Se afișează postările cu eticheta Matei Mihai. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Matei Mihai. Afișați toate postările
,

Anecdote II (pc89)

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu
        — Charles, nu fi necăjit, peste o lună vei uita că Luise te-a părăsit.
        — Imposibil, i-am cumpărat o haină de blană, pe care trebuie s-o plătesc în rate timp de doi ani.

*

        — La ce te gîndeşti, Lidia?
        — La nimic important.
        — Credeam că te gîndeşti la mine.
        — La tine mă gîndeam!

*

        — John băiatule, ce-i cu tine, de ce eşti aşa de agitat şi transpirat?
        — Am alergat cinci kilometri cît m-au ţinut picioarele ca să împiedic o bătălie între doi inşi...
        — Şi ai reuşit?
        — Da, nu m-a putut prinde!!!

*

        — Domnule judecător, spuse John respectuos, nu vedeţi că acţiunea e absurdă şi că reclamantul e complet idiot?
        — Asta nu-ţi micşorează culpa. Nu uita că şi idioţii sînt oameni ca mine şi ca dumneata!

*
        — Domnule, firma Sportings ne cere urgent date amănunţite despre fostul nostru economist Tommy. Ce să răspund?
        — Răspunde că e un escroc de rînd, un leneş, un falsificator, un gangster de drumul mare şi că tot ce ştie a învăţat la firma noastră.

*

        Comandantul navei, către John „elev":
        — Lasă tinere, că ştiu eu bine! Cine nu e-n stare de o meserie ca lumea pe uscat, îl trimit părinţii să se facă marinar!
        — Nu domnule comandant, acum nu mai merge ca pe vremea cînd eraţi dumneavoastră tînăr...

Culese de NIC. AMARIEI

(Perpetuum comic ’89, pag. 70)

, , , ,

Emaur alb 13

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989. Trimiteţi-ne un comentariu

        — Mă ierţi că-ţi spun toate astea, dragă domnule... Nu ştiu ce să mă fac.. Jicu nu-şi iubeşte copilul... Băieţelul e bolnav de două zile, are temperatură şi tot eu a trebuit să-l duc azi la o policlinică... I-a dat doctoru’ să ia nişte doctorii, ce ştiu io, că-s bătrînă... Mai e puţin şi să face zece şi ei n-are de gînd să vină şi să vadă ce mai e cu copilul... I-am zărit pă fereastră cînd s-a dat jos din maşină. S-au dus iar în vizită, are nişte prieteni în blocul nostru. Ce ziceţi de aşa părinţi?... Eu sînt bolnavă de inimă, n-am voie să mă enervez... Ce-o să facă ăsta mic dacă io mor? Nu înţeleg de ce nu-şi iubesc copilul... Aşa părinţi n-am mai pomenit, păcatele mele...
        Tăceam. Ascultam o femeie necunoscută, îşi descărca şi ea oful în faţa unui om nevăzut, închipuit, dar auzit printr-un receptor, încercînd să se liniştească, să prindă curaj.
        — Nu vă necăjiţi, doamnă... Aşa sînt tinerii de azi, vor să-şi trăiască viaţa, să se distreze, le e frică de bătrîneţe şi de ce aduce ea, nu ştiu exact ce e bine şi ce e rău... Şi eu am fost crescut tot de bunici, nici părinţii mei n-au avut timp pentru mine... Tata mă iubea, dar nu m-a dus niciodată la plimbare, nu vă vine să credeţi... Şi uite că nu s-a întîmplat nimic, am ajuns şi eu om în toată puterea cuvîntului, am la rîndul meu copii şi-l caut pe Jicu să-mi repare maşina... Nu trebuie să puneţi la inimă toate astea... Jicu este un mecanic auto foarte bun, îl apreciază toată lumea... Poate că aşa o fi el, nu-şi exteriorizează sentimentele, parcă putem şti ce este în sufletul fiecăruia, nu putem... Nu toţi oamenii sînt veseli şi comunicativi, unii sînt mai închişi. Aşa e felul lor...


        — Da, domnule, aveţi dreptate, dar ei sînt tineri şi n-au de ce să fie închişi şi cum spuneţi Dumneavoastră... Săptămîna trecută Robert a vrut în braţe la taică-su şi Jicu l-a respins, l-a repezit pe sărmanu’ copil... Am ţipat la el şi eu şi fata mea... Zău, nu ştiu ce să mai cred... Ce să mă fac?...
        Şi femeia se plîngea în receptor de soarta ei, de nefericirea acestui copil care nu era iubit de părinţi, de neputinţa ei de a face într-un fel ceva.
        — Lăsaţi, doamnă, nu vă necăjiţi, timpul le aranjează pe toate... Oamenii se schimbă, doar cei morţi înainte de vreme nu suportă, îi irită orice e nud în viaţa lor... Nu vă pierdeţi speranţa...
        Trebuie să fac rost de patru kilograme de vopsea Alb 13 şi nu reuşesc s-o procur, Jicu îmi cere să găsesc o bieletă pentru roata din faţă stînga, ei nu mai au la magazie, io de un’ să scot că de cînd cu planetarele cu sacîz nu mai cumpăr nimic, necazurile nu mă ocolesc nici pe mine şi, na, acum şi baba asta, fără voia mea, tribulaţiile unei bunici bolnave şi bătrîne, las’ că le ştiu io p-astea, nişte puturoase, că şi Jicu ăsta, putea sta acasă nu să-l tot sun mereu, am şi eu destule pe cap, şi maşina stricată şi mai sînt puţine zile pînă la plecarea în concediu, că dracu m-a pus să am serviciile plătite dinainte şi nu pot amîna data plecării pe traseul stabilit în Ţara de sus şi femeia asta se tot plînge şi io ce să fac? nimic, nu ştiu cum s-o ajut, să-i mai spun ceva şi să mă lase în pace.


        — Fac şi eu ce pot, domnule, vă rog să mă credeţi... Mi-e milă de copilu’ ăsta că e lipsit de afecţiune... Ce-o să iasă din el cînd o fi mare? Îşi va aduce aminte cum a fost tratat?... O să fie un om rău, se va răzbuna pă alţii... E păcat dă el... Un om crescut strîmb e greu de reparat. Cu bicicletele e altceva. Poate vorbiţi dumneavoastră cu Jicu, văd că sunteţi om cu sensibilitate...
        O ascult fără nici un chef, îi dau dreptate şi mă gîndesc că am epuizat toate relaţiile mele ca să procur Alb 13. De unde să fac eu rost de Alb 13?
        — Sigur, doamnă... Aveţi... Da, căldură sufletească... De afecţiune are nevoie oricine, nu numai copiii... Mă scuzaţi, vă rog să-i spuneţi lui Jicu că l-am căutat... Acum e tîrziu, nu o să vă mai deranjez... Ei poate mai stau... O să vorbim mîine... Sărut mîinile... Noapte bună...
        Uf! Mă săturasem, nu mai suportam văicărelile babei, bine că am închis. Ce enervanţi sînt şi ăştia, bine că am scăpat de soacră-mea şi am plasat-o la Smaranda! După ce ai copii nesuferiţi, să mai suporţi şi toţi ramoliţii! Să-mi beau măcar ceaiul în linişte!
        M-am culcat cu gîndul la sărmanul copil lipsit de afecţiune al lui Jicu şi la Alb 13. Peste noapte am visat un băieţel care se juca şi scria cu Alb 13 pe zidul casei. „Îl iubesc pe tata".

(Perpetuum comic ’88, pag. 6)

, , , , ,

Căpitan de cursă

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

        Andronache Farudin (Faru — cum îi mai spuneau prietenii, subalternii şi toţi cei care intrau în raza lui de acţiune) om trecut prin numeroase epurări şi selecţionări, el însuşi artizanul unor secţii-model, despre care contemporanii ar fi spus că-s făcute după chipul şi asemănarea sa, avea totdeauna viziuni pentru etapele viitoare, ca un mare jucător de şah, ştiind bine că toamna se numără bobocii, iar primăvara, bineînţeles, se sacrifică mieii şi nu oarecare, ci cei graşi. Pentru a arăta mai marilor săi că spiritul îi este treaz mereu, pregătit pentru nou, că nu s-a ruinat în postul ce cu onoare îl deţine de peste 25 de ani, Faru trecu la acţiune, înaintea venirii vreunui ordin (doar democraţia se exercită de jos în sus!), urmărind o mai propice împărţire a sarcinilor în colectivul pe care-l conducea. Adună oamenii într-o şedinţă fulger(ă), îşi roti ochii (far-urile) peste feţele subalternilor scufundate în mohoreală ca nişte nave, le corectă încărcătura cu cîteva zîmbete binevoitoare şi ancoră în rada următoarelor fraze:
        — Dragii mei, primenirea e legea progresului, fiindcă, în sînul nostru, progresul e la el acasă. Deci zic progres şi înţeleg primenirea, şi invers. Din cînd în cînd e nevoie să ne calificăm. Nu, nu vă speriaţi, asta în cel mai rău caz! dar eu vin mai aproape de sufletul vostru şi zic: sectorul nostru e vast, cum s-ar spune prin extindere, divers, şi de aceea trebuie să-l avem cu toţii în vedere, că şi vederea noastră, la rîndu-i, e văzută de alţii. După lungi dezbateri cu mine însumi, dezbateri pe care vi le aplic şi dumneavoastră, am hotărît ca tov. Păscăluţă, secţia flori, om de nădejde pentru colectivul nostru, conştiincios, harnic, cel care a încrucişat cîteva soiuri şi-a descoperit minunatele crizanteme, de faţă aici, la şedinţă, în vază, să lucreze în viitor la secţia coşuri, secţie, fireşte, deosebită şi ea în sectorul nostru, care, din păcate, e nevoie să fie săltată peste puterile ei, dat fiind faptul că are şi ea, dacă pot spune aşa, orgoliile sale.


        Viorica de la coşuri, persoană stimată, n-am ce spune, îşi părăseşte secţia şi trece la poartă sau la secretariat, mi-e indiferent ce alege, fiindcă vocea sa e o garanţie că la noi convorbirile telefonice se vor scurta. Păpădie, adjunctul meu, cel mai devotat colaborator din cîţi mi-a fost dat să-i am, are menirea istorică de-a întări secţia culturală. Sigur, în zbuciumata lui activitate n-a prea avut vreme să-şi piardă timpul cu cititul cărţilor şi noi, tovarăşi, ţinem cont de cerinţele omului modern, pentru a-şi desăvîrşi personalitatea, în raport de funcţiile noastre. La cele două dioptrii pe care le poartă, de-i mai adăugăm două, nu-i nici o nenorocire. Unde s-a dus mia, meargă şi suta. În felul acesta va arăta, într-adevăr, ca un intelectual.


        Stelică Prichindel, joly-joker-ul echipei noastre, un fel de Geolgău al Craiovei, care s-a cam plimbat prin toate posturile şi n-a lăsat nici o urmă pe unde a trecut, fiindcă mai toţi colegii s-au simţit fericiţi să-l aibă cît mai puţin în preajma lor, va veni de-a dreapta mea, cum bine trebuie să înţelegeţi, în locul tovarăşului Păpădie. Fanache Firiz pomicultor desăvîrşit, sper să se fi plictisit de munca asta de-o viaţă, deşi, din cîte ştiu, îl pasionează încă, şi va trece la secţia porcine, fiindcă întreprinderea noastră, aproape universală, ocupîndu-se cu toate ale pămîntului, oferă tuturor şansa pentru desăvîrşirea profesiei în care s-au specializat.



        Abia încheiată şedinţa, Faru(din) primi mulţumirile separate din partea celor care trebuiau din clipa aceea să-şi ia în primire noile locuri de muncă. În jurul lui era un freamăt intens, ca în apropierea unui stup, cînd, dintr-o maşină, coborî o persoană străină şi-i înmînă un plic. Destoinicul conducător privi seducător împrejur, sperînd să fie urmărit din fiecare colţ, convins că pentru ideile sale reformatoare primea deja recompensele scrise. Deschizînd plicul află că era, într-adevăr, pricopsit căpitan pe o navă de pescuit oceanic, specificîndu-se că aşa cum a ştiut să lucreze pămîntul, va fi la înălţimea sarcinilor şi va cultiva şi marele ogor al apelor.

(Perpetuum comic ’83, pag. 200)


, , ,

În pragul despărţirii

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        Era aşa, o toamnă limpede ca o eprubetă goală, spălată bine cu spirt şi cu jurnale probabil că aşa se spală eprubetele.
        Vara abia pierise. Aşa se pregătea să piară şi iubirea între Vasile şi Nunuţa. Dar nu pierea, încă nu pierea, iubirea lor se ţinea de viaţă cu o voinţă îngrozitoare de-a trăi, de-a exista, deşi era într-o stare de nespus.
        Era pe la ora patru după-amiază. O oră care nu poate fi socotită matinală, dar care totuşi e o oră care poate fi socotită devreme.
        Tocmai atunci Vasile intră cu geamantanul în bucătărie. Acolo Nunuţa prăjea nişte cartofi. Ea credea că Vasile doarme şi cînd colo, iată-l pe Vasile cu geamantanul!
        — Ce-i cu tine, Vasile? întrebă ea destul de sincer surprinsă totuşi.
        — A, nimic, zise el, da’ plec.
        — De ce? De ce, Vasile? De ce?
        Vasile nu spuse nimic. În gîndul lui se-nvîrtejau diferite crîmpeie, dar nici o imagine, frînturi, numai frînturi.
        Şi se-aşeză atunci. Pe-un scaun. Era un scaun de lemn, de bucătărie.


        Şi era trist Vasile, totodată o senzaţie ciudată îl cuprinse.
        Se simţea de parcă era la dentist. Sufletul lui era ca o falcă anesteziată. Şi conştiinţa lui era ca o daltă de dentist luptîndu-se c-un colţ de rădăcină, iar colţul de rădăcină era morbul din sufletul lui: obsesia despărţirii.
        Vasile tăcea. Tăcea ca atunci cînd taci şi dentistul se luptă să-ţi scoată colţul, iar durerea, din pricina anesteziei, e surdă. E o durere surdă, deşi vizuală, nu se ştie de ce.
        Dincolo de geam se vedea un bloc în construcţie. Soarele pişcă parcă răzbătînd pe geam cu o rază care dădea direct pe rîndul de cratiţe aşezate-n cuie.
        — Ce e cu geamantanul ăsta? se-aude glasul Nunuţei ca de la o depărtare foarte mare.
        — A, nimic, e geamantanul meu, se trezeşte Vasile vorbind ca dintr-o fîntînă adîncă.
        Avea o voce molatecă totuşi, scrijelată însă în intervalele ei egale, ca un bîzîit de fon sau de aspirator de praf electric.
        — Cu el am venit, continuă el, şi cu el plec.
        — Aşa? Fără nici un preaviz?
        — Fără.
        — Şi eu ce-am să fac?
        Evidenţa era categorică. Vasile vroia să plece. Şi hotărîrea lui lovea cu sadism ca o măciucă într-un glasvand.
        Vasile tace. Nunuţa tace. Nunuţa întreabă încă, după acest schimb de tăceri:
        — Ce s-a-ntîmplat? De ce? Spune-mi, omule, ce s-a-ntîmplat?
        Nimic. Vasile tace. Cratiţele stau agăţate pe pereţi, o invenţie a lui Vasile, ca Nunuţa să nu se mai obosească să deschidă dulapul, deci cratiţele stau agăţate şi tac şi ele. Şi tocmai în locurile sortite lor de Vasile.
        Totuşi se-ntîmplase ceva. Şi Vasile trebuia să se explice. Era uman să facă aşa. Dar ceea ce era acum în Vasile era inuman. O hotărîre cumplită era deja coaptă în cerebelul său. O hotărîre care fusese pregătită cu migală pe tainicile circuite ale subconştientului lui Vasile şi ale inconştientului său mai ales.
        — Nu. Nu s-a-ntîmplat nimic, se auzi Vasile vorbind. Mă doare capul.
        Cu tot momentul care o solicita la maximum, Nunuţa îşi dădea seama că nu e cazul să-ncerce să-i ofere lui Vasile un piramidon. Sau ceva în genul ăsta.
        Spuse totuşi:
        — Dacă vrei, îţi dau un piramidon.
        Oare o fi vrut astfel să facă un banc nesărat? Cine ştie? Poate însă că Nunuţa era proastă, ceea ce e mai plauzibil.
        — Mersi, am şi eu piramidoane. Dar nu de piramidon e vorba.
        Nunuţa era asistentă medicală şi era mîndră de cîte medicamente are-n casă, aşa că probabil nu din prostie îi oferise totuşi lui Vasile un piramidon.
        — Atunci? se repezi deodată Nunuţa. Spune-mi, vrei să mă jigneşti cu orice preţ?
        De data asta Vasile fu prompt. Un val de sînge îi veni în cap şi chiar îi împinse, îi dădu brînci brutalităţii lui naturale abia mascate pînă acum, brutalitate pe care însă el o credea sinceritate. Asta se-ntîmplă de multe ori în viaţă, ne credem sinceri cînd nu sîntem decît pur şi simplu brutali, adevăraţi măcelari sentimentali.
        Dar iată totuşi ce spune Vasile:
        — Tu mă-nţelegi, Nunuţa, că-ntre noi doi totul s-a sfîrşit?
        Nunuţa izbucni în plîns. Şi ca să nu plîngă prea tare, strînse şervetul de vase în dinţi. Tocmai îl avea în mînă, nu ştie la ce-l va folosi. Şi acum, iată! Poate mai bine l-ar fi pocnit cu el pe Vasile, răspunzînd astfel brutalităţii îngrozitoare din vorbele lui. Dar ea, biata de ea, se puse pe plîns. Şi-ncepu chiar să sughiţă de plîns, vai, biata de ea! Şi spuse printre sughiţurile acelea:
        — Ce vrei de la mine?
        — E prea tîrziu, nu-nţelegi? fu iar prompt Vasile.
        — Dar cum, domnule, eşti nebun, vrei să pleci de la mine? abia putu ea îngăima icnind printre lacrimi şi-atunci de-abia îşi dădu şi ea drumul la brutalitate fiindcă sări pur şi simplu la el şi-l apucă de gulerul hainei safari, strigîndu-i:
        — Cum, mă, tocmai în concediu, vrei tu să pleci de la mine, cînd n-am fost încă nicăieri şi pleci acum şi cu toţi banii tăi de concediu!?


        E-adevărat că în acest moment Nunuţa a fost din cale-afară de practică, dar ce e rău în asta? Omul trebuie să fie practic în orice moment pentru că altfel nu e bine, nu e bine!
        Părăsit de strînsoarea încleştată a degetelor Nunuţei, care se-ntorsese după acest scurt puseu pe scaunul ei luase iar şervetul de vase în gură şi-l strîngea ca să nu plîngă prea tare şi părăsit deci de agresoare, aşa o numea el în gîndul lui în acel moment, Vasile se făcu însă blînd, ca o pasăre de curte şi-ncepu să se destăinuie, să se explice, abia acum începu el să facă asta:
        — Eu, Nunuţa, am ţinut la tine mai mult chiar decît la mama. Dar totul s-a sfîrşit. Ştii totul despre mine: cît cîştig, îmi cunoşti prietenii, îmi cunoşti duşmanii, îmi cunoşti trecutul, prezentul, ba chiar şi viitorul!
        — Bine, dar ce vezi rău în asta? se miră Nunuţa.
        — M-am săturat, mă-nţelegi? Nu mai pot!
        — Spune-mi, ai găsit pe alta?
        — Cum poate să-ţi treacă prin gînd aşa ceva?
        Dar Vasile nu minţea, chiar ceva iraţional îl cuprinsese, vroia să scape: atîta tot. Şi nici nu ştia de ce.
        Deşi era împreună cu Nunuţa de circa trei ani de zile.
        — Cum, mă Vasile? Dintr-odată, aşa... ţuşti! De ce, Vasile? De ce? Spune-mi, unde vrei să te duci?
        — Mă duc la mama!
        — Dar ea ştie că te duci la ea?
        Moment de tăcere.
        — Nu, nu ştie, recunoscu Vasile.
        Între timp cartofii se prăjeau. Miroseau foarte frumos.
        Nunuţa atacă atunci:
        — Spune-mi, tu în fond ce vrei de la mine?
        — Nu mai vreau nimic. Vreau să plec, să cunosc poate pe altcineva.
        — Şi cum, mă? Îmi spui asta chiar în faţă? În faţa mea?
        — Da-n faţa cui?
        — În faţa mea? răcni ea. Nenorocitule! Te-am adunat de pe stradă...
        — Pe mine?
        — Da. Pe tine. Nici măcar nu cîştigi trei mii de lei pe lună.
        — Da ce, tu cîştigi atîta?
        Zicînd aceasta, Vasile se ridică de pe scaun, îşi ia geamantanul şi spune împăciuitor:
        — Lasă, că găseşti tu alt băiat.
        Nunuţa are ochii plini de lacrimi şi de furie şi strigă:
        — Te vreau pe tine!
        — Pe cine? De ce tocmai pe mine?
        — Cum de ce, mă? Dar nu eşti tu bărbatul meu?
        — Sînt. Dar nu cu acte.
        Alt moment de tăcere.
        — Bine, mă Vasile, spune Nunuţa, dar sîntem de trei ani împreună. Mi-ai mîncat cei mai frumoşi ani ai vieţii, între 23 şi 26. Cei mai frumoşi ani...
        — Şi eu nu ţi-am sacrificat cei mai frumoşi ani ai vieţii? La un bărbat, între 48 şi 51 de ani sînt cei mai frumoşi ani ai vieţii, aşa să ştii tu!
        — Fie! admite Nunuţa. Să rămînă aşa cum vrei tu! Să ne despărţim, dar să rămînem prieteni, Vasile, că bine zicea o prietenă de-a mea, întotdeauna trebuie să rămînă loc de-un bună ziua. Bună ziua, Vasile!
        Şi-atunci Vasile vrea să iasă.
        — Cum? Pleci? se repede Nunuţa.
        — Da. Plec! recunoaşte el. Bună ziua, Nunuţa.
        — Bună ziua, Vasile! spune ea zdrobită şi cade pe scaun, după ce se ridicase ca pentru a-l opri.
        Vasile plecă, Nunuţa rămîne singură, plînge puţin, apoi plînge mult, apoi nu mai plînge deloc, se linişteşte, ia un napotom şi ea, se linişteşte şi mai mult, şi-apoi pleacă, pleacă de nebună pe străzi şi merge şi merge şi merge. Şi-apoi se opreşte. Şi se-ntoarce acasă. Şi-l găseşte pe Vasile, care-o aşteaptă cu două bilete pentru cinematograful din colţ. Se duc amîndoi la film, apoi se-ntorc acasă, o mai duc aşa vreo două săptămîni şi-apoi se despart de-adevăratelea.
        Fără motiv. Absolut fără motiv. Şi-aceasta numai pentru că ceva nedesluşit se cuibărise-n sufletul lui Vasile şi-acel ceva nedesluşit copt în tainiţele inconştientului era boala neprevăzută a despărţirii de dragoste, o boală specială a omului, care nu se-ntîlneşte la nici o altă fiinţă de pe pămînt şi face parte din marile probleme, poate de nedezlegat, ale naturii umane.
        Şi totuşi iubirea pentru Nunuţa existase-n sufletul lui Vasile, dar ea dispăruse parcă-n altă dimensiune a spaţiului său interior, cum dispar în triunghiul Bermudelor, în marele ocean Atlantic, atîtea vapoare şi avioane, chestiune încă neexplicată de marile academii şi nici de cercetătorii care lucrează pe cont propriu.

(Perpetuum comic ’83, pag. 178)


, , , , ,

Ramuri din arborele genealogic

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.

        Dintr-o „Cracă a arborelui genealogic", ultima carte în manuscris a lui Nicuţă Tănase, am desprins aceste cîteva „ramuri" de faţă; paginile care alcătuiesc cartea sînt nişte povestiri cu haz despre cei apropiaţi autorului. Umorul are uneori, însă, şi un gust amărui, dată fiind epoca pe care o evocă, de care nu se poate despărţi numai rîzînd.

CAPITOLUL III ÎN CARE AFLĂM CĂ LUI TATA ÎI PLĂCEA IAHNIA DE CARTOFI, CĂ EU VÎND NIŞTE SIFOANE GOALE, FUG DE ACASĂ ŞI VIN ÎNAPOI PE JOS...

        Bătrînului meu tată îi plăcea iahnia de cartofi sleită şi cu puţin mucegai pe deasupra, zeama de varză cu floare, cîte o litră de vin alb, armele de vînătoare calibrul 12, covrigii cu susan, bicicleta, puţurile americane, avea peste un metru şaptezeci şi şase, cărare la mijloc, bătături, ochi albaştri. Nu cred c-a purtat în viaţa lui haine noi. Avea ceas de buzunar ca ceferiştii (ceasul nu l-a cumpărat de nou). Lucruri noi în casa noastră? Ştiţi ce era nou în casa noastră? Plăcile de patefon. Şi astea erau noi numai cînd trăia mama. Ea le cumpăra noi. Sîrba măcelarilor, Zavaidoc, Margareta Rădulescu şi diferite fanfare. Noi eram cineva în mahala pentru că aveam patefon. Cînd erau cumetrii în mahalaua noastră, oamenii ne cereau împrumut patefonul. Tata nu a avut televizor, în schimb a avut pălărie cu borul mic, pălărie de pluş şi ghete cu gumilastru. Astea le cumpăra de la vechituri şi mai avea naş pe Tănase Tamara care m-a botezat pe mine.
        Tănase Tamara ăsta, cînd se îmbăta închiria cîte un autobuz, lua aproape toţi copiii mahalalei le dădea cîte un bigi-bigi şi hai. Tănase Tamara, care va să zică naşu-meu, avea şi un cîine mops de care se fereau mai toţi din mahala. Era negustor naşul ăsta al meu, de aia îi convenea să aibă cîine mops.


        Aţi băgat de seamă îmi închipui, că pînă acum am zis despre tata că-i „plăceau". Am zis aşa, pentru că tata aşa cum zicea el „a mierlit-o", adică a murit. Mierlitul ăsta e un cuvînd din vocabularul lui şi nu dau voie nimănui să-l întrebuinţeze nici în ruptul capului. Cînd murea cineva în mahalaua noastră, el nu zicea ca toţi oamenii: „Dumnezeu să-l ierte, a murit şi cutare", ei se rezema de ce avea la îndemînă şi zicea: „a mierlit-o", ori, „a dat ochii peste cap şi cutare". Nu zicea Dumnezeu să-l ierte. La început prin ’930 şi ceva, tata era bisericos. Era mi se pare şi în comitetul ăla în care era şi popa. L-a prins atunci pe popă cu nişte pungăşii şi de atunci a „rupt-o" cu Dumnezeu. Ce vină i-o fi băgat el lui Dumnezeu în legătură cu afacerea popii, nu mi-a spus niciodată, dar ştiu eu că nici cu Dumnezeu nu se avea bine. Nu înjura ca alţii de Dumnezeu dar cînd venea cîte unui să-i ceară pentru facerea unei biserici, îi zicea: „Cărel poteca", adică să plece. A murit săracul. Dar n-a murit ca mama cînd aveam doar 11 ani, a murit încoa, tîrziu, prin anul 1960 şi ceva. Dacă ar mai fi rămas pe pămînt, nu peste mult timp ar fi comemorat 30 de ani de la moartea mamei. A mai rămas pe pămînt, a rămas ca să spioneze, să vadă el ce se mai întîmplă aici pe pămînt. Sînt mai mult ca sigur că s-a dus pe lumea cealaltă să le spună la ăia că a contribuit şi el la actul de la 23 August. Nu era lăudăros din fire, dar acum cred că s-a lăudat că le-a zis patronilor: „Cărel poteca". Eu aveam atunci, mai mult de 40 de ani. Da, îl aveam şi pe Dănuţ. Deci, a trăit să-şi vadă şi nepotul din partea mea. Nu mi-a spus că are ambiţia asta, că vrea să vadă şi copilul meu, dar am simţit eu asta.
        Cît era în viaţă şi crucea a vrut să şi-o ia de ocazie. Găsise o cruce de ocazie pe undeva prin Pantelimon, la nişte italieni. Eu, prăpăditul de mine, am spart crucea şi am scris şi o carte „Cruce de ocazie" despre el. Ce-or fi zis ăia cînd au văzut o carte cu titlul ăsta? Ce-or fi zis ăia de sus din ceruri? L-or fi chemat pe tata şi l-or fi întrebat: „Îl cunoşti pe ăsta care a scris cartea?" „Cum să nu-l cunosc? E copilul meu Tănase. Dă să mă uit şi eu prin ea". Cred că în loc să-i dea cartea să se uite prin ea, ăia de sus, ori ăia de jos, că poate s-o fi dus spre iad, l-or fi luat la goană. Aşadar nu l-am lăsat să se odihnească nici în mormînt. Dar chiar aşa e. Şi crucea să şi-o fi cumpărat de ocazie? N-a fost de ajuns că toată viaţa lui trăise numai din ocazii? Şi pe mine — cînd eram mic — mă îmbrăca numai de la taica Lazăr.
        Cred că tata are pe conştiinţă multe vieţi. Milioane de vieţi. A omorît mulţi păduchi. Îi prindea la cusăturile de la izmene şi-i punea într-un borcan de sticlă. Nu ziceţi că mă punea şi pe mine să fac la fel. Şi eu am pe conştiinţă vieţi, pentru că şi eu prindeam păduchi şi-i puneam în borcanul de sticlă. După ce strîngeam ce strîngeam, puneam gaz peste ei şi ei săracii se prăpădeau. Dacă cineva înregistrează „crimele" astea acolo sus sau acolo jos, eu sînt plin de păcate. Şi eu cred că am omorît în viaţa mea milioane. Ce să fac? Dacă era descoperit atunci DDT-ul era altceva. Dar ce, parcă numai noi aveam păduchi? Găseai la toţi din mahalaua Marele Voievod Mihai. Dacă dădea norocul peste tine şi aveai ocazia să mergi în tramvai, găseai şi acolo păduchi. Nu de ăia de păr, ci de ăilalţi. Îi vedeai pe hainele oamenilor.
        După ce a murit mama, am rămas cu tata şi tata ce să facă cu mine? Să mă strîngă de gît? Să mă azvîrle sub roţile trenului? Eram Viaţă şi eu. Cum să mă arunce sub roţile trenului? Cum să mă strîngă de gît? Tata era un om milos. Staţi, că era bine că a murit mama, îmi ziceam eu în vremea aia cînd eram copil. Era mai bine pentru că se făcuse mai mult loc în casă. Era bine pentru că aveam şi o soră mai mare una Niculina, o să aflaţi şi biografia ei, dar mai încolo. Am adus-o acum în discuţie pentru că după ce a murit mama i-a venit şi ei poftă să se mărite. Dar cum să ne lase pe noi şi să se mărite? Cum să ne lase pe mine şi pe tata şi să plece? Şi ea era mică, avea doar 15 ani. Necoaptă la cap. Ce-a făcut? A vorbit cu unul care-i plăcea ei, unul căruia-i zicea Matei. A vorbit cu el s-o fure şi soră-mea Niculina a fugit cu tîmplarul de mobile Matei. Cu nea Matei. Eu aşa îi ziceam pentru că era mai mare decît mine, nea Matei. Aşa îi zic şi acum. Deci, am rămas cu tata. Acum aveam mai mult loc în casă. Puteam să dăm şi baluri. Puteam atunci să învîrtim şi o căruţă, dar de unde căruţă.
        Dar aici este vorba despre tata şi nu despre sora mea Niculina ori despre fratele meu Anghel care era plecat ucenic la o frizerie de pe Antim. Tata, cum spun, nu avea darul beţiei, dacă avea vă spuneam pentru că mie ce mie-n guşă şi-n căpuşă, spun tot ce ştiu. Dar nu spun oricui. Vă spun doar dumneavoastră. Deci tata nu avea darul beţiei. Eu am trăit lîngă el atîţia şi-n atîţia ani doar o singură dată l-am văzut beat. Stăteam atunci lîngă institutul Pasteur. Tata se îmbătase în oraş şi venise pe partea cealaltă a străzii. A şoselei nu a străzii. A şoselei Giuleşti. Deci a venit pe partea cealaltă, vizavi de casa noastră, pentru că aveam trotuar, şi el atunci cînd era beat trebuia să traverseze şoseaua. Şoseaua era plină cu noroi. Cum s-o treacă un om beat? Cum să treacă un om beat o şosea plină cu noroi? Şi încă ce noroi. Beat, beat, dar tot avea cap. Picioarele nu-l prea ascultau, aşa că şi-a lăsat tot ce avea pe partea ailaltă şi a început să înoate prin noroi. Eu mă uitam pe fereastră...


        Vă rog să nu vă faceţi o impresie urîtă despre el, că v-am spus, o singură dată s-a îmbătat. Nu era un beţiv. A băut şi el atunci de „inimă albastră". Se ducea la „Valea Mărului", ăsta era un restaurant din cartierul nostru, bea cîte o litră de vin şi gata. Dacă-i mai puneai, te refuza. Te refuza oricît de bine-ai fi fost îmbrăcat. Văd, îmi dau seama că aveţi pe limbă o întrebare. Hai, daţi-i drumul, că nu mă supăr. Nu m-am supărat eu cînd trebuia să vă spun alte chestii şi să mă supăr acum? Ia să aud. Din ce trăia? Păi era negustor! Negustor de piei de cloşcă. Nu ştiţi ce-i aia? Nici eu nu-mi dau seama cum vine chestia asta cu pieile de cloşcă, dar ştiu că ce lua pe mere dădea pe pere. A avut odată cîrciumă. Mă trimitea pe mine la depozit cu 4—5 sticle să cumpăr vin şi ţuică. Cumpăram ce mai trebuia la o cîrciumă. Era mai mare coşul decît mine. Ţineam cîrciumă aia pentru că tata nu voia să piardă brevetul. Nu ştiu de unde făcuse el rost de un brevet de băuturi spirtoase şi se gîndea c-o să dea lovitura cîndva. Poate se gîndea să-l însoare pe fratele meu Anghel cu o podgoreancă ori s-o mărite pe soră-mea cu vreun podgorean. A avut şi un birt pe şoseaua Chitilei şi încă ce birt! Ştergea farfuriile cu degetul mare ca să nu vadă clientul că mai fusese ciorbă în ele. Dar o dată pe săptămînă spăla farfuriile în leşie. Te joci cu serviciul sanitar? Cînd mă duceam pe la el nu-mi dădea şi mie bani să am de buzunar. Aşa era firea lui. Dacă nu-l cunoşteai bine ziceai că-i zgîrcit. De cîte ori mă duceam la el, eu lucram ca lăcătuş la „Oţel rapid", mă punea să-i număr banii. Scotea tejgheaua de la bufetul în care ţinea jumări, salam, slănină cu boia, parizer şi mai ştiu eu ce avea acolo. Deci scotea tejgheaua şi o punea pe masă. El se făcea că are treabă pe la bucătărie şi mă lăsa pe mine cu banii. Era imposibil să nu „fur" din bani. Luam din bani şi puneam în buzunar. El ştia, îşi dădea seama de lucrul ăsta. Mă întreba cum o mai duc şi cînd zicea „arde-o, arde-o" ştiam că-i gata vizita. Ieşeam afară, număram banii pe care-i furasem şi mă duceam să-mi văd de treabă.


        După vreo doi ani de la moartea mamei, eu eram mic atunci, mic dar nu aveam bube în cap, tata s-a însurat de vreo şapte-opt ori şi-i plăcea lui să răcească mereu. Mereu era cu urme de ventuze pe spinare. Îi plăcea lui să i se pună ventuze. Cînd eram şi mai mic, îi punea una Matilda, o ştiţi dumneavoastră... Nu ultima, penultima femeie ori nevastă cu care se încurcase tata, i-a venit de hac. Mi-a venit şi mie de hac. Vă rog să mă iertaţi că e o întîmplare de cînd eram mic şi alta de cînd m-am făcut mai mare. Dar vă povestesc şi eu aşa cum îmi aduc aminte. Ultima sau penultima soţie, i-a spus tatălui meu să mă oblige să-i spun mamă. Eu n-am vrut să-i spun, aşa că am vîndut nişte sifoane goale de-ale lui tata. Sifoanele goale erau de pe vremea fostei cîrciumi şi tata le băgase în beci, gîndindu-se că odată şi-odată o să-i fie de folos. Eu, prăpăditul de mine, le-am vîndut la un sifonar. Păcatul meu să fie. Pe lumea ailaltă numai de sifoane goale o să am parte. După ce le-am vîndut, am fugit de acasă. Dar vorba lui Marin Sorescu: „Unde fugim de acasă?". Eu m-am gîndit ce m-am gîndit şi am ajuns la concluzia c-ar fi bine dac-aş fugi la Priboieni. Priboienii ăştia sînt o comună în judeţul Argeş, v-am mai vorbit eu despre ea de mai multe ori. Aici aveam un unchi din partea tatei. Aveam de gînd să merg pe jos pînă în comuna asta şi mi se pare că am mers pe jos pînă la Mătăsaru. De la Mătăsaru m-a luat unul cu autocamionul şi cînd am vrut să cobor la Călineşti ca s-o iau încolo spre Priboieni, şoferul mi-a luat mingea de fotbal pe care o cumpărasem de ocazie cu banii luaţi pe sifoane. Ţin minte să şoferul ăla care a vrut să-mi ia mingea de fotbal semăna la faţă cu un actor pe care-l văzusem eu într-un film cu cow-boy. Am început să plîng şi şoferul de frică ori mai ştiu eu de ce, mi-a dat mingea înapoi. De la Călineşti am luat-o la dreapta spre Priboieni. Pînă la comuna asta a lui tata sînt vreo 12 kilometri. M-am pregătit pentru drumul care trebuia făcut pe jos. În ce consta pregătirea? Am tras aer în piept şi aşa desculţ cum eram, am pornit-o. Dar cum mergeam eu aşa şi mă uitam la o căruţă cu fîn care mergea înspre Priboieni, am văzut în vîrful carului pe nea Ghiţă, fratele tatei şi pe Ioana, o verişoară de-a mea. Amîndoi fuseseră la un loc pe care-l aveau acolo. Cînd m-a văzut nea Ghiţă mi-a zis: „Au, tăia-m-ar Dumnezeu" şi a sărit jos la mine. M-am dus pînă la ei la Priboieni. Lui nea Ghiţă şi neamurilor mele ştiţi ce le-am spus? Că m-am urcat într-un pom şi cînd a trecut maşina pe sub pom am sărit în maşină. Ţăranii m-au crezut şi se mirau de curajul meu. Eu curajul ăsta îl furasem din filmele cu cow-boy care-mi plăceau la nebunie. Nea Ghiţă era lemnar. Făcea roţi şi spiţe de roată şi se ducea cu ele la tîrg la Alexandria.
        Lui nea Ghiţă, la toate rudele mele le-am spus că sînt în vacanţă. Nea Ghiţă m-a luat cu el la tîrg la Alexandria. Ne-am dus cu căruţa plină cu spiţe de roţi. Voia să ia pe ele porumb şi am luat. Îmi aduc aminte că acolo la tîrg erau nişte izvoare naturale. Ieşea apa din pămînt, din nişte parapete de pămînt. M-a trimis nea Ghiţă după apă. Odată, cînd m-am dus după apă am găsit o sticlă cu fundul spart, am luat-o şi am înfipt-o în parapetul ăla de pămînt. Acum venea apă curată pe gura sticlei. Inovaţie! Cînd mă duceam după apă, ţăranii mă lăsau să iau eu primul. Nici nu mai stăteam la coadă. S-a dus vestea în tot tîrgul Alexandriei de inovaţia mea. Inovaţie!
        Dar cînd am ajuns înapoi la Priboieni s-a aflat că fugisem de acasă. Nea Ghiţă şi celelalte rude mi-au dat bani de tren să mă întorc acasă. Mi-au pus nişte mămăligă într-un şervet şi am pornit-o pe jos spre Bucureşti. Îmi aduc aminte că am venit pe jos şi noaptea dintre cele două zile pe care le-am făcut cu nişte cosaşi, am petrecut-o la Titu. Mai ştiu, îmi aduc aminte, că am ajuns în Bucureşti într-o duminică.
        Cît era el tata de aşa şi pe dincolo, tot merită cu vîrf şi îndesat „să-i fie ţărîna uşoară". Înainte de a muri mi-a spus că vrea să moară în casa noastră. În casa în care stă sora mea. Atunci era însurat cu o pensionară din cartier cu coana Lenuţa. Fosta nevastă a lui nea Răducanu. Şi ăsta a murit săracul. Dar cît era tata de cum am mai zis, eu unul tot îmi amintesc de el cu pioşenie. Cînd a murit, a murit de cancer. Cancer generalizat. Avea nişte dureri! Dar nu s-a văitat. După ce l-am înmormîntat, am descoperit lîngă pat nişte găuri. Le făcuse cu unghiile, de durere. N-a vrut să-l vedem suferind. Deci, am avut şi tată...


CAPITOLUL IX. ÎN ACEST CAPITOL VEŢI AFLA CINE ESTE ANGHEL, CÎŢI ANI ARE EL ŞI VEŢI MAI AFLA CĂ NU-I PLACE BULIONUL

        Cred că a fost o harababură la primăria de unde şi-a scos Anghel actul de naştere, mai rău ca la tăierea porcului. Ştiţi ce harababură este cînd se taie porcul. Cîteodată chiar mă mir că nu se taie coteţul în locul porcului. Ăla pregăteşte focul, ălălalt masa pe care o să fie despicat porcul, altul ascute cuţitul. Porcul guiţă, cîinele latră şi el în sus că nu sînt stele, stăpîna fierbe apă, vecinii se uită peste gard, copilul duce ţucalul, undeva, copilul cel mare care are o zi nemotivată pune scara jos ca să pună porcul pe ea după ce îl pîrleşte. Specialistul în facerea cîrnaţilor şi a caltaboşilor îşi freacă mîinile ori stă cu ele în şold; o altă vecină ori chiar un vecin, ţine ibricul cu ţuică la foc. Cineva, nu se ştie, se roagă Celui de sus să i se ierte păcatele şi aşa mai departe, mult mai departe. Pe frate-meu, normal ar fi să-l cheme Nicuţă, ca pe mine, dar pe el îl cheamă Moldoveanu. De unde pînă unde Moldoveanu? Nici Dumnezeu, nici funcţionarul de la primărie nu cred că ştiu. Dumnezeu ştie, că el trebuie să le ştie pe toate mai ales actele de naştere. Dacă stau în colţ la strada Polonă cu Bulevardul Dacia şi mă gîndesc mai bine îmi pot da seama că Moldoveanu vine de la Moldovanu. Pe mama Moldovan a chemat-o înainte de căsătorie şi mama a stat o perioadă de vreme cu chitanţă la tata. Adică nu s-au cununat la primărie. Anghel s-a născut în perioada aceea. O fi păcat că mama l-a făcut pe fratele meu Anghel înainte de a se cununa, n-o fi păcat, eu nu mă bag. Treaba lor. Dacă vreţi să ştiţi, eu nici acum nu ştiu cine a fost naşul fratelui meu. Ăsta da păcat. Nu poate să se ducă şi el cu portocale şi halviţă de lăsata secului la naşi...
        Putea să-şi reglementeze situaţia prin Monitorul Oficial dar n-a vrut să mai piardă timp şi acum la bătrîneţe la ce i-ar mai folosi? Nu i-a folosit cînd era tînăr, dar acum. Se putea urca prin faţă în tramvai dacă l-ar fi chemat Nicuţă? Cum să se poată urca prin faţă! Putea să desfacă sticla fără tirbuşon? Putea să mulgă o capră de tăiat lemne? Putea toate astea dacă-l chema Nicuţă Anghel în loc de Moldoveanu Anghel? Nu putea. Putea să meargă prin ploaie fără să se ude? Putea să-l cheme şi Pazvante, tot aia era.
        La origine, fratele meu Anghel este frizer. A învăţat frizeria pe Antim, la un patron care a fost surd. Frizerul ăsta surd a fost bunicul lui Valentin Teodorian de la operă. Pe Valentin Teodorian cine l-a ţinut în braţe? Anghel. De la bunicul acestui Valentin Teodorian a învăţat Anghel frizeria. Tot de la el a învăţat să scoată şi măsele şi dinţi. Se zice că bunica lui Teodorian a fost tare cumsecade. Gătea bine. Anghel, da, fratele meu, da, îi plăcea să umble frumos îmbrăcat. Dacă-l vedeai pe stradă ziceai că-i farmacist sau cine mai ştie ce. Eu nu sînt aşa. Nu dau doi bani pe îmbrăcăminte. Cum să nu dau doi bani? Costă bani îmbrăcămintea. Nu sînt dezordonat, nu umblu cu şireturile dezlegate la pantofi, nu umblu fără nasturi la haine ori pantaloni, nu sînt şleampăt şi nici şaşiu şi nu mă împiedic în crăcii de la pantaloni.
        Are şi umor. De Anghel e vorba. Eu cred că Dumnezeu cînd a vrut să se ocupe de umorul nostru, a cam greşit. El trebuia să se facă umorist, nu eu. El trebuia să lucreze la Urzica şi la emisiunile de umor de la Radio şi nu eu care din cînd în cînd am avut şi ulcer. Să vă dau nişte exemple. Pe vremea aia eu eram ucenic şi el avea o frizerie la Ghebăreasa şi a venit unul, mi se pare fratele lui Velu de la Institutul Pasteur. Anghel avea poftă să se plimbe cu bicicleta, aşa că i-a spus:
        — Îmi dai şi mie bicicleta să fac o tură?
        Proprietarul bicicletei, fratele lui Velu s-a uitat în fereastră să vadă cum şi-a pus bascul şi i-a zis:
        — Ia-o, nea Anghele. Dar eu ce-o să fac dac-o să fugi cu ea? Şi fratele lui Velu s-a uitat la fratele meu. Credea că l-a dat gata.
        — Dacă ţi-e frică, dacă te temi că fug cu ea ştii ce să faci?
        Fratele lui Velu s-a uitat şi el la cele 19 spiţe ale bicicletei şi l-a întrebat:
        — Ce să fac, nea Anghele?
        — Dacă fug cu bicicleta, iei frizeria.
        Povestea asta vine bine într-o limbă străină. Şi mie mi s-a părut atunci o glumă foarte bună... Cum de nu v-aduceţi aminte de Velu? Ăsta a fost şofer la institutul Pasteur. A lucrat şi la TIR şi a fost decorat şi cu Ordinul Muncii. Acum, de curînd a fost la frate-meu unul nea Marin Zdrelea. Nea Marin ăsta, cînd eram eu mic, auzisem despre el că e mare comunist. Îmi aduc aminte de un amănunt în legătură cu el. Noi aveam acasă, cînd eram mic, sobă de rumeguş. Nu-mi amintesc ce-a căutat el la noi şi ce-am căutat eu la sobă, dar ştiu că rumeguşul din sobă a bufnit şi mi-a ars faţa. Nea Marin Zdrelea era acolo, a venit la mine cu o tavă şi a început să-mi facă vînt. Pe mine mă ustura tare de tot. Îmi făcea vînt şi zicea: "Fereşte-ţi nasul, că-ţi fac nasu ca plaivasu". Cînd l-am auzit am început să rîd şi mi-am băgat faţa în zăpadă. De fapt pe nea Marin îl cheamă Mateescu Marin, nu Marin Zdrelea. Ştiţi de ce l-am adus în vorbă? Pentru că acum de curînd a venit la fratele meu şi i-a spus:
        — Măi Anghele, hai să te facem deputat ori responsabil de stradă. Vrei?
        Anghel, despre care spun eu că are umor, s-a uitat la el ca la programul doi al televizorului şi l-a întrebat:
        — Cal îmi daţi?
        Marin Zdrelea care nu ştiu ce e acum pe acolo, auzi el cuvîntul cal, dar nu era prea sigur, aşa că l-a mai întrebat o dată:
        — Ce să-ţi dăm?
        — Cal.
        — Bă, noi vrem să te facem deputat, ori delegat de stradă, ce faci cu calul?
        — Să dau tîrcoale străzii... Du-te Zdreleo de aici. Du-te la vecini.
        — Hai, măi Anghele, că tu eşti om cunoscut în cartierul ăsta, eşti om cinstit.
        — Ce cinstit? Eu am devalizat banca de la regie.
        — Hai, măi Anghele, că noi te cunoaştem. Ăia care au spart banca şi-au luat pedeapsa.
        Are umor fratele ăsta al meu şi bine era dacă făcea el ce fac eu acum. Acum ştiu că aţi fi rîs!... Rîde mereu Tanţa. Tanţa e noua lui nevastă. Fratele meu Anghel a mai fost însurat o dată cu o fată din Iaşi. Vagabonzii care erau aciuaţi pe la frizeria lui, îi ziceau primei lui neveste "Tunsa". Pe ea însă o chema Mioara şi pe crucea ei e scris: „Aici zace nevasta lui Anghel frizerul". Mioara a murit săracă.
        Cînd îl întreabă sora-mea Niculina ori cumnatu-meu Matei, de ce nu se mai duce pe acolo, el zice:
        — Am fost dar era poarta încuiată.
        Cum dracu să ţii poarta descuiată. Frate-meu n-a fost pe la ei dar aşa zice el şi ei chiar credeau, dar pînă la urmă le-au spus vecinii. Eu nu l-am cunoscut prea bine, cu toate că-i sînt frate. Chiar am scris în cartea „Cruce de ocazie" că Anghel îmi pune una şi aceeaşi întrebare de cîte ori mă întîlnesc cu el. Acum, după ce m-am îmbolnăvit şi a început să vină mai des pe la noi, l-am descoperit. Cît mă înşelasem în legătură cu caracterizarea lui. El îmi punea mereu una şi aceeaşi întrebare, numai aşa de al naibii. Ce-mi ziceam eu cînd eram „mare", îmi ziceam, aşa o fi felul lui. Uite că felul lui nu era chiar aşa. Cîte ştiu eu despre el acum! Aş putea să mă fac popă în Cartierul Giuleşti. Despre toţi din cartier ştiu cîte ceva. Cîte ceva din care mi-a spus Anghel acum de cînd sînt bolnav. Ştiu şi despre unul Ionescu Alexandru care ştergea toate clanţele cu spirt ca să nu se îmbolnăvească, ştiu şi despre unul Stanciu care a ajuns la căminul de bătrîni, ştiu şi...
        De fapt, ceea ce spun eu acuma trebuie scris la capitolul celălalt, dar acum mi-am adus aminte. Mi se pare că prin 1958 a fost un campionat mondial de fotbal. Atunci Anghel era să fie tuns. El spunea că Anglia o să ia campionatul şi maghiarii erau în formă, îi bătuseră şi pe brazilieni şi pe uruguaieni. Atunci a făcut Anghel prinsoare cu un ceferist pe tunse, că bat englejii. Şi au bătut englejii. A scăpat el de tuns, dar ceferistul ăla nu. Poveşti de astea aş avea multe să vă spun. Am auzit că atunci cînd era lucrător la frizeria cooperativei, responsabilul a spus nu ştiu cui că Anghel e mare şi tare pentru că mă are pe mine paravan. Anghel, cică a auzit povestea asta şi l-a chemat pe responsabil într-o cameră în care nu mai era nimeni şi i-a zis:
        — Sîntem singuri?
        Responsabilul s-a uitat şi el în jur, s-a uitat şi la Anghel şi i-a zis:
        — Da, sîntem singuri. Sîntem numai noi doi.
        — Dacă sîntem singuri şi nu avem martori, uite ce fac eu cu dumneata.
        L-a apucat de revere, l-a ridicat în sus şi i-a spus să nu mai vorbească prostii. Să nu mai spună oamenilor nimic în legătură cu el.
        Anghel a fost şi responsabil de frizerie, dar n-a stat mult în funcţia asta, că a început să-i bată pe hoţi. I-a dat o palmă la unul şi a fost chemat la birou unde a fost întrebat:
        — De ce ai dat în el? De ce l-ai bătut?
        Frate-meu Anghel Moldoveanu s-a aşezat pe un scaun şi cei care l-au chemat i-au spus să se ridice. El nu s-a ridicat şi a spus stînd în continuare pe scaun:
        — Ca să nu mai fure, de aia am dat.
        Ăia care l-au chemat, dacă au văzut că au de-a face cu un „nebun" s-au aşezat şi ei. Ăla care era mai mare în grad i-a zis lui Anghel:
        — Ştii că nu se mai bate azi? Ai procedat ca patronii. Patron ai rămas.
        Moldoveanu Anghel, de data asta s-a ridicat în picioare şi i-a spus:
        — Da. Am rămas patron. Trebuia să vin la dumneavoastră să vă spun ce a făcut?
        Dacă au văzut ei că Anghel e în picioare, s-au ridicat şi ei. Ăla mai mare dintre ei a zis:
        — Da, trebuia să vii aici să ne spui.
        Dacă a văzut Anghel că aici este rost de puţină bătaie de joc a început să-şi bată joc de ei. S-a aşezat din nou pe scaun şi s-au aşezat şi ăia mari. Anghel le-a spus:
        — Şi dacă vă spuneam, dumneavoastră îl mutaţi la o altă frizerie, poate în centru. Pentru el era mai bine.
        I-au luat frizeria. Nu l-au mai lăsat să fie responsabil, iar lui nici că-i păsa. Pe vremea cînd era responsabil l-a întrebat pe un frizer:
        — De ce ai tu piciorul în ghips? Ce-ai păţit?
        Ăla cu care vorbea Anghel, se uita la frate-meu şi-a pipăit piciorul ca să vadă dacă nu cumva i l-a pus cineva în ghips în lipsa lui şi dacă a văzut că nu are nimic, a zis:
        — Cu mine vorbeşti, nea Anghele?
        — Da, cu tine. De cînd ai piciorul în ghips?
        — Dar eu nu am piciorul în ghips.
        Anghel s-a uitat mai departe la piciorul frizerului şi „dezamăgit" a zis:
        — Atunci ce ai?
        Frizerul a ridicat pantalonul în sus şi s-a descoperit că purta izmene lungi. Lui Anghel îi plăcea ca frizerii să fie eleganţi nu cu izmene lungi...
        Cînd aveam ani mai puţini, ştiu că avea două frizerii. Una la Ghebăreasa şi una la Stanca. Atunci cînd a deschis a doua frizerie a făcut şi nişte afişe. Le-a aruncat din avion în cartierul nostru un pilot pe care ştiu că-l chema Gerun. Ăsta a căzut cu avionul în curtea bisericii din cartierul nostru. N-a căzut atunci cînd împrăştia afişele. Ştiţi ce scria pe afişele alea? „Doriţi să fiţi tineri? Serviţi-vă la Anghel". Mai avea unul „Vă duceţi la rendez-vous? Treceţi pe la Anghel". Avea idei trăznite şi îi plăceau inelele. Avea pe degete şapte-opt inele. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, mi-a dat şi mie un inel ca să-mi fac verighete. Mie şi Zoicăi, ne-a dat un inel şi ne-a spus să ne facem verighete proprietate personală. Ne-a făcut verighetele, nea Ionel giuvaergiul din piaţă.

(Perpetuum comic ’83, pag. 33)


, ,

Cum de nu mi-am dat seama?

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
        De mic copil mi-a plăcut să mă prefac că sînt bolnav, deoarece primeam mîncare mai bună. Însă îndată ce am putut să-mi procur singur hrana, m-am simţit sănătos tun. Asta pînă în ultima vreme cînd am început să sufăr de nervi. Nu că ar fi o boală la modă ci, pur şi simplu, pentru că îmi place acest soi de suferinţă. E originală.
        De pildă, soţia mea se înfurie şi dă cu farfuria de pămînt, o face bucăţi, iar eu îmi înalţ privirea şi o întreb nedumerit:
        — Ce înseamnă asta, dragă?
        Imediat, soacră-mea, cu întreaga familie, începe să-mi explice că nervii sînt de vină şi mă roagă s-o înţeleg.
        Nu de mult, un deputat a aruncat o vorbă urîtă în Parlament la adresa unui personaj foarte important. Acesta, simţindu-se insultat, a vrut să facă scandal, dar, în pauză, s-a explicat că deputatul nu şi-a dat seama ce spune, fiindcă, pur şi simplu, e bolnav de nervi.


        Altădată, un cunoscut de-al meu îmi era dator cu nişte bani şi mi-a dat o chitanţă, dar cînd l-am rugat pentru a nu ştiu cîta oară să-mi înapoieze banii, mi-a smuls chitanţa din mînă şi a făcut-o bucăţi. Mai tîrziu mi-a spus că nu şi-a dat seama ce face, întrucît l-au lăsat nervii...
        Mi-a plăcut mult această boală, aşa că, în cele din urmă, am dat şi eu în ea. Nu mi-am mai plătit datoriile, iar creditorilor, întrebîndu-mă ce se întîmplă, le-am răspuns că nu-s eu vinovat, ci nervii. L-am dat afară pe proprietar cînd a venit după chirie, iar la judecată am dat, fireşte, vina pe nefericita mea nervozitate.
        Într-o zi am fost cuprins, însă, de frica la gîndul că, foarte curînd, starea mea se va înrăutăţi şi boala mă va cuprinde cu totul. De aceea m-am gîndit că cel mai înţelept ar fi să mă lecuiesc la timp.
        — Ce simţi cînd eşti enervat? m-a întrebat medicul.
        — Cum să vă spun? Pe la 22—23 ale lunii sînt posomorît. Simt, aşa, o nemulţumire cînd văd intrînd portărelul pe uşă. Apoi, în timp ce el îşi face datoria, mie îmi vine să-l strîng de gît. Nici nu ştiţi ce greu mă stăpînesc. Acelaşi lucru se întîmplă şi cînd vine proprietarul după chirie. Devin extrem de nervos, mă sufoc de furie!


        Medicul mi-a examinat ochii, mi-a ascultat inima, mi-a ciocănit genunchii, mi-a pipăit buzunarele (procedează atît de isteţ, încît pacientul e convins că îi palpează stomacul), m-a forţat să-i arăt limba şi, după cîteva minute de meditaţie, mi-a spus:
        — Într-adevăr, eşti bolnav. Va trebui să te hrăneşti cu mîncăruri uşoare... Şi — atenţie! — n-ai voie să te enervezi, n-ai voie să te gîndeşti la nimic!


        Am plecat de la medic foarte mulţumit. Voi respecta dieta, mă voi feri de emoţii şi, în mod categoric, n-am să mă mai gîndesc la nimic. Dar cum să nu mă gîndesc la nimic cînd trebuie să scriu tot felul de articole şi schiţe la gazetă? Doar din asta trăiesc! E drept că la noi sînt mulţi condeieri care scriu fără să gîndească, dar rubrica mea e prea delicată ca s-o scriu fără să-mi pun mintea la contribuţie. Singura soluţie ar fi să părăsesc redacţia şi să-mi caut un post la o instituţie de stat.
        În scurt timp am început acea lungă călătorie pe care o întreprind la noi toţi cei care umblă după posturi de funcţionari la stat. De la minister la minister, de la o sală de aşteptare la altă sală de aşteptare... M-am aprovizionat cu zeci de timbre, cu topuri întregi de hîrtie, scriind cereri peste cereri. Ba mă ofeream să fiu poştaş, ba vameş, ba diplomat sau poliţist, mă rog, fel de fel de posturi de genul acesta, în care omul poate trăi liniştit fără să se gîndească la nimic. Într-o zi, cer audienţă la un ministru, iar el mă primeşte cum e obiceiul în lumea largă: stînd în fotoliu şi fumînd liniştit o ţigară:
        — Ce doreşti? mă întreabă cu indiferenţă.
        — Un loc de muncă în departamentul dv.
        — Şi la care direcţie, mă rog?
        — Oh, domnule ministru, mi-e indiferent! Ştiu precis că în întregul departament se lucrează fără ca omul să gîndească, or asta se poate realiza în orice direcţie, nu?
        — Te înşeli, domnule! m-a contrazis ministrul.
        Şi mi-a explicat în ce constă specificul ministerului, varietatea activităţilor şi că, oricît de puţin, salariaţii lui sînt, totuşi, obligaţi să gîndească. Ceilalţi miniştri la care am fost în audienţă mi-au spus acelaşi lucru despre departamentele lor şi despre obligaţia angajaţilor de-a gîndi, cît de cît, măcar o oră pe zi.
        Disperat, m-am dus din nou la medic, relatîndu-i ce mi-au spus conducătorii ministerelor despre obligaţia angajaţilor de-a gîndi, fie chiar şi în proporţie redusă.
        — Miniştrii n-au fost sinceri cu dumneata, mi-a spus medicul. Există multe posturi în ţara noastră în care omul poate să lucreze fără să gîndească. Acestea sînt chiar posturile ocupate de miniştri.
        — Da, aşa este! am tresărit eu, lovindu-mă cu palma peste frunte. Cum de nu mi-am dat seama?!
        De-atunci, aştept mereu. Poate rămîne liber vreun post de ministru şi-n felul acesta mă vindec de nervi pentru totdeauna.

Traducere de T. Holban

(Perpetuum comic ’82, pag. 22)

Persoane interesate