Ne îngăduim ca în relatarea noastră să aducem în discuţie un remarcabil epigramist dat uitării. Să subliniem, în prealabil, că în preocupările literare ale intelectualilor transilvăneni, umorul, dar nu şi epigrama, a deţinut un loc de frunte.
Mărturia care confirmă afirmaţia noastră constă că în 57 de ani, care au premers unirea de la 1 Decembrie 1918, pe lîngă numeroase publicaţii, de toate categoriile, au apărut şi 11 reviste de specialitate. Ele sînt: Tutti Frutti — 1861, Strigoiul — 1862, Umoristul — 1863, Gura satului — 1867, Priculiciu — 1872, Cocoşiul Roşu — 1874, Roza cu Ghimpi — 1877, Calicul — 1881, Cucul - 1905, Nueluşa — 1906, şi Veselia — 1900.
Toate aceste reviste au publicat puţine epigrame. Nici unul din autorii acestora nu au reuşit să-şi transmită numele viitorimii.
Epigrama transilvăneană este însă mult mai veche. Ea datează din 1535 şi aparţine sibianului Nicolaus Olahus fiind elaborată în anii exilului său de la Bruxelles (1531—1542).
Fireşte că, vorbind de epigramă, nouă sau veche, nu putem trece cu vederea epigrama populară, STRIGĂTURA, utilizată de popor în public, la horă, cînd sînt criticate, biciuite chiar, cu severitate, practici care jignesc trăirea în colectivitatea satului sau denunţă atitudini neconformiste, autocritici, ironii care acolo — şi numai acolo — trebuie să fie considerate, chiar şi de pricinaşi, ca fiind spuse Sine ira et studio, adică fără ură şi pătimire:
Măi, bărbate, strugur dulce,
Să fii om unde te-i duce...
Că şi eu unde mă duc
Îs muiere, nu butuc.
Cu bărbatul nătăfleţ
N-ai ce merge la ospăţ...
Odată n-are căciulă,
Odată-i cu călcătură,
Odată n-are curea,
Greaţă-mi vine, nu alta.
*
— Vai, mîndruţo, cum te-aş strînge
Dar eşti tînără şi-i plînge!
— Strînge, badeo, cît îi vrea
Că îmi place şi-oi tăcea!
*
Hora bine-o ştiu juca,
Ardeleana tot aşa!
Cu suveica nu ştiu da,
Nici rufe nu ştiu spăla.
E fapt de necontestat că pînă spre sfîrşitul secolului trecut, majoritatea intelectualilor români proveneau din lumea satului, din rîndurile preoţilor şi dascălilor, adică a învăţătorilor. Aceasta pentru simplul motiv că, de-a lungul secolelor, numai aceştia s-au putut afirma ca ştiutori de carte.
Cunoaştem în Transilvania, în a doua jumătate a secolului trecut, familia preotului Puşcariu din Sohodolul Branului, jud. Braşov, din sînul căreia a ieşit epigramistul Sextil Puşcariu.
Preotul Ion Puşcariu a avut trei fii: Ion, Iosif şi Ilarion, care au jucat roluri însemnate în istoria politică, culturală, ştiinţifică şi ecleziastică a Transilvaniei.
Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii este, fără îndoială, Sextil Puşcariu (1877—1948), cel care a scos la Sibiu revista umoristică „Cocoşiul Roşu", suprimată de contele Coloman Tisza.
A făcut studii superioare la Leipzig, Paris şi Viena. În 1904 a fost numit docent pentru filologia română la universitatea din Viena, unde a întemeiat primul seminar de limba română. În 1906 a fost însărcinat cu redactarea dicţionarului Academiei Române, iar în 1914 a fost proclamat membru activ al acestei instituţii.
În anii 1906—1918 a funcţionat ca profesor de limba română la Universitatea din Cernăuţi, careia în 1914 i-a fost decan.
După dezmembrarea Imperiului Austro-Maghiar a fost ales vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina, iar în 1918 a deţinut portofoliul de secretar de stat pentru afacerile străine.
După unirea de la Alba Iulia, Sextil Puşcariu a fost numit profesor la nou înfiinţata universitate românească din Cluj şi însărcinat cu organizarea ei. A fost primul rector al acestei universităţi.
Activitatea lui ştiinţifică este remarcabilă. Nu vom stărui asupra ei fiindcă majoritatea este scrisă în limbi străine. Amintim însă că în 1919 a înfiinţat Muzeul limbii române şi a condus Buletinul Daco-romania, organul de presă al acestei instituţii. În 1925 a fost delegatul ţării noastre la Liga Naţiunilor. A fost membru activ al Astrei, secţia literară şi membru al Academiei de ştiinţe din Berlin.
Nu am bănuit niciodată că epigrama a fost pentru Sextil Puşcariu o preocupare stăruitoare în cursul vieţii sale. De aceea surpriza a fost mare cînd am aflat, în vara anului acestuia, că în anii tinereţii, influenţat probabil ereditar de preocupările tatălui său care, după cum am arătat, a înfiinţat, redactat şi condus revista umoristică poporală „Cocoşiul Roşu", Sextil Puşcariu a fost nu numai literat ci şi epigramist.
Pot afirma acum, în deplină cunoştinţă de cauză, că în 1886, pe cînd avea 19 ani, a tipărit la Craiova un volum de schiţe, iar peste doi ani în 1898, pe cînd se afla încă student, întreprinderea tipografică „Ciurcu" din Braşov i-a tipărit volumul JUVENALIA (Tinereţea), o adunare de păcate ale tinereţii, care cuprinde cîteva schiţe, poezii în proză, poezii şi 30 de epigrame.
Reţinem 6:
UNUI POET PESIMIST
„Lumea e deşărtăciune”
Zice-acest poet mereu.
Eu îl cred, că prea des spune:
„E o lume-n capul meu!"
UNUI POET MODERN
Vezi, la alţii chiar şi proza
Cîte-odată-i poezie.
Pe cînd versurile tale
Proză bine-ar fi să fie!
UNUI POET ORIGINAL
M-ai rugat să-ţi văd lucrarea
Şi s-o critic, cît de scurt.
Critica mi-e foarte scurtă,
Căci e numai vorba: FURT!
DOAMNEI X
De cînd păru-i înălbeşte
Ea cu pudră şi-l pictează
Şi pe drept. Culoarea albă
Neprihană însemnează!
UNEI DOAMNE MĂRINIMOASE
Că inima ţi-e mare, doamnă,
O cred şi eu, şi-s toţi convinşi
Că dacă nu, putea-vei oare
Să-ngropi în ea atîţia inşi?
Făcînd lectura acestor epigrame, realizate de marele cărturar care a fost prof. Sextil Puşcariu, ele nu trebuie judecate după canoanele moderne ale genului, ci după ce era epigrama românească acum mai bine de o sută de ani cînd, de fapt, existenţa ei era foarte firavă.
(Perpetuum comic ’91, pag. 90)
Mărturia care confirmă afirmaţia noastră constă că în 57 de ani, care au premers unirea de la 1 Decembrie 1918, pe lîngă numeroase publicaţii, de toate categoriile, au apărut şi 11 reviste de specialitate. Ele sînt: Tutti Frutti — 1861, Strigoiul — 1862, Umoristul — 1863, Gura satului — 1867, Priculiciu — 1872, Cocoşiul Roşu — 1874, Roza cu Ghimpi — 1877, Calicul — 1881, Cucul - 1905, Nueluşa — 1906, şi Veselia — 1900.
Toate aceste reviste au publicat puţine epigrame. Nici unul din autorii acestora nu au reuşit să-şi transmită numele viitorimii.
Epigrama transilvăneană este însă mult mai veche. Ea datează din 1535 şi aparţine sibianului Nicolaus Olahus fiind elaborată în anii exilului său de la Bruxelles (1531—1542).
Fireşte că, vorbind de epigramă, nouă sau veche, nu putem trece cu vederea epigrama populară, STRIGĂTURA, utilizată de popor în public, la horă, cînd sînt criticate, biciuite chiar, cu severitate, practici care jignesc trăirea în colectivitatea satului sau denunţă atitudini neconformiste, autocritici, ironii care acolo — şi numai acolo — trebuie să fie considerate, chiar şi de pricinaşi, ca fiind spuse Sine ira et studio, adică fără ură şi pătimire:
Măi, bărbate, strugur dulce,
Să fii om unde te-i duce...
Că şi eu unde mă duc
Îs muiere, nu butuc.
Cu bărbatul nătăfleţ
N-ai ce merge la ospăţ...
Odată n-are căciulă,
Odată-i cu călcătură,
Odată n-are curea,
Greaţă-mi vine, nu alta.
*
— Vai, mîndruţo, cum te-aş strînge
Dar eşti tînără şi-i plînge!
— Strînge, badeo, cît îi vrea
Că îmi place şi-oi tăcea!
*
Hora bine-o ştiu juca,
Ardeleana tot aşa!
Cu suveica nu ştiu da,
Nici rufe nu ştiu spăla.
E fapt de necontestat că pînă spre sfîrşitul secolului trecut, majoritatea intelectualilor români proveneau din lumea satului, din rîndurile preoţilor şi dascălilor, adică a învăţătorilor. Aceasta pentru simplul motiv că, de-a lungul secolelor, numai aceştia s-au putut afirma ca ştiutori de carte.
Cunoaştem în Transilvania, în a doua jumătate a secolului trecut, familia preotului Puşcariu din Sohodolul Branului, jud. Braşov, din sînul căreia a ieşit epigramistul Sextil Puşcariu.
Preotul Ion Puşcariu a avut trei fii: Ion, Iosif şi Ilarion, care au jucat roluri însemnate în istoria politică, culturală, ştiinţifică şi ecleziastică a Transilvaniei.
Cel mai strălucit reprezentant al acestei familii este, fără îndoială, Sextil Puşcariu (1877—1948), cel care a scos la Sibiu revista umoristică „Cocoşiul Roşu", suprimată de contele Coloman Tisza.
A făcut studii superioare la Leipzig, Paris şi Viena. În 1904 a fost numit docent pentru filologia română la universitatea din Viena, unde a întemeiat primul seminar de limba română. În 1906 a fost însărcinat cu redactarea dicţionarului Academiei Române, iar în 1914 a fost proclamat membru activ al acestei instituţii.
În anii 1906—1918 a funcţionat ca profesor de limba română la Universitatea din Cernăuţi, careia în 1914 i-a fost decan.
După dezmembrarea Imperiului Austro-Maghiar a fost ales vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina, iar în 1918 a deţinut portofoliul de secretar de stat pentru afacerile străine.
După unirea de la Alba Iulia, Sextil Puşcariu a fost numit profesor la nou înfiinţata universitate românească din Cluj şi însărcinat cu organizarea ei. A fost primul rector al acestei universităţi.
Activitatea lui ştiinţifică este remarcabilă. Nu vom stărui asupra ei fiindcă majoritatea este scrisă în limbi străine. Amintim însă că în 1919 a înfiinţat Muzeul limbii române şi a condus Buletinul Daco-romania, organul de presă al acestei instituţii. În 1925 a fost delegatul ţării noastre la Liga Naţiunilor. A fost membru activ al Astrei, secţia literară şi membru al Academiei de ştiinţe din Berlin.
Nu am bănuit niciodată că epigrama a fost pentru Sextil Puşcariu o preocupare stăruitoare în cursul vieţii sale. De aceea surpriza a fost mare cînd am aflat, în vara anului acestuia, că în anii tinereţii, influenţat probabil ereditar de preocupările tatălui său care, după cum am arătat, a înfiinţat, redactat şi condus revista umoristică poporală „Cocoşiul Roşu", Sextil Puşcariu a fost nu numai literat ci şi epigramist.
Pot afirma acum, în deplină cunoştinţă de cauză, că în 1886, pe cînd avea 19 ani, a tipărit la Craiova un volum de schiţe, iar peste doi ani în 1898, pe cînd se afla încă student, întreprinderea tipografică „Ciurcu" din Braşov i-a tipărit volumul JUVENALIA (Tinereţea), o adunare de păcate ale tinereţii, care cuprinde cîteva schiţe, poezii în proză, poezii şi 30 de epigrame.
Reţinem 6:
UNUI POET PESIMIST
„Lumea e deşărtăciune”
Zice-acest poet mereu.
Eu îl cred, că prea des spune:
„E o lume-n capul meu!"
UNUI POET MODERN
Vezi, la alţii chiar şi proza
Cîte-odată-i poezie.
Pe cînd versurile tale
Proză bine-ar fi să fie!
UNUI POET ORIGINAL
M-ai rugat să-ţi văd lucrarea
Şi s-o critic, cît de scurt.
Critica mi-e foarte scurtă,
Căci e numai vorba: FURT!
DOAMNEI X
De cînd păru-i înălbeşte
Ea cu pudră şi-l pictează
Şi pe drept. Culoarea albă
Neprihană însemnează!
UNEI DOAMNE MĂRINIMOASE
Că inima ţi-e mare, doamnă,
O cred şi eu, şi-s toţi convinşi
Că dacă nu, putea-vei oare
Să-ngropi în ea atîţia inşi?
Făcînd lectura acestor epigrame, realizate de marele cărturar care a fost prof. Sextil Puşcariu, ele nu trebuie judecate după canoanele moderne ale genului, ci după ce era epigrama românească acum mai bine de o sută de ani cînd, de fapt, existenţa ei era foarte firavă.
(Perpetuum comic ’91, pag. 90)
