— De unde veniţi — m-a întrebat ea, încă înainte de a ajunge lîngă mine şi de a mă prinde cu gingăşie de mînă, cum obişnuieşte întotdeauna.
— De la serviciu.
— Dar n-aţi avut şedinţă?
— Astăzi nu.
— Şi nici mîine?
— Nu mîine, ci ieri. Nu, n-am avut şedinţă nici ieri.
— Tata ale în fiecale zi. Şi şedinţele lui sînt lungi, lungi de tot. Cînd vine acasă eu dolm.
— Tatăl tău este un om mare, de aceea, are atîtea şedinţe — am confecţionat eu la repezeală o justificare.
— Şi acum dumneavoastră ce faceţi?
— Merg acasă.
— Vin şi eu.
— Dacă vrei?
— Vleau.
— Şi de ce vrei?
— Pentru că volbiţi cu mine, îmi spuneţi poveşti şi nu mă celtaţi.
— Dacă o să fii rea, o să te cert.
— Tata mă cealtă şi cînd nu sînt lea. Şi mă şi bate.
— Şi eu te bat dacă nu eşti cuminte.
— Sînt.
— Atunci de ce te bate tăticu?
— Pentru că nu-l las s-o bată pe mămica. Cînd o loveşte, eu ţip. Şi atunci mă bate şi pe mine.
— Ţi se pare ţie că o loveşte. El se joacă cu mămica. Se face că o bate.
— Dal atunci de ce ale vînătăi dacă nu o loveşte?
Noroc că între timp am ajuns acasă şi capacitată de eforturile mele de a găsi cheile pe care niciodată nu ştiu unde le pun. Atlantida a renunţat la întrebări. Altfel nu ştiu zău cum aş fi scos-o la capăt. Am trecut eu de multe ori prin situaţii critice, însă parcă niciodată nu am fost într-o asemenea încurcătură. Ştiind că vizita Atlantidei nu-i de scurtă durată, cum am intrat în casă am telefonat părinţilor ei. Mi-a răspuns tatăl fetiţei.
— Tovarăşul Precupeţu, m-am adresat eu acestuia după ce m-am prezentat. Atlantida e în vizită la mine. V-am telefonat ca să nu fiţi îngrijoraţi observînd că lipseşte.
— Nu intru eu în panică aşa de uşor. O ştiu pe Atlantida cît e de plimbăreaţă.
— Atunci e în regulă. Cînd se plictiseşte o aduc eu acasă.
— Prea repede nu se va plictisi. Dar fiţi fără grijă că vin s-o iau. La revedere.
După ce am închis telefonul, i-am propus Atlandidei să ne spălăm pe mîini şi apoi să mergem la bucătărie şi să servim masa.
— N-o aşteptăm şi pe tanti? — adică nevastă-mea — m-a întrebat ea nedumirită.
— Nu, pentru că astăzi tanti vine foarte tîrziu.
Fără a fi prea convinsă că tanti nu se va supăra, Atlantida a acceptat totuşi să prînzim. S-a aşezat frumos la masă, a aşteptat pînă m-am servit şi pe mine şi apoi, urîndu-mi poftă bună, a început să mănînce frumos. Fiecare gest al ei emana o anumită tandreţe, o precocitate.
După masă, am făcut împreună ordine în bucătărie şi, apoi, luînd o carte de poveşti din bibliotecă ne-am cuibărit fiecare în cîte un fotoliu. Atlandida era numai ochi şi urechi. Aproape o oră cît a durat lectura n-a schiţat nici un gest, n-a făcut nici o mişcare. Doar la sfîrşit a scos un oftat, probabil în semn de părere de rău că povestea nu a fost mai lungă.
Simţind că o să fiu rugat să reiau lectura, i-am propus Atlantidei să vedem cîteva diapozitive. N-a acceptat cu prea multă bucurie. După vizionare am ascultat cîteva discuri, am răsfoit un album. Pe la ora 8 şi ceva, mica mea musafiră s-a retras din nou în fotoliul ei şi rezemîndu-şi capul de un braţ al acestuia a adormit. Am învelit-o cu o pătură să nu-i fie frig.
Cum nu aveam nimic presant de făcut am luat o carte şi m-am aşezat în fotoliul de altături. Furat de lectură, nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Pe la ora 23 a sunat vecinul. Duhnea a alcool de la o poştă.
— Iertaţi-mă că n-am venit devreme — a îngăimat el o scuză. A trecut un amic pe la mine şi ne-am aşezat la o carte. Cînd m-am uitat la ceas şi am văzut că e aproape miezul nopţii nu mi-a venit să cred. Doamne, Doamne ce mai zboară timpul! Nu-i de mirare că nu ne ajunge niciodată. Cînd ai copii simţi şi mai mult criza de timp. Ferice de dumneavoastră că nu aveţi. Altfel aţi fi robul timpului, niciodată nu v-aţi putea permite să faceţi ce aveţi chef.
Şi smulgînd-o pe Atlantida din fotoliul în care dormea a ieşit legănîndu-se.
(Perpetuum comic ’86, pag. 115)
