosc toate astea şi de aceea mi-au atribuit drept unic merit doar o simplă şi banală propoziţie. Lua-i-ar dracu, să-i ia!
        Mă urmăreşti?
        Fii atent! Asta nu trebuie să scrii. Sînt lucruri pe care nu dau doi bani, dar sînt fapte la care ţin foarte mult. De exemplu, de titlul de „prim matematician al Universităţii din Pisa", pe care mi l-a acordat nobilul ăla snob, Cosimo, pentru ca astfel să le dea cu tifla savanţilor din Bologna, mă lipsesc, prea puţin îmi pasă. Dar, de faptul că l-am apărat pe Copernic pun mare preţ. Pe inchizitori nu-i interesa însă pe ce anume pun preţ şi pe ce nu pun. În faţa lor, eu nu eram vinovat pentru că descoperisem noi corpuri cereşti sau noi legi ale fizicii. Culpa mea era aceea că nu vreau să mă supun voinţei lor, că le scap printre gheare, că mi-au crescut coarnele.
        Aşa se şi explică faptul că „binefăcătorii mei cei mai fideli" erau, la urma urmei, doi prăpădiţi de dominicani, pater Caccini şi pater Lorini, care în ferocitatea lor m-au şi denunţat Inchiziţiei. Ei vroiau să-mi asigure nemurirea pe baza cuvintelor astea blestemate „că totuşi se învîrte", nişte idioţenii, care sună ca şi „roata morii se-nvîrteşte", bolborosite azi de oricare ţînc.
        De n-ar fi fost cei doi dominicani şi toată porcăria aia de proces şi tortură, acum eram considerat doar un simplu om de ştiinţă, ale cărui lucrări le cercetează ici şi colo cîte un specialist. Dar aşa, am devenit un erou vedetă, un martir neînfrînt, demn de ovaţionat, despre care pînă la urmă trebuie să se ştie doar că-l chema Galileo Galilei şi nimic mai mult.
        Dracu ştie cum e mai bine.
        Oricum, dar te rog să nu pomeneşti asta în articolul dumitale, dacă aşa stau lucrurile, e bine că individul a lăsat totuşi ceva posterităţii...

În româneşte de G. CĂLIN

(Perpetuum comic ’89, pag. 221)

Vezi toată postarea

Nava cosmică

        În Piaţa Insurecţiei, o băbuţă ca din poveşti vinde gazeta „Vecernik". Strigă cu voce limpede: „Nava cosmică în drum spre Marte!"
        Lîngă ea şerpuieşte o coadă lungă de ahtiaţi după „Vecernik". Frămîntă monedele în pumni şi ţopăie în zăpada care le scîrţîie sub tălpi.
        Băbuţa se lasă în voce: „Nava cosmică în drum spre Marte!"
        — Cu echipaj? mă întreabă plin de interes un cetăţean încotoşmănat într-un cojoc, care se aşezase în spatele meu şi îşi sufla în mîinile îngheţate.
        — Cu echipaj, îi răspund sub tensiune.
        — O, o, o, face cetăţeanul, suflînd mai abitir.
        Ne apropiem de băbuţă. Băbuţa îşi strînge şalul la gît şi iar strigă: „Astronauţi în drum spre Marte!"
        Coada creşte, gazetele se împuţinează, băbuţa zdrăngăne monedele şi, dacă vede că vreunul aşteaptă să primească restul de la o coroană, îl măsoară mirată.
        Ninge mărunt, coada îngheţată, tropăie, se deplasează încetişor spre băbuţă, apoi, dincolo de ea, se pulverizează în mulţimea din piaţă.
        În sfîrşit, ajung şi eu lîngă băbuţă, pescuiesc un „Vecernik", achit şi mă îndrept iute spre casă. Caut cu înfrigurare ştirea despre nava cosmică. Pe prima pagină, nimic. Dumnezeule, ce neisprăviţi! Cum de n-au dat-o pe prima pagină? Nici pe cea de a doua nu era; aci pulsa viaţa capitalei: depozite frigorifice, universitate, lăptării, cornuri proaspete, starea apelor Dunării. Pe a treia era stăpînă cultura; se putea citi despre nişte cîntăreţi din Parcul de odihnă, despre noutăţi editoriale şi mai era ceva în cursive nonpareille ilizibile. Pe pagina a patra sport.
        Nava cosmică nicăieri.
        O iau de la capăt cu atenţie şi multă rigoare. Recitesc toate titlurile. Nicăieri, în tot numărul, nu se vorbea de vreo navă cosmică. Nici printre ştirile privitoare la grevele de la Paris, nici printre cele despre noile modele de pălării de damă, nici printre cele referitoare la dificultăţile în aprovizionarea cu energie electrică, nici chiar sub titlurile „La patinoarul artificial" sau „La Teatrul muzical". Mă trag sub o poartă, mai la lumină, şi mai efectuez, cu încăpăţînare, un ultim control, dar fără rezultat. În acest număr din „Vecernik", absenţa oricăror nave cosmice era desăvîrşită şi uşor demonstrabilă.
        Deşi mă apropiasem considerabil de casă şi, totodată, mă depărtasem tot atît de mult de babă, mă întorc la ea. Între timp, coada se mai micşorase, dar baba continua să strige, deşi cu o voce cumva mai răguşită: „Nava cosmică în drum spre Marte! Echipaj uman de trei persoane!"
        Oamenii cumpărau gazeta şi, de nervoşi ce erau, clipeau din ochi şi tuşeau. Mă apropii de babă:
        — Nu te supăra, zic eu cu jumătate de gură, dar la gazetă nu scrie nimic de vreo navă. Nici cosmică, nici necosmică.
        Baba de unde să mă bage în seamă. Îşi aranjează basmaua pe cap, zdrăngăne monetarul şi cu mîna băgată într-o mănuşă cu degetele tăiate încasează monedele şi dă ziarele. Ridic tonul.
        — Ascultă, în numărul ăsta nu e o boabă despre nave şi astronauţi, insist eu.
        Baba se uită la mine de parcă aş fi fost un obstacol din pricina căruia nu putea să vadă bine şi se avîntă:
        „Nava cosmică cu echipaj de trei persoane se apropie de Marte!"
        O prind delicat, dar hotărît de braţ:
        — Iartă-mă, te rog, dar n-ai putea să fii atît de drăguţă şi să-mi arăţi în ce loc din acest ziar scrie despre nava cosmică?
        Baba mă ignorează cu zîmbetul pe buze, iar din lunga coadă se aude o voce:
        — Alo, ce te-ai proţăpit acolo? Ia-ţi ziarul şi întinde-o!
        Baba începe să strige mai tare şi cu mai mult curaj. Oamenii cumpără ziarul după care dispar în anonima gloată.
        — Nu ştiu, zic, dar nu mi se pare o treabă serioasă.
        Mă adresez unui domn mai în vîrstă cu ţurţuri pe barbă şi monoclu aburit:
        — În ziar nu-i nici un cuvînt despre nava cosmică. Am constatat-o absolut sigur.
        — Dar anunţuri Vînzări-Cumpărări sînt? mă întreabă respectabilul domn, ştergîndu-şi nasul.
        — Sînt, zic, dar...
        — Atunci e bine, zice dumnealui, apoi îşi ia exemplarul, îi lasă babei mărunţişul şi deschide imediat ziarul. Dar fiindcă ningea pe el, domnul îl împături şi îşi văzu de cale.
        — Ei, ce tot faci acolo? mă apostrofează un tinerel neras, tocmai din coada cozii.
        — Dumnezeu îl ştie, zice baba, mă ţine de vorbă. Apoi cu vervă: „Nava cosmică cu echipaj uman în drum spre Marte!"
        Total derutat, mă cufund iar în lectura ziarului, căutînd cu disperare astronauţii. Se mai întîmplă să nu vezi copacii din cauza pădurii. Exemplarul era acum atît de fleşcăit că trebui să-mi cumpăr altul.
        — De ce-o iei, dom’le, înainte? strigă o cucoană ce ţinea o sacoşă din care ieşea ţanţoş un gît de gîscă. — Aşează-te frumos la rînd, ca noi ăştilalţi!
        — Lăsaţi-l în pace, zice baba cu îngăduinţă, dîndu-mi restul, e cam...
        Nici în acest exemplar nu era nimic despre nava cosmică.
        — ...în drum spre Marte! strigă baba.
        Oamenii iau exemplarele, şi mai bune şi mai rele, cu colţurile îndoite, rupte, mînjite de cerneală, într-o totală ignoranţă şi fără vreo speranţă să afle ceva despre un eventual zbor al vreunei nave spaţiale indiferent în ce direcţie.
        — Oameni buni, strig eu subit tulburat, persoana asta spune un neadevăr! Nici o navă nu zboară spre Marte, oricum nu astăzi şi nu în paginile acestui „Vecernik"!

        Un bulgăre de zăpadă mă nimereşte la mărul lui Adam, altul îmi zboară pălăria de pe cap. Cred că e tînărul din coada cozii, care se apropiase între timp la o distanţă convenabilă pentru tir. Numai după o clipă intră şi el în posesia unui exemplar, după care, înspăimîntat, îşi dă ochii peste cap, adresîndu-se unui felinar:
        — Nenorociţii de la Slovan pierdură cu trei:doi!
        — Nava cosmică în drum... strigă baba. Dar nu-şi mai termină strigarea. Încheiase vînzarea, stocul se terminase. Coada se transformă într-o îmbulzeală de indivizi zgribuliţi şi dezamăgiţi, risipindu-se spre toate punctele cardinal.e Baba zdrăngăne fericită mărunţişul.
        — Tot aici eşti?! se miră ea.
        — Ascultă, stimabilo, zic eu energic, în ziarul ăsta al dumitale nu e nici o ştire despre vreo navă cosmică ce ar zbura spre Marte.
        — Zău? face baba sincer mirată, luînd-o la drum.
        — Nu e, confirm eu, luîndu-mă după ea. Îmi întinde un coş, ca să i-l duc eu.
        — Şi ce, zice.
        — Aşa că dumneata înşeli oamenii, zic. Baba îmi întinde şi umbrela, deschisă, să i-o ţin.
        — Hm, mormăi. Pe urmă se uită la mine şi mă întrebă: — Da’ ce era să strig?
        Întrebarea ei mă cam pune în încurcătură:
        — De unde să ştiu eu. zic. Ceva ce este în numărul de azi.
        — Da’ ce e în numărul de azi? mă întreabă ea.
        — O mulţime de lucruri interesante, zic eu pe un ton moralizator. Nu ştiu însă de ce, dar nu-mi puteam aminti nimic interesant. Oricum, cam greu ar fi putut să strige:
        „Biletele la spectacolul de revistă pe gheaţă au fost de mult epuizate!"
        Sau:
        „Cînd se va curăţa zăpada de pe strada Palisady?"
        Apa, în care se preschimbaseră amintiţii bulgări de zăpadă, începu să-mi curgă pe după guler. Pe aceeaşi direcţie mai cădeau şi fulgii de zăpadă ce se scurgeau de pe marginile umbrelei pe care mă străduiam să o ţin deasupra babei.
        — Ştiu eu, zic complet zăpăcit, dar nu e îngăduit să strigi despre o navă care nu există.
        — Apoi cine ştie, zice Baba, poate că chiar există.
        O idee mă trăzni din senin:
        — Da’ cine te-a învăţat chestia cu nava?
        — Jozef, zice ea complice, agăţîndu-se de braţul meu ca să nu-i cadă fulgii în cap. Nepotu-miu.
        — Aha, zic.
        Ne-am despărţit într-o ulicioară pitorească pe unde nu mai călcasem în viaţa mea. Baba mi-a mulţumit, şi-a luat coşul şi umbrela, iar eu m-am îndreptat spre casă. Eram ud pînă la piele şi m-am ales cu o răceală zdravănă.
        Peste cîteva zile treceam iar prin Piaţa Insurecţiei. Băbuţa mea vindea „Vecernik" şi striga:
        „Triplă crimă în Rybné námestie!"
        O coadă interminabilă. Oamenii răsuceau bănuţii între degete.
        Personal, nu citesc niciodată ziarul ăsta, dacă nu s-a lansat nici o navă cosmică. I-am zîmbit înţelegător. Băbuţa mi-a întors zîmbetul şi mi-a strecurat iute un număr. Luat pe nepregătite, a durat mult pînă am scos portmoneul şi apoi, nici nu se putea altfel, pînă mi-a dat restul la sută. Coada s-a umflat dintr-odată de murmurul şi de protestele justiţiarilor, ale democraţilor cu oasele îngheţate, care nu tolerează nici un fel de privilegii, mai ales ale altora şi în contul lor personal.
        „Triplă crimă..." striga băbuţa.
        Am împăturit de vreo opt ori ziarul şi l-am băgat, nici nu mai ştiu unde.
        L-am scos abia pe la miezul nopţii, fiindcă nu puteam să adorm. Eram convins că dificultăţile cu ambalajele pentru lapte, cu repararea antenelor de televiziune şi cu predarea limbii esperanto mă vor da gata şi voi adormi.
        Dar, spre surpriza mea, pe prima pagină citesc: „O triplă crimă bestială comisă de un huligan în stare de beţie în plină stradă!" Urmau trei fotografii şi o sîngeroasă descriere a crimei.
        Am pus mîna pe telefon şi m-am interesat la toţi cunoscuţii mei dacă nu ştiu cumva ce e cu nava cosmică, dacă a coborît sau nu pe Marte. Am fost sfătuit să fac un duş călduţ, să iau meprobamat sau să execut o sută de genoflexiuni cu fereastra deschisă.
        Ziua următoare, băbuţa cu baticul striga cît o ţinea gura:
        „O nouă lege a drepturilor de autor în dezbaterea Adunării Naţionale! Onorariile scriitorilor se vor tripla!"
        Şi strigînd acestea, mă privea cu ochii ei de culoarea florii de nu-mă-uita şi era ca o zînă din poveste.
        Şi uite-aşa, nu ştiu ce să mai cred.

În româneşte de CORNELIU BARBORICĂ

(Perpetuum comic ’85, pag. 225)

Vezi toată postarea