Magazinul de umor

        RAIONUL GASTRONOMIC: MÎNCĂRURI TRADIŢIONALE PENTRU DIVERSE CATEGORII SOCIALE

Curcan umplut pentru magnaţi

        Se ia o raţă, se curăţă de cap şi de partea terminală a labelor, se tranşează abdomenul şi se îndepărtează tot ce e urît mirositor (a se observa că sînt organe ale raţei care nu au susnumitul miros decît prin atingerea cu alte organe, recte rectul; aşadar, nu se vor îndepărta inima, ficatul, rinichii, pulmonul, pipota, care vor fi tocate ulterior). După golirea raţei de organe, se va proceda aşişderea cu o potîrniche, o pitulice şi un homar. În raţa căptuşită cu felii de portocale, se va introduce trupul gingaş al potîrnichii, la rîndul ei umplută, după un prealabil tratament cu mirodenii, cu mignona pitulice. În cioc sau în burtă, după preferinţe, pitulicea va ţine un puf de homar. Astfel umplută, raţa este în sfîrşit introdusă cu fineţe înlăuntrul unui curcan matur, golit şi el de maţe. Curcanul astfel îndopat se ornează cu frunze de guayaba, cu felioare de ananas, cu boabe de enibahar şi măcriş. Se ia o tavă încinsă, se aşează curcanul cu raţa înainte, se stropeşte din abundenţă cu vin de Malaga şi se introduce în cuptor. Se lasă la copt exact cînd homarul se face roşu ca racu. În acel moment curcanul se scoate cu grijă şi se trece iute, la cald, prin maşina de tocat. Pasta obţinută se va ambala în cutii de metal care vor fi trimise în lumea a treia, ca să vadă şi magnaţii cum e cînd n-ai tu ce pune în gură de sfintele sărbători.

Supă de oase pentru şomeri

        Se ia un os cu măduvă. Cu un bomfaier se împarte osul la cîţi invitaţi sînt. Bucăţile de os se fierb într-o oală relativ mare împreună cu una ceapă, doi morcovi, un postîrnac, o frunză de dafin, trei-patru boabe piper, un strop bulion, o linguriţă tarhon, un vîrf de cuţit boia şi sare cît cuprinde, după gust. Se fierbe de la Lăsata Secului pînă-n Ajun, cînd oasele devin fragede. Se scot oasele şi se aşează pe un platou cu salată verde stropită uşor cu oţet. Se suge osu’.


Sărmălutze în foi de vitza pentru diplomatzi

        Se culeg cîteva foi de vitza şi se păstrează în pivnitza două-trei zile. Se taie la repezeală un pork şi se separă mushkiul într-un ciubăr. Se scoate mushkiul din ciubăr şi se dă la tocat. Se spală orezul şi se pune cîte un pumn de boabe la cîte o foaie de vitza. Astfel înfăşuraţi, pumnii de orez se fierb la foc scăzut, într-o oală. Karnea, după ce a fost tocată, se amestecă, în funcţie de doleanţe, cu un gălbenush de ou, cu piper, cu puţină sare şi cu una capatzîna usturoi. Semipreparatul obţinut se face cocoloaşe de mărimea unui hai să-i zicem tubercul. Tuberculii se înfăşoară în celelalte foi de vitza şi se pun la fiert într-altă oală, cam de aceeaşi mărime cu prima, însă la foc iute. Prima oală care dă în clocot se ia de pe foc. Ridicăm capacul şi ce vedem? E orezul, bată-l vina! Prin urmare, îl tragem de pe foc. A doua oală care dă în clocot este, bineînţeles, cea cu karne. Ridicaţi capacul şi ce vedeţi? Ia acolo, nişte karne. Karnea ka karnea, dar să revenim la orez. Îl scoatem pe-o tipsie şi aşteptăm. În ceea ce priveşte karnea, o scoateţi pe un platou. Sarmalele cu orez le veţi gusta, cel puţin, iar sarmalele cu karne le vom înfuleca una-două, cel mult.

Pîine unsă cu unsoare pentru micii funcţionari

        Se taie pîinea felioare-felioare, se unge cu un strat subţire de unsoare, se pune în geantă şi se ia la subţioară, frăţioare.

Oul (sau găina) lui Columb pentru intelectuali

        Se ia un ou (sau o găină) şi se sparge (sau se taie). Se ia o ceapă (sau un morcov) şi se curăţă (sau se curăţă). Se separă albuşul (sau gălbenuşul). Se tăvăleşte găina prin albuş (sau gălbenuş), se încinge untura (care untură?). Unturadelemn, odată încinsă, se lasă la răcit (sau la-ncălzit). Se ia găina tăvălită prin albuş, prin gălbenuş, se frige pe-un tăciune, pe-un cărbune şi se pune-n tipsie-n farfurie. Se mănîncă mai întîi oul sau găina.

Ciorbă de potroace pentru toxicomani

        Se pun la fiert trei-patru cartofi, doi-trei morcovi, o ceapă, o jumătate gulie tăiată mărunt. Cînd apa dă în clocot, se ia spuma şi se introduc măruntaiele de pasăre. După o jumătate de oră de fiert, se introduce rîntaşul. Se mai lasă pe foc 10 minute. Se pune în farfurii adînci. După gust, se adaugă oţet şi LDS.

        RAIONUL MEDICAL: OBEZITATEA, UN FLAGEL AL SOCIETĂŢII DE MARE CONSUM

        O constatare de bun simţ: dacă ne-am întoarce puţin spre comuna primitivă, am observa că numărul oamenilor graşi era infinit mai mic decît numărul celor care-i hrăneau. Pentru că, la începuturi, oamenii graşi erau consideraţi trimişi ai divinităţii, ei erau ţinuţi de regulă în cuşti, pentru a nu-i ataca pe cei slabi.
        Întrebarea este: sînt oamenii graşi şi oameni puternici? Ştiinţa înclină să creadă că lucrurile sînt puţin mai complicate. Viaţa însă a demonstrat şi demonstrează că omul gras este în primul rînd lipsit de reflexivitate: el nu duce grija zilei de mîine. Ca atare, neavînd şi nepunîndu-şi problema, el nu reacţionează, nu participă la marile drame ale contemporaneităţii, el nu ştie ce-i setea, foamea, sacrificiul, el nu ştie ce-i dorul, ce-i dragostea de mamă, ce-nseamnă să-ngroşi cozile la oficiile de muncă, ce-nseamnă să fii de mai multe ori tată, el nu ştie ce-i fuga, el nu ştie ce-i viaţa. În fond, omul gras este un monstru transnaţional.
        Cum s-a ajuns aici? La început, după cum se ştie, toţi oamenii erau slabi. Se mînca rar, întrucît nu exista noţiunea timpului şi deci nu cunoşteau mic dejun, prînz şi cină. Ce vînau ziua, mîncau noaptea. Dar cum se-ntîmplă de obicei, mai erau cîte unii care vînau neraţional şi cum vînau, cum mîncau. Pînă au pus ceva pe ei, li s-a spus „harnicii" şi erau daţi exemplu. A fost prima, mare divizine a muncii. După ce s-au îngrăşat, nu le-a mai ars de vînat. Întrucît în cele din urmă nu mai aveau ce mînca, se-mprumutau ca-n codru. A fost a doua mare diviziune a muncii. Cînd s-au prins cei slabi, nu mai aveau nici o putere, de-abia mai mergeau.
        Ce e de făcut? Ştiinţa contemporană arată că nu mai e nimic de făcut.


        RAIONUL ECOLOGIC: OMENIRE, ÎNCOTRO?

        O lume întreagă este preocupată astăzi de salvarea naturii în faţa invaziei inconştiente a naturii (şi ne referim aici la ceea ce s-ar putea numi cultură tehnico-ştiinţifică). Apar noi maşini, noi utilaje, noi rachete, noi generaţii de calculatoare, noi roboţi, noi oraşe, noi sate, noi străzi, noi laboratoare, noi microscoape, noi elemente, noi macromolecule, noi atomi, noi explozii. Dar nicăieri nu apar noi păduri, noi mistreţi, noi fluvii, noi peşti, noi icre. Pe bună dreptate, ne punem întrebarea: Omenire încotro?
        În faţa invaziei nesfîrşite de noutăţi tehnice care transformă copilul în matur, maturul în bătrîn, bătrînul în robot şi robotul în fier vechi, nu ne putem permite iresponsabila exclamaţie: „Totul se transformă!" Căci degeaba se transformă totul, dacă omul rămîne neschimbat. Şi ce vrea omul? O grădiniţă în faţa casei, nişte floricele nepoluate în glastrele din fereastră, o altă grădiniţă mai mare în spatele casei, o cămară plină cu bogatele roade din ferma de la ţară, aduse cu o cochetă trăsurică trasă de — aţi ghicit! — bimilenarul măgăruş. Căci aici voiam să ajungem: la acest patruped controversat, uneori hulit, alteori ignorat, de cele mai multe ori nedreptăţit, dar totdeauna la datorie: măgarul.
        Conform unei statistici UNESCO, în 1981 pe mapamond erau înregistraţi cu 55 % mai puţini măgari activi decît în 1979. Ce-nseamnă asta? Asta înseamnă că 45 % din măgarii planetari au fost înlocuiţi cu costisitoare vehicole, mari consumatoare de energie, grave surse de poluare şi potenţiale pericole de distrugere a echilibrului ecologic. Orice om care poartă un cap pe umeri şi-a avut cîndva de-a face cu aceste infatigabile fiinţe, se va simţi dator să tragă un oportun semnal de alarmă. Un măgar scos din circut echivalează cu trei grădiniţe de copii subnutriţi sau 45 m2 de pînză de cînepă rămasă neculeasă. Zece măgari sacrificaţi din raţiuni care ne scapă ar putea înlocui activitatea a trei camioane de mare tonaj care consumă anual o cantitate de petrol echivalentă cu preţul hranei pentru totalitatea măgarilor de pe mapamond. Nemaivorbind de faptul că o mie de măgari maturi pot înlocui în mod natural producţia unui combinat de îngrăşăminte agro-chimice, cu condiţia să nu fie hrănit de pe loturile îngrăşate cu produsele acelui combinat. În consecinţă, propunem un proiect de măsuri pentru salvgardarea acestui animal tradiţional care consumă puţin, dar nu-şi dă seama:
        1) Pentru stimularea creşterii numerice a speciei propunem ca măgăreaţa să fie degrevată de toate sarcinile de tracţiune, astfel încît măgarul să ducă tot greul.
        2) Pentru a spori ponderea activităţii afectate măgarilor, se va interzice munca în comun a acestora cu caii, evitîndu-se astfel apariţia acelor elemente parazitare, fără viitor, care sînt catîrii.
        3) Trimestrial pentru popularizarea susnumitului dobitoc, forurile turistice internaţionale vor înscrie pe agenda lor de activitate acţiunea „cu măgarul prin lume", pe trasee dinainte stabilite.
        4) În scopul asigurării rentabilităţii productive, se va evita transferul măgarilor dintr-un loc de muncă în altul, urmînd să fie priponiţi de glie.
        5) În vederea rentabilităţii noţiunii de „măgar" ce a căpătat datorită avîntului necontenit al ştiinţei şi tehnicii un înţeles depreciativ, propunem ca, indiferent de zona geografică şi lingvistică, măgarului să i se spună „Toyota".

(Perpetuum comic ’83, pag. 253)

Vezi toată postarea

Reporter de război

        ION CÎRJE, inveterat publicist pe teme externe, poate cel mai strălucit, n-am ezita noi să afirmăm, autorul unei cărţi alegorice şi vizionare unice despre destinele lumii contemporane, pe care noi am numit-o nu printr-o simplă figură de stil „Planeta soarelui", ne oferă în paginile de faţă întîmplările revolute ale unui reporter la mult cunoscutul război troian. Lectura îl va convinge pe perspicacele cititor că Troia nu e decît un simbol pe care, din păcate, îl recunoaştem în multe întîmplări de acest gen ale lumii contemporane. Cu atît mai bine pentru merituosul autor. La alegoriile sale trebuie să luăm aminte, chiar dacă le citim într-o abreviere plină de semnificaţii contemporane. (N.S.)

La Troia

        — Manuscris apocrif de acum 3175 de ani, în primă traducere modernă —

        Sisiful Demonis mă alesese tocmai pe mine, Zetsarios, pentru războiul troian, care abia începuse. Credea în izbînda aheilor ca în zeul Hefaistos şi siguranţa lui devenise de stîncă după ce regele regilor îşi jertfise fiica, pe Ifigenia, la Aulida. Lucram ca vestitor de rînd la Tablele zeilor, lespezi de lut zgîriate cu stilul şi care înştiinţau muritorii de tot ce se petrecea în lume, de la Efes pînă la Siracuza şi din Egipt pînă la Tesalia. Veştile le adunam noi înşine, de la marinari şi neguţători mai ales, dar, la nevoie, îi descoseam şi pe corsari. Sisiful Demonis închipuise şi porumbeii călători, cărora le atîrna la picioare mici plăcuţe de lemn, ducînd şi aducînd veştile cele mai proaspete. Tabla noastră se chema „Icarida" şi închegam din zece plăci subţiri de argilă, pe care le împrăştiam prin cetăţeni şi porturi la fiecare început de anotimp. Apărea în cetatea Libria, din Ciclade, ocrotită de marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, cel mai vrednic dintre zei.


         „Icarida" mergea destul de bine, mai ales în insulele vecine, precum Paros, lăcaşul marmurei de mătase, cea mai căutată peste mări şi ţări. La Paros venise pînă şi Apollo, să-şi tocmească marmura pentru statuia din Delfi. Veneau acolo mulţime de stăpîni, sculptori, pictori şi neguţători, care deveneau clienţi statornici ai „Icaridei". Munceam acolo şapte vestitori şi tot atîţia scribi, printre care şi Verzalis, luntraş fenician răpit de piraţi şi vîndut la Libria pe un butoi cu ceară de albine. Stăpînul nostru îşi zisese sisif, cinste pe care ne-o lămurise el însuşi, spunînd că fiecare alcătuire a tablelor zeilor ar fi ca o stîncă de urcat pe culme, care alunecă înapoi după fiecare apariţie, trebuind ridicată mereu pe panta abruptă ca vîrfurile Olimpului.

        Cu ajutorul lui Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, lucrurile mergeau strună, pînă cînd pe insula Tavernas, din apropiere, un duşman al sisifului a început să alcătuiască propriile tablete, zise „Sibilia" şi lucrate pe lemn lustruit ca oglinda. Demonis găsise pentru stăpînul „Sibiliei" un cuvînt pe măsură — „centaurul" —, fiindcă acesta alerga repede şi neobosit ca un cal, dar nu ştia să scrie, ci doar să poruncească. „Sibilia" stîrnea furie şi indignare, dar avea clienţi cu nemiluita. Vestitorii „centaurului" scriseseră în ultimul lor mănunchi că treisprezece piraţi din Frigia furaseră din Egipt piramida lui Keops, pe care o îmbarcaseră la puntea corăbiei lor şi o aduseseră la Delos, unde o vînduseră pe o sută de boi, trei turme de capre şi o amforă de argint din Samotrace. Au dat năvală puzderii de danai, de corăbieri şi neguţători, ba veniseră şi plugari din Argolida şi sclavi din Lacoma să pipăie templul faraonic. Sfîşiat de spaimă, „centaurul" a vrut să fugă la barbarii de pe Nil, dar Ares, protectorul „Sibiliei", l-a scos basma curată, învăţîndu-l să dea de veste că piraţii măcinaseră piramida, împrăştiind pe plajele din Delos, unde pot fi căutate oseminte de faraon şi de supuşi egipteni. Clienţii n-au crezut gogomănia „centaurului", dar pescuitorii prin nisipul de Delos au devenit renumiţi, iar sisiful însuşi ţinea ascunsă sub cheie o arşică albă, culeasă de pe plajă, despre care spune că ar fi fost vertebra unei preotese a zeiţei Isis, zidită în piramidă odată cu faraonul.


        — Trebuie să-i venim de hac „centaurului", îmi spusese sisiful în seara ultimei zile de vară, chiar în toiul pregătirilor pentru cuvenitele serbări dionisiace. Eşti cel mai tînăr, întîmplările ţin cam mult. Te duci la Troia, băiete, neapărat pînă la Troia, de unde-mi vii cu văzute şi auzite pentru o zicere veşnică* întru faima „Icaridei" şi jalea „centaurului". Ţi-l dau pe Verzalis, atît de ager la minte şi la vorbă, care cuvîntă în limbile barbare, pe unde a umblat. Izbîndiţi? El va căpăta libertatea, tu o călătorie pe Nil. Asta-i tot, la drum!
        După miile de amănunte puse în orînduială, am purces la oracolul din Libria, unde, după ce a cercetat ficaţii gîştelor sacrificate, prorocul ne-a prezis vreme îndoielnică, sudoare pe şira spinării şi izbituri în obraji, dar n-am dat înapoi.

* în sensul de „serial" (n. trad.)

Neguţători de arme la Kholfos

        Încropisem socotelile cerute de împrejurare, aşteptîndu-ne la toate caznele lui Hercule, dar cele mai multe au dat greş, fiindu-ne potrivnici stăpînii mării şi ai furtunilor.
        În drum spre insula Skutos, nu departe de Sparade, ne-au ferecat în lanţuri piraţii thunarzi, dar o furtună de spaimă, ridicînd marea pe ceruri şi îngropînd stelele sub tronul lui Poseidon, ne-a aruncat de-a valma pe-un ţărm. Cînd bunul Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, ocrotitorul cetăţii Libria, ne-a redat suflarea, rămăseserăm singuri şi aproape schilozi pe-o stîncă părăsită, de unde am fost luaţi de o corabie cretană ce plutea spre Tanagra şi Eubeea. Cărăuşii noştri de ispravă, marinari din Cnosos, ne-au descătuşat şi primenit, umplîndu-ne şi desaga de cînepă cu merinde proaspete. Ne-au coborît pe Dafnis, zicînd să fi aşteptat acolo corăbiile spre Lemnos. Cretanii păreau a şti că, dincolo de coama de aramă a pădurii de tufani, se întindea Cămara Nimfelor, o vale cu lanuri de orz şi livezi de măslin, cu fîntîni la răspîntii şi hanuri curate, fără ploşniţe. Dar am găsit Cămara Nimfelor prefăcută în tăciune, aflînd mai tîrziu că piraţii dăduseră foc aşezării şi luaseră în sclavie toată suflarea din Dafnis. Satul, spusese Verzalis, arăta ca un cimitir abia deschis.
        Şi numai în asemenea nenorocite întîmplări ne-a petrecut temutul Poseidon, vreme după vreme, pînă cînd marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, ne-a scos la pescarii Antigon şi Olivos, cărora le rămînem recunoscători ca bunului şi veşnicului Parnas.

        Insula lor, Irina, se afla pe calea cea umblată de toţi corăbierii între Rodos şi Lemnos, aceasta din urmă înfiptă de Zeus chiar la poarta cetăţii barbare Troia. Antigona gîndea că puteam porni într-o zi sau două, neapărat dimineaţa, cînd vasele din Rodos se opresc la Irina pentru provizii de peşte la frigare, apă proasătă ca roua şi carafe brumate de nectarul zeilor. Cu o talpă de cositor şi piepteni de obsidiană, ia nevoie şi pentru o pereche de cercei din argint ori chihlimbar, puteam călători pînă hăt departe, pe coasta Locridei, darămite pînă la Lemnos. Bine ar fi, mai socoteau pescarii din Irina, să ne dăm drept neguţători de sclavi sau de arme, iară nu vestitori, îndeletnicire care trezeşte mari bănuieli, dacă nu porniri de răfuială. Taina neguţătorului aheu este să se vîre peste tot, să ceară mult şi să îngăduie puţin, să ţină la preţ şi la licoarea de toamnă, care suceşte pînă şi capul temuţilor polemarhi, comandanţi de oşti şi făurari de arme. Pescarii ne-au ajutat să ne croim veşminte de neguţători, să învăţăm jocurile de zaruri atît de răspîndite spre Lemnos şi ne-au împrospătat proviziile de merinde. Războiul troian îl ştiau din zvonurile mărinăreşti, dar vedeau că spre Lemnos curg corăbii cu avuţii şi daruri, întorcîndu-se cu sclavi şi pradă de luptă.
        — Nu sîntem danai, dar avem aceiaşi zei şi aceeaşi nemuritoare credinţă, mărturisi Antigon în ajunul plecării noastre. Troia e o cetate măruntă, cu oameni aşezaţi şi puţini. De ce o fi nevoie de nouă armate, comandate de nouă regi, cei mai puternici stăpîni ai centrului lumii, pentru a răpune o mînă de barbari?
        — A fost un jurămînt, Antigon, un legămînt mereu în faţa zeilor autotputernici...
        — Deocamdată, mă întrerupse pescarul, deocamdată ne pîrjolesc piraţii, căci au şi ei legămîntul lor! Oricum, prieteni, aici vorbim ca muritorii de rînd, cu mintea noastră cea simplă, dar aveţi grijă pe mare şi pe insula Lemnos, unde orice cuvînt e cîntărit ca aurul şi răsplătit cu punga sau cu lancea.
        Multe mulţumiri am adus pescarilor din Irina, binecuvîntîndu-i în numele marelui Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, protectorul cetăţii mele natale, Libria. N-au îngăduit nici o plată pentru neasemuitele lor strădanii, mărginindu-se să ia parte la jertfirea unui iepure de Citera în cinstea Nereidelor care le ocroteau valurile şi ţărmul de pescari.
        Ne-am îmbarcat a doua zi, aproape în zori, luînd corabia „Leda", sosită din Cipru, insula Afroditei, încărcată cu mărfuri scumpe şi tainice pentru insula Khoifos, plantată de Poseidon sub ceţurile dese şi lîngă valurile furioase dintre Skiros şi Lemnos. Am ajuns pe seară, într-un amurg cenuşiu, posac, şi am tras la hanul „Pegas", vestit prin curăţenie şi trăinicie, ridicat de meşteri fenicieni din lemn de cedru, cu podoabe din ceramică măslinie. Stăpînul hanului ne-a primit cu zîmbete şi plecăciuni, bănuind, după vestmintele noastre costisitoare şi după sclavii care ne cărau cufărul de corn, că eram graşi la pungă, bine încropiţi şi puşi pe trai de curte. Cînd tînărul hangiu, voinic ca un taur şi hrănit ca un proroc din Delfi, l-a ajutat pe Verzalis să-şi scoată gluga de in cu tivitură de mătase, sclavul fenician avu surîsul sisifului nostru din Libria.

Isprăvile polemarhului Toluenis

        N-am fi rămas pe insula Khoifos mai mult de o zi şi o noapte, de nu l-am fi întîlnit, printr-o rară întîmplare, pe marele polemarh Toluenis, coborîtor din neam regesc şi protejat al zeilor cu braţe de fier călite în apele Styxului, cum spunea el însuşi.
        Locuia pe Khoifos în palatul de Paros, pe un ţinut păzit cu străşnicie de efebi înarmaţi cu securi, săbii şi suliţi. Am ajuns în palat prin mijlocirea unui vecin de odaie la han, Plumbos, neguţător de arme de prin Frigia, însurat cu o femeie din Paros, insula învecinată cu Libria. Nedeya era subţire şi înaltă ca trestia de Nil, iar părul şi-l ţinea conci, prins cu ace de argint în formă de lăcustă. Avea ochii nereidelor şi braţele nimfelor, iar mişcările-i veneau parcă din versurile amăgitoare trecute prin poarta de fildeş, după cum cred tinerii din Libria, cetatea mea natală, ocrotită de Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor. Nedeya nu se vopsea nici cu ceruză, să fie mai albă, nici cu orcanet, să-i pară tîmplele mai roşii, iar ca podoabă purta o brăţară de chihlimbar şi un inel de ametist. Plumbos avea patima zarurilor, ca şi polemarhul din Khoifos, care mai aveau întrunite laolaltă setea de arme şi gustul pentru mişcările de zînă ale femeii din Păros, Nedeya. Cum învăţasem jocul cu zaruri la pescarii din Irina, devenisem nelipsit din odăile lui Plumbos, iar marele Hefaistos potrivea cuburile de lut întru cîştigul meu şi al fenicianului. Jucam cu trei zaruri, după obişnuinţa aheilor. Plumbos nimerea la mici, ba bătea şi de trei ori unu, adică „aruncarea cîinelui", care pierdea totul, în timp ce eu aveam de trei ori şase, adică „aruncarea Afroditei", care cîştiga bine.
        Zarurile ne-au aruncat repede la palatul lui Toluenis, o cetate din marmură şi bronz, înaltă cît un munte şi cu nişte deschizături în ziduri, pe care le vedeam pentru prima dată şi care se chemau „ferestre". Am petrecut nopţi lungi la Toluenis, iar ziua ne străduiam să-i străbatem ţinutul mai bine păzit decît Olimpul şi despre care voi povesti mai amănunţit în „Icarida".
        Cîştigase, într-o seară, Toluenis şi dovedi, spre deosebire de alte dăţi, oarecare mărinimie, poate şi fiindcă se afla de faţă arhontele insulei Khoifos, bătrînul Clarimenida. Porunci să se aducă în încăpereă mare, cu „fereastră", carne de ţap tînăr fiartă în mirodenii, brînză de capră şi legume proaspete, fructe abia culese şi patru carafe de vin din Corint. Era potrivit de statură, mai degrabă scund, dar rotunjit ca un trunchi de gorun, cu braţele scurte şi palmele late şi lungi ca o lopată de luntraş. Avea fruntea îngustă, mereu încreţită, buzele subţiri şi neastîmpărate, iar ochii atît de înceţoşaţi şi de ascunsi, de parcă îi întorsese pe dos.
        — Cinstite feţe, zise deodată, apăsînd pe fiecare cuvînt. Regii regilor s-au avîntat la Troia, mînaţi de zei, să pedepsească trufia barbară şi să prefacă-n cenuşă zidurile ei blestemate. Dar barbarii, cuprinşi de spaimă, nu se dau bătuţi şi, iată, pier în acest război sacru tinerii danai, căpetenii de fală şi urmaşi ai zeilor, sîngele lor neputînd să-i răscumpere întreaga gloată barbară.
        Fusese, spunea Toluenis, chemat de zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares din Khoifos, unde primise porunca să strîngă vietăţile cerului şi pămîntului, apelor şi pădurilor ca să nu mai piară danaii la Troia, să-i scape cu viaţă pe cîţi mai mulţi ahei şi cît mai repede.
        — Cam ce credeţi, mărite feţe, că au poruncit zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares?
        — Să ne întoarcem acasă, răspunse blînd arhontele, să încheiem pace, dar să le închidem ieşirea la mare, ca să-i sufocăm...
        Un tunet de rîs acoperi ultimele vorbe ale căpeteniei din Khoifos. După ce-şi stăpîni răspunsul, polemarhul, care rîsese singur, rosti cuvintele grele:
        — Eşti prea bătrîn, slăvite arhonte, ca să mai simţi clocotul sîngelui şi vraja armelor în bătălie.
        Arhontele amuţi, uluit de îndrăzneala polemarhului şi, ca să curme tăcerea, intră în vorbă Plumbos:
        — Am pe drum, mărite Toluenis, şapte corăbii cu scuturi de bronz, înalte cît suliţa, cu platoşe de crocodil şi ghete cu solzi de piatră, de nu pătrunde nici gîndul, darmite săgeata troiană. Am şi măşti din piele de şopîrlă...
        — S-au scumpit din cale-afară, mărite Plumbos. Un scut de efeb preţuia trei capete de bou, dar a ajuns la nouă capete de bou. Un car era 15 capete de vită şi acum îmi ceri 33. De va mai ţine bătălia, vom vinde templele sacre ca să facem rost de arcuri, securi şi praştii. Zeii ne vor spurca sîngele şi ne vor da la cîini.
        — Aşadar, ce ţi-au poruncit zeii atotputernici pe Cîmpul lui Ares din Khoifos?
        Ca să curgă sînge în vinele ahee trebuie să îngheţe în vinele troiene, încă din astă toamnă, dacă ne ajută nemuritorii zei.
        — Dar cum, polemarhe?
        — Începînd de mîine, puteţi străbate grotele din Khoifos, zise „kyronime", şi cîmpiile de încercare şi fală, zise „sakinagas". Dar luaţi aminte: limba care va spune ce nu-i de zis va rămîne la Khoifos cu gură cu tot.
        Trec, acum, peste multe lucruri demne de luat în seamă şi păstrate în minte, dar mă simt nerăbdător să scriu despre marile isprăvi ale polemarhului Toluenis şi ale oştirii sale de slujitori, pe cît de îndemînatici, pe atît de supuşi.
         „Kyronima de 1" se află între două mlaştini şi avea gura acoperită cu stufăriş. Am pătruns pe brînci, însoţiţi de şapte efebi înarmaţi pînă-n dinţi. Un şanţ adînc, umed şi întunecat ne era călăuză şi înaintam sprijiniţi unii de alţii, toţi trei adică Verzalis, Plumos şi cu mine, Arhontele şi Nedeya renunţaseră cu spaimă la plimbarea prin grote. După vreo cincizeci de picioare, am ajuns la un prag de stîncă sub care se deschidea o groapă de balaur. Am dat în prag peste vraciul Cobrides, care ne-a lămurit ce se petrecea în fundul grotei.
        Pregătiseră vracii un amestec de cucută, venin de viperă şi praf de plumb, fierte în laptele plantei numită friptos, totul dînd o nemaipomenită otravă. Ajunseseră s-o dea unui şobolan de galeră, care o sorbea ca pe apă, fără să simtă nimic rău, dar era de ajuns ca şobolanul să muşte un cîine, pentru ca acesta să cadă ca trăsnit. Am zărit pe fundul gropii doi şobolani fugărind un ogar. Ne-am întors la şanţul ce ne conducea afară, cînd din pragul grotei îl auzirăm pe Cobrides:
        — Cu o sută, vom izbîndi. Se vor strecura prin toate găurile din zidurile troiene, se vor năpusti asupra barbarilor şi...
        Restul cuvintelor l-am pierdut, iuţind pasul prin şanţul adînc, umed şi întunecat.
        — Dar dacă, întrebă Verzalis, fiarele otrăvitoare, neghioabe cum sînt, se vor arunca peste aheii noştri?
        Plumbos avu o tresărire, ca apucat de friguri, dar am mers mai departe, prin alt şanţ, spre „Kyronima de 2". Magii căutau aici o băutură vrăjită, din frunze de ferigă şi rădăcini de nytrat, fierte cu balegă de asin. Împrăştiată pe ascuns în rîul Simois, din cîmpia troiană, licoarea vrăjită i-ar fi prefăcut în măgari pe toţi barbarii, care ar fi devenit animale de povară pentru stăpînii de sclavi şi de pămînturi.
        O scobitură în piatră ducea ia „Kyronima de 3", unde Plumbos nu a mai avut puterea să vadă şi să audă. Slujitorii lui Toluenis încercau în marea grotă uscată, înaltă şi luminată cu torţe, aşa numitul zbor de gorgone, un plan demn de zeii atotputernici, pe cît de îndrăzneţ, pe atît de primejdios. Discipoli ai marelui Dedal fuseseră aduşi ia Khoifos să găsească cleiul fără seamăn menit să lipească de umerii arcaşilor aripi din lemn de cedru sau din piele de porc întinsă pe tulpini de corn. Supuşii polemarhului mai căutau un şiretlic. Ei se dădeau de ceasul morţii să vîre în ouă de gîscă un fel de catran, la lovirea de piatră, să se aprindă şi să dezvăluie vîlvătăi mistuitoare. Arcaşii înaripaţi ar fi putut arunca fie săgeţi muiate în otravă, fie, şi mai bine, ouă de gîscă meşteşugit cătrănite, care să-i facă scrum pe troieni înainte de asfinţitul soarelui. Stăpînul „Kyronimei de 3" spunea că zborul de gorgone putea fi încercat la Troia înainte de recoltarea măslinilor, dacă ar mai fi primit o danie de cinci sute de mii de capete de bou.
        La lumina, totuşi cam slabă, a torţelor am putut urmări, cu suflarea tăiată, zborul de gorgone ai unui arcaş. Înălţat pe un zid de lut, şi-a potrivit aripile de piele de porc întinsă pe ramuri de corn, s-a aruncat în zbor spre zidul de lut din partea cealaltă, aflat cam la treizeci de picioare, dar, după un fîlfîit falnic şi larg, s-a prăbuşit în groapa cu nisip din fundul grotei. Altul a încercat cu aripi de lemn, dar tot fără folos, în timp ce al treilea a putut ajunge aproape de ţintă, dar unde a căzut nu mai era groapa cu nisip, aşa încît nu mai ştim urmarea. La atelierul de ouă cătrănite am privit prin uşă. În apropiere era un tînăr care înţepa oul cu un ac subţire, apoi, în acelaşi punct, cu un ac mai gros şi, tot aşa, pînă cînd putea sorbi o parte din albuş, în locul căruia vîra amestecul de catran. Lucrarea era primejdioasă, întrucît oul se putea sparge din senin, mutilînd meşteşugarul. De aceea, în atelierul acela nu erau folosiţi decît sclavi.

Cerberi, centauri şi minotauri

        Uluit, chinuit de îndoieli, dar cu ochii obosiţi de atîtea văzute, l-am luat de mînă pe Verzalis, cu gîndul de a ne întoarce la hanul „Pegas", să facem o baie fierbinte şi să ne aruncăm în aşternuturile proaspete. Dar marele suspus al polemarhului ne atrase atenţia că nu văzusem „Kyronima de 4", cea mai nouă şi mai grozavă încercare de stăpînire a barbarilor troieni.
        Am primit şi am pătruns în altă peşteră, parcă mai adîncă şi mai întunecată decît toate. Auzeam nişte urlete de fiară şi nu m-am putut opri să-l întreb pe marele supus, Furuncis, dacă primejdia nu era prea mare. Ne-a încredinţat că nu putea fi vorba de nici o primejdie, deocamdată.
        — Primejdia va fi pentru troieni, zise el, arătînd spre o haită de monştri cu mai multe capete. Aveau mai multe capete ori ni se părea numai, era anevoios să ne dăm seama, din pricina întunecimii din grotă şi a groazei pe care urletele de iad ale cîinilor mi-o strecuraseră în oase. Erau legaţi în lanţuri, se smuceau ca apucaţii şi se muşcau sălbatic între ei, amestecîndu-şi capetele într-o învălmăşeală uimitoare. Gîturile păreau lungi şi subţiri, ca de lebădă, dar capetele erau mari, gurile pînă la urechi şi colţii ca piroanele. Juram că sînt turbaţi şi îndoiala mi-o risipi marele supus de la „Kyronima de 4":
        — Născocirea ne-a venit de la cerberi şi, prin strădanii după strădanii, am doborît cinci fiare cu cîte două sau trei capete fiecare, adică prin el însuşi. Stăpînii porunciră să facem cerberi cu cîte zece sau douăsprezece capete fiecare, putînd deci un singur cîine să muşte cu turbare cît zece sau doisprezece şi fiind în stare să-şi strecoare capul prin spărturile din zid ori să le prăvale peste ziduri oricît de ridicate. Puşi în care de luptă, noii cerberi, cerberii noştri cu capetele prin ele însele, pot dobîndi îzbînda băgînd spaima în barbari şi turbîndu-i prin muşcături sau bale.
        Marele supus vorbea singur, ca un oracol.
        — Cerberii noştri, noii cerberi, pot fi adăpostiţi nu neapărat sub zidurile cetăţilor barbare, ci la oarecare distanţă, păziţi de cîţiva efebi destoinici. Odată porniţi, nu mai pot fi opriţi nici de zei şi sînt în stare să ucidă şi răpuşi de secure.
        — Dar dacă, întrebai, precum Verzalis rîndul trecut, fiarele, neghioabe cum sînt, se aruncă turbate asupra noastră?
        Marele supus rîse de întrebare şi, bătîndu-mă pe umeri, răspunse scurt:
        — Născocirea e fără greş, fiind pecetluită de zei.
        — Numai de n-ar muşca şi zeii, şopti Verzalis, dar, spre norocul nostru, doar eu îl auzisem.
        La „sakinagas" n-am mai ajuns. Ne-a spus arhontele, mai tîrziu, că polemarhul ar fi adunat acolo hoarde de centauri şi minotauri, lăsîndu-i să crape de foame spre a-i obişnui cu pornirile cele mai sălbatice şi a-i arunca, la nevoie, împotriva barbarilor.
        La han ne aştepta Plumbos, cam morocănos. Verzalis era stacojiu.
        — Aveţi, cumva, veşti de la Troia?
        Plumbos răspunse în doi peri:
        — Corăbierii spun că zeii nu au aruncat sorţii de izbîndă. Troienii sînt pe ducă, totuşi. Regii regilor se luptă cu vitejie să toarne odată în vinele noastre sîngele barbar.
        — Ce tot spui, mărite neguţător, despre barbari? Tu însuţi eşti barbar, slăvite frigian, cum şi eu sînt barbar, fiind tocmai din Sidonul Feniciei. Sînt în slujba aheilor şi cunosc aheii şi ei n-au nevoie de sînge barbar, aşa cum barbarii nu au nevoie de sîngele danailor.
        Plumbos nu înţelegea o iotă, bolborosea vorbe fără şir, dar Verzalis nu terminase:
        — Am străbătut, mărite Plumbos, în lung şi în lat Marea cea mare şi am trecut dincolo de Coloanele lui Hercule, ca vîslaş pe corăbiile din Sidon. Ţinînd aproape de ţărm, ziua, tălmăcind rostul stelelor, noaptea, am ajuns pînă la capătul lumii, zărind pretutindeni muritori pe maluri. Gîndesc că „kyronimele" n-ar ajunge pentru atîta suflare de barbari.
        — Tu, aheu, vorbeşti nelegiuit despre "kyronimele" din Khoifos.
        — Khoifos nu-i aheu, mărite Plumbos. De-ar şti, aheii ar da foc „kyronimelor".
        Verzalis se înfuriase, îi dădeam dreptate, i-am şi spus lui Plumbos că noi sîntem neguţători cinstiţi şi nu culegători de monştri, dar frigianul pricepuse totul anapoda.

        A doua zi, în zori, un copilandru veni la noi cu trei porumbei de la sisif. Nu a putut spune cum ajunseseră tocmai la el, dar porumbeii erau sigur de la Demonis, sisiful „Icaridei" din Libria, cetatea mea natală ocrotită de Hefaistos, stăpînul focului şi al meseriilor. Am scris pe plăcuţe, în nici treizeci de semne silabice, despre prăpădul ticluit de polemarh pe insula Khoifos. Am zgîriat aceleaşi cuvinte pe fiecare tăbliţă, gîndind că, din trei, măcar una va ajunge pe mîna sisifului din Libria.
        La prînz, eram puşi în lanţuri, eu şi Verzalis, cufărul făcut zob de efebi, iar, seara, polemarhul Toluenis ne-a vîndut frigianului pe o sută de capete de bou.
        — O necatombă , mărite Plumbos, zise polemarhul din Khoifos, rostind un cuvînt necunoscut, deşi aheu, dar venit, pesemne, de la barbari. O hecatombă!
        Am lucrat în Frigia mai bine de nouă ani, ca sclavi în mina de cupru a lui Plumbos. Munceam zi şi noapte, în lanţuri, departe de orice semen, ca nişte vite de povară. La moartea frigianului, Nedeya a îngăduit să ne răscumpărăm, pe cheltuiala „Icaridei" din Libria, despre care nu mai ştiam nimic. Am pornit din nou spre Troia, de data aceasta pe uscat trecînd prin întîmplări nenorocite, uitaţi de Hefaistos, dar şi de polemarhul din Khoifos. După întortocheate isprăvi şi încercări, am ajuns la Troia!
        Mîndra cetate barbară se prăbuşise. Zidurile ei nu se răciseră, ruinele mai respirau încă, dar răsuflarea cetăţii lui Priam era pe sfîrşite.
        — Un cimitir abia deschis, şopti Verzalis, cum spusese şi la moartea statului aheu Dafnis, Cămara Nimfelor.
        — O hecatombă, zise careva, de sub ruine ori de pe singurul zid rămas drept, care căzu şi el în genunchi, prăbuşindu-se apoi peste trupul cetăţii.
        Vocea fusese aievea. Dintr-o crăpătură a colţului de stfncă se iviră trei corăbieri, dintre care unul fusese pe Khoifos. Ne spusese în grabă că auzise nişte poveşti de la pescarii din larg. Vestea despre Khoifos pornise de prin Ciclade, parcă din Libria, o coajă de nucă de pe lîngă Paros, şi slujitorii marelui Prometeu şi ai bunului Asclepios, fidelii nemuritorilor Hefaistos şi Artemis, mulţimi de pescari şi luntraşi, de fierari şi plugari au smuls din Khoifos „kyronimă" cu „kyronimă", au alungat centaurii şi minotaurii, lăsînd pămîntul aheu marmurei, plugului, barosului, literei.
        Porumbeii ajunseseră, prin urmare, la sisiful din Libria, cetatea mea natală ocrotită de marele Hefaistos, stăpînul focului şi meseriilor, cel mai vrednic dintre zei.
        Dar de ce zisese corăbierul „hecatombă" mîndrei cetăţi prăbuşite-n ruine? Îl descoase Verzalis pe îndelete, aşa încît putui să aflu rostul că „muritorii pot strîmba amarnic rostul cuvintelor, dar rostul strîmbat al hecatombei trebuia fătat mort."
        Venise vremea să ne întoarcem, Verzalis şi cu mine, Zetsarios, în Libria natală.

(Perpetuum comic ’83, pag. 243)

Vezi toată postarea

Surîsul înţelepciunii (pc83)

Culese de I. M. Ştefan

        — Întîmplări, anecdote, dictoane ştiinţifice şi filosofice din antichitate —

UN EŞEC ŞTIINŢIFIC ŞI DOUĂ CAPETE RETEZATE. China a fost, fără îndoială, un adevărat leagăn al astronomiei. Cu mii de ani înaintea erei noastre, în împărăţie exista o Academie de Astronomie, o întinsă reţea de observatoare, fusese identificată „Marea Cale Galbenă" (Calea Lactee), principalii aştri erau observaţi în mişcările lor, iar fazele Lunii, rotirea bolţii, novele (astre explozive), petele solare constituiau fenomene cunoscute. Una dintre cele mai importante cuceriri ale astronomiei chineze antice a fost descoperirea periodicităţii producerii eclipselor, pe baza cărora se putea prevedea ivirea lor, ceea ce prezenta o mare însemnătate pentru avertizarea populaţiei şi evitarea panicii.
        Iată însă că cei doi astronomi de la curtea împărătească — cronicile ne-au păstrat numele lor, Hi şi Ho —, dedîndu-se băuturii, au neglijat îndatoririle ce le reveneau şi au uitat de calculele necesare, astfel că nu au anunţat ivirea eclipsei din anul 2137 î.e.n. Apărută pe neaşteptate, întunecarea soarelui a produs o mare agitaţie şi tulburări în toată ţara. Împăratul nu i-a iertat şi astronomii au fost pedepsiţi prin decapitare.

PRIMA TENTATIVĂ DE ZBOR COSMIC. Tot atît de veche ca şi astronomia era în China şi meşteşugul construirii rachetelor, utilizate atît la focurile de artificii, cît şi ca arme de luptă. O legendă, datînd de acum patru milenii, relatează că învăţatul mandarin Wan-Hu, făurind un plan cutezător, s-a aşezat pe un jilţ de care erau ataşate 47 de rachete puternice... pentru a porni spre Lună. Cînd discipolii săi au aprins cu torţele lor rachetele propulsoare, „vehiculul" s-a produs, înconjurat de un nor de fum întunecat, odată cu o bubuitură înspăimîntătoare. Cînd fumul s-a risipit — nici urmă de mandarin, nu se mai vedea.
        De atunci, nu s-a mai ştiut nimic despre năstruşnicul experimentator, dar un discipol al său a spus: „De vreme ce nu mai este pe Pămînt, desigur că Wan-Hu a ajuns în Lună".
        Oricum, legenda arată că, la două milenii înaintea erei noastre, chinezii se gîndeau la zboruri cosmice bazate pe propulsia reactivă şi că folosirea rachetelor era curentă în China Antică.

DE LA HORUS LA TACITA. Guralivii nu erau pe placul celor vechi, care detestau vorbăreţii, pe oamenii care nu aveau mare lucru de spus dar obişnuiau să trăncănească. Destul de puţin cunoscut este însă faptul că anticii mergeau pînă la a diviniza tăcerea, la egipteni fiind spre pildă cunoscut mitul lui Horus, copilul care tace, grecii reprezentîndu-l în aceeaşi ipostază pe Harpocrates (de asemenea un zeu copil), cu degetul pe buze, în timp ce romanii o venerau pe Tacita. Să nu ne mirăm deci că s-a născut şi dictonul pe care cu toţii îl cunoaştem: „Tăcerea e de aur"

DESCOPERIRI TĂINUITE. După cum se ştie, la vechii egipteni astronomia, ca şi alte ştiinţe, era apanajul preoţilor, care nu-şi dezvăluiau însă „tainele" observaţiilor lor. Între alte descoperiri, ei remarcaseră că revărsările Nilului, cruciale pentru fertilizarea solului şi efectuarea lucrărilor agricole, se produceau întotdeauna la scurtă vreme după ce steaua Sirius reapărea pe boltă, cu puţin timp înainte de răsăritul Soarelui (după ce cîteva luni nu mai fusese vizibilă pe cer, aflîndu-se sub orizont). Şi astfel, ei puteau vesti pe agricultori să se pregătească pentru arat şi semănat că „harul divin" le-ar fi îngăduit să-i anunţe pe oameni. Acest lucru ne aminteşte şi de faptul că aceiaşi preoţi, foarte pricepuţi în ale mecanicii, mînuiau dispozitive secrete, care făceau ca statuile din temple să ridice braţele sau ca porţile să se deschidă, susţinînd că toate acestea se întîmplă prin voinţa zeilor.

SPECIALIZAREA MEDICILOR. În Egiptul Antic, specializarea medicilor era foarte strictă. Istoricul Herodot relatează că acolo „fiecare tămăduitor se ocupă de o singură categorie de boală şi nu de mai multe. Unii vindecă ochii, alţii capul, alţii pîntecele..."

O ECLIPSĂ DE MARE FOLOS. În anul 585 î.e.n., s-a întîmplat ca o eclipsă de Soare să fie de mare utilitate. Cronicile povestesc că tocmai atunci perşii şi grecii se înfruntau într-o cumplită bătălie. Cînd însă Soarele s-a întunecat fără veste, cele două armate s-au speriat atît de rău de ceea ce socoteau a fi un „semn ceresc", încît au părăsit cîmpul de luptă, luînd-o la goană. A fost astfel cruţată viaţa a mii de oameni.

MAREA BICIUITĂ. Care a fost cea mai absurdă dintre pedepsele cunoscute de istorie? Foarte probabil aceea pe care regele persan Xerxes a aplicat-o mării. Într-o expediţie războinică împotriva Greciei din anul 480 î.e.n., el a pus să se construiască un pod de vase peste Helespont (strîmtoarea Dardanelelor). Întrucît o furtună puternică a distrus podul, regele s-a mîniat şi a poruncit ca marea să primească 300 de lovituri de bici, asemenea sclavilor răzvrătiţi... Podul a trebuit însă să fie refăcut.

MAMA CEA ADEVĂRATĂ. Două femei s-au înfăţişat cu un prunc în faţa înţeleptului rege Solomon, fiecare pretinzînd că este al ei. Neizbutind să afle adevărul din explicaţiile şi tînguirile lor, regele a hotărît să le pună la încercare, dînd o sentinţă neobişnuită: copilul să fie tăiat în două, fiecare mamă primind cîte o jumătate. Mama mincinoasă s-a învoit de îndată, dar cea adevărată s-a aruncat înaintea monarhului, i-a cerut să revină asupra crudei sale hotărîri şi să dea copilul celeilalte femei. Şi astfel, „judecata lui Solomon" a desluşit pricina.

O SINGURĂ CALE. Se spune că Alexandru Macedon i-a cerut unui matematician ilustru să-l înveţe geometria, dar într-o formă concisă, simplu şi repede. Acesta i-a răspuns însă: „O, rege, în împărăţia ta există drumuri regale şi drumuri pentru oamenii de rînd, dar în ştiinţă nu există decît o singură cale pentru toţi." După alţii, un răspuns similar l-a dat marele geometru al Antichităţii Euclid unui rege al Egiptului, grăbit şi el să înveţe geometria fără pierdere de vreme: „Din păcate, în geometrie nu există o cale deosebită, rezervată numai regilor".

TĂIEREA NODULUI GORDIAN. A „tăia nodul gordian" are înţelesul dezlegării spectaculoase a unei probleme, printr-o soluţie rapidă şi energică. Faima zicalei a creat-o tot Alexandru Macedon. Într-adevăr, într-un templu din Frigia se afla carul lui Gordius — un plugar care devenise ulterior rege al ţării. Un oracol prevestise că acela care va dezlega nodul, foarte încîlcit, care lega jugul de oişte, va ajunge să cucerească Asia. Venit în Frigia în fruntea oştilor sale, Alexandru cel Mare a încercat mai întîi zadarnic să dea de capetele nodului ca să-l desfacă, dar nereuşind, l-a tăiat cu paloşul său.

AURUL ŞI URECHILE REGELUI MIDAS. Cea dintîi „transmutaţie" a elementelor, e drept legendară, se datoreşte... zeului Dionysos. Spre a-l răsplăti pe Midas, regele Frigiei, care-l găzduise, zeul i-a promis că îi va împlini orice dorinţă. Voind să-şi sporească averea, acesta şi-a dorit ca orice obiect ce va atinge să se prefacă în aur. Zeul l-a ascultat, şi în puţine ceasuri Midas a devenit cel mai bogat om din lume, prefăcînd pînă şi pietrele în preţuitul metal galben. Numai că atunci cînd s-a atins de mîncare şi aceasta a devenit de aur, aşa încît lacomul rege s-a văzut în mare primejdie de a muri de foame. Pînă la urmă însă, zeul l-a iertat, răpindu-i darul atît de rîvnit.
        O altă legendă spune că tot Midas a fost pus arbitru într-o întrecere muzicală dintre zeii Apolo şi Pan. Desemnîndu-l cîştigător pe cel de al doilea, Apolo l-a pedepsit, făcînd să-i crească urechi de măgar, pe care regele nu mai ştia cum să le ascundă...

ELOGIUL NUMERELOR IMPARE. Ideile preconcepute nu erau deloc străine de concepţiile celor vechi. Astfel, însuşi Pitagora, cel dintîi învăţat care recunoscuse forma sferică a Pămîntului şi se dovedise un matematician de geniu, declara că numerele impare sînt „nemuritoare şi plăcute zeilor", deoarece nu se pot împărţi în părţi egale alcătuite din unităţi. Şi astfel, 3, 5, 7, 9, 11, 13 au fost ridicate pe un piedestal cu totul arbitrar, fiind chiar venerate. De aceea ar fi hotărît zeii ca Parcele să fie în număr de 3, Graţiile tot 3, minunile lumii antice neapărat 7 etc. Pitagora socotea 7 „numărul medical". Chiar lucidul Hipocrat, părintele medicinei, considera că nu întîmplător sarcina normală a femeii durează tocmai 9 luni. Virgiliu a exprimat mai tîrziu într-un vers această prejudecată stranie: „Zeilor le plac numerele neperechi".

LUNA ŞI BINEFACEREA. Pitagora spunea despre binefacere că e ca Luna: cînd e plină, atunci e frumoasă. Tot el observa, ca un adevărat filosof al isoriei, că e la fel de periculos să-i dai unui nebun o spadă cum e să-i dai unui ticălos puterea. O altă maximă ce-i este atribuită: După cum un bun cîrmaci de corabie trebuie să ştie să se adapteze schimbării vîntului, tot astfel un înţelept trebuie să ştie să-şi armonizeze existenţa cu schimbările destinului.

ÎNTRE A MUNCI ŞI A TRĂI. Un dicton veşnic actual al înţelepţilor: „Trebuie să mănînci ca să trăieşti, nu să trăieşti ca să mănînci". Se pare că primul care l-a enunţat a fost Socrate, pentru ca apoi să fie reluat de Cicero, Plutarh şi Quintilian. Pînă la urmă, şi-a dobîndit celebritatea deplină prin faptul că a fost rostit de un erou din piesa „Avarul" de Molière, sub forma „Il faut manger pour vivre et non pas vivre pour manger".

O TEOREMĂ ŞI... PLATA EI. La marele geometru Euclid a venit într-o zi un tînăr nerăbdător să-şi însuşească cît mai repede şi cu folos geometria. Chiar după expunerea primei teoreme, l-a întrebat însă pe maestru, mai ales că nu înţelesese mare lucru:
        — Şi ce vom cîştiga învăţînd această teoremă?
        Euclid chemă un discipol şi îi spuse:
        — Dă-i acestui om trei denari pentru teoremă, căci vrea să cîştige de pe urma ei... în loc să o înveţe.

FIRUL ARIADNEI. Se spune că Ariadna, fiica regelui Cretei, Minos, autorul unei vestite legislaţii antice, i-a dat eroului Teseu un fir, cu ajutorul căruia acesta a reuşit să găsească ieşirea din labirintul în care se luptase cu Minotaurul. „Firul Ariadnei" se foloseşte adesea ca simbol al unei idei conducătoare, salvatoare, ce asigură ieşirea dintr-o situaţie ce pare de nerezolvat sau găsirea soluţiei unei probleme foarte complicate.

UN SALT DE 40 DE PAŞI. Numai experienţa rezolvă cu adevărat controversele, aşa cum rezultă din istorisirea vestitului fabulist Esop. El povesteşte că un bărbat se lăuda că i-a reuşit pe insula Rhodos un salt uriaş, de 40 de paşi, aducînd şi martori oculari în sprijinul afirmaţiei sale. Numai că, neîncrezători, oamenii i-au cerut să nu se fălească, ci să... facă saltul: „Consideră că eşti la Rhodos şi sari" i-au spus ei. Expresia s-a păstrat mai ales sub o formă latină tîrzie: „Hic Rhodos, hic saltal".

ŞI BINE ŞI RĂU. Tot Esop, fabulistul sclav din Grecia Antică, este trimis într-o zi de stăpînul său Xantos la piaţă ca să-i cumpere „ce va găsi mai bun de mîncare". El se întoarce numai cu limbi, pe care le găteşte gustos, în mai multe feluri. Întrebat de ce a procedat astfel, îi explică lui Xantos că nimic nu e mai bun decît limba, organ al raţiunii, adevărului, ştiinţei, recunoştinţei etc. Uimit de răspuns, stăpînul îi cere a doua zi să-i cumpere „ce este mai rău în piaţă", dar Esop îi aduce din nou numai limbi. El îi explică apoi că limba este organul minciunii, înşelăciunii, calomniei şi blestemului, deci nici de astă dată nu a greşit cu nimic în alegerea sa. „Limbile lui Esop" exprimă astfel izbitor ambivalenţa unor lucruri.

LAMPA ŞI BUTOIUL. Filosofului cinic grec Diogene din Sinope (412—323 î.e.n.) i se atribuie mai multe comportări neobişnuite, cele mai cunoscute privind „lampa" şi „butoiul" său. Se spune că el umbla în plină zi prin Atena cu lampa aprinsă, spunînd „Caut un om" (în înţelesul de „om adevărat") şi că locuia într-un butoi. Nu era însă vorba nicidecum de extravaganţă, ci de un protest împotriva decadenţei şi huzurului care domneau în acea vreme în Grecia, gînditorul pledînd pentru demnitatea umană şi simplitatea moravurilor.
        Tot despre Diogene din Sinope se spune că s-a dus într-o bună zi la o baie publică. Constatînd că apa este cam murdară, a întrebat cu voce tare: „Dar unde ne spălăm după ce plecăm de aici?".


TEAMA BOILOR. Autorul grec Diogene Laerţiu (secolul III era noastră) istoriseşte că în ziua cînd Pitagora a descoperit celebra teoremă geometrică ce-i poartă numele, a sacrificat de bucurie o întreagă cireadă de boi. Un epigramist a spus după aceea că de atunci boii se tem întotdeauna să nu fie descoperite noi adevăruri.

LA IZVOARELE DOGMATISMULUI. Dogmatismul este cu mult mai vechi decît dogmele creştine. Formula „Magister dixit (magistrul a spus-o), derivă dintr-o expresie grecească semnificînd „A spus-o el". Ea se referă la şcoala lui Pitagora, în care discipolii nu admiteau divergenţe faţă de părerile acestui învăţat şi filosof. Orice controversă era curmată de la început invocîndu-se citate din Pitagora, socotite suprema înţelepciune şi însoţite de menţiunea „A spus-o el".
        Discipolii lui Platon în schimb, vor accepta divergenţele, din a căror contrapunere urmăreau să extragă adevărul.

INVENTATORUL ARITMETICII. Grecii vechi se întrebau adesea cine a inventat aritmetica şi în primul rînd arta număratului. Cei mai mulţi îi atribuiau acest merit lui Palamedes, fiul regelui Eubeei, Nauplius, Platon însă se îndoia, pe drept cuvînt, că aritmetica a avut vreun inventator. El întreba: „Oare fără Palamedes Agamemnon n-ar fi ştiut cîte picioare are? (cu toate acestea, Palamedes a fost un om foarte învăţat, a inventat diferite dispozitive, a creat un nou sistem de măsură şi a completat alfabetul grecesc cu cinci litere, de aceea, la Atena se spunea despre un om cu fantezie că are „o imaginaţie demnă de Palamedes").

SOFISTUL ÎNVINS. Filosoful Diodor din Cronos a încercat să dovedească, printr-un raţionament complicat, evident fals, nici mai mult nici mai puţin decît inexistenţa mişcării. În anul 290 î.e.n. el a căzut însă într-un şanţ, fracturîndu-şi braţul drept. Medicul la care s-a dus i-a explicat că osul s-a deplasat din loc, dar că, în conformitate cu doctrina sa, totul nu-i decît o aparenţă; nu-i poate, fireşte, pune osul la loc, căci mişcarea aceasta ar fi şi ea înşelătoare, ca toate mişcările. Diodor, care avea dureri mari şi nici nu se putea resemna cu invaliditatea sa, i-a spus atunci în grabă: „Tămăduieşte-mă după ştiinţa ta şi nu după filosofia mea".

ÎNTRE AUTORITATE ŞI ADEVĂR. „Amicus Plato, sed magis amicus veritas" (Mi-e prieten Platon, dar adevărul mi-e prieten bun). Această vestită perifrază a filosofului din Alexandria, Ammonius Saccas îşi are obîrşia într-un text din Aristotel. În forma pe care am redat-o, dictonul constituie un principiu de bază al ştiinţei şi cunoaşterii, al onestităţii lor: E folositor să te bazezi pe o autoritate, dar mai important e să pui mai presus de orice adevărul, chiar cînd vine în contradicţie cu ea.

PLATON ŞI VINDECĂTORII GETO-DACI. Platon are, în „Gharmides" 5, cuvinte de justificată laudă pentru medicina sacerdotală geto-dacă, scriind: „Precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără a vindeca mai întîi capul, ori capul fără trup, tot aşa nu se poate să încercăm a vindeca trupul fără să îngrijim de suflet şi tocmai de aceea sînt boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe, căci dacă acesta merge rău, este cu neputinţă ca partea să meargă bine". Iată deci pe strămoşii noştrii promotori ai principiului de bază al medicinei integraliste, unitare şi totodată conştienţi de interdependenţa dintre fizic şi psihic. Alte izvoare vorbesc despre regulile de viaţă sănătoasă, aşa zisele „belagines", care erau propovăduite printre geto-daci, ca şi despre numeroasele plante de leac pe care le utilizau, unele şi astăzi întrebuinţate.

ALEGEREA LUI ARISTOTEL. Simţindu-şi sfîrşitul aproape, marele filosof Aristotel trebuia să-şi aleagă, dintre discipolii săi, succesorul. Printre aceştia, doi păreau să fie cei mai potriviţi: Teofrast din Lesbos şi Eudem din Rhodos. Nevrînd să jignească pe niciunul dintre ei printr-o formulare brutală a hotărîrii sale, el a cerut într-o bună zi să i se aducă vin din Rhodos, precum şi din Lesbos. Gustînd o cupă cu vin din Rhodos, înţeleptul exclamă: „Iată un vin într-adevăr sănătos şi plăcut!" Cu toţii crezură cîteva clipe că-şi exprimase astfel voinţa. Dar îndată adăogă, gustînd vinul din Lesbos: „Acesta este însă cu mult mai dulce"... Alegerea era făcută.

ÎNTRE ADEVĂR ŞI BATJOCURĂ. Un mare gînditor materialist, controversat în vremea sa, a fost Democrit din Abdera, din veacul IV î.e.n. Într-adevăr, contrazicîndu-şi contemporanii, el susţinea că materia e alcătuită din atomi în mişcare, atît de mici încît ochiul nu îi poate percepe. Din îmbinarea atomilor, arăta el, iau naştere toate lucrurile din jurul nostru. Părintele atomismuiui a fost nu odată luat în rîs, spusele sale nefiind confirmate de ceea ce oamenii vedeau cu ochii lor. Într-un rînd, un orăşan zărindu-l aşezat într-o groapă, unde se retrăsese pentru a medita asupra lumii şi obiectelor ce o alcătuiesc, i-a spus în batjocură: „Pămîntul în care te-ai cufundat nu-i făcut ca să-i iscodeşti compoziţia, ci ca să-l ari cu plugul".

ÎNŢELEPCIUNEA ŞI CIUDĂŢENIILE MARELUI CUGETĂTOR. Heraclit din Efes (540—475 î.e.n.), unul dintre întemeietorii dialecticii, a înţeles că lumea este într-o perpetuă schimbare şi transformare, fiind un precursor remarcabil al evoluţionismului. A enunţat de aceea principiul cunoscut! „Panta rhéi" (Toate curg). El considera de asemenea, că lumea este veşnică şi n-a fost creată de nici o divinitate. Fundamentul existenţei universale era după el focul, a cărui putere de a schimba o formă a materiei în alta o văzuse adesea la lucru.
        Contestat de mai toţi învăţaţii vremii sale, el s-a înfuriat atît de rău, încît le-a cerut... să se spînzure. Apoi a plecat în munţi, colindîndu-i ani la rînd şi continuînd să studieze devenirea lucrurilor (pe care ceilalţi le considerau neschimbătoare, mereu aceleaşi). Hrănindu-se numai cu ierburi şi apă, s-a îmbolnăvit însă grav de hidropizie (acumulare de lichid în ţesuturi şi cavităţi seroase), fiind nevoit să coboare în oraş, ca să consulte un medic. Neîncrezător în priceperea discipolilor lui Hipocrat, i-a cerut acestuia ca mai întîi să dezlege o enigmă, întrebîndu-l dacă este în stare să prefacă inundaţia în secetă. Cum medicul nici nu a înţeies ce vrea ilustrul său pacient (care se referise simbolic la propria-i boală), Heraclit a renunţat să se mai lase tratat. S-a instalat într-un grajd, unde spera să se vindece datorită căldurii fînului, care va face ca „umorile" să i se evaporeze. Dar leacul empiric pe care-l născocise nu i-a servit la nimic şi curînd după aceea a murit.

OCHI CLINIC. „Bună dimineaţa, copila mea!" o salută într-o dimineaţă marele medic Hipocrat pe o tînără. A doua zi însă, privind-o mai atent şi observînd o anumită rotunjime, îşi schimbă salutul: „Bună dimineaţa, doamnă!"

GRECII SAU SCIŢII? Cînd romanii se îmbătau, spuneau că „au băut ca nişte greci". Spartanii, la rîndul lor, denumeau excesul în băutură „scitizarea", considerînd că năravul a venit de la sciţi, aşa cum relatează însuşi istoricul Herodot. Cît despre geţi, se ştie că înţeleptul Deceneu a poruncit să fie stîrpite viile, pentru ca virtutea să domnească neturburată la tracii de la Nord de Dunăre.

(Perpetuum comic ’83, pag. 237)

Vezi toată postarea

Propoziţii (pc83)

        • Vom dura şi noi prin ceea ce durăm, dar n-ar strica s-o şi scriem durabil.

        • Să fim veseli la lucru, dar numai atît cît să nu plîngem după aceea.

        • Munca este scara aceea monumentală pe care urcăm spre noi înşine, în eventualitatea că nu coborîm.

        • Omul care şi-a făcut datoria nu are griji, acela ce s-a eschivat poate să le uite, dar îl ţin ele minte.




        • Sădiţi flori ca să culegeţi poftă de viaţă, sădiţi şi legume, ca să trăiţi.

        • Ploaia fecundează ogorul, ploaia de laude îl lasă sterp.

        • Fii atent cînd vorbeşti: în timp ce spui cuvinte ele se răzbună, vorbesc despre tine, sînt teribil de limbute.

        • Nu poate fi zgomot mai sinistru ca al prăbuşirii unui proiect prea înalt.

        • Cînd faceţi bilanţul grînelor, nu-l uitaţi pe acela al neghinei.

        • Grîul e bun cînd firele în lan sînt dese, iar vorbele, cînd sînt rare.

(Perpetuum comic ’83, pag. 236)

Vezi toată postarea

Maestrul nostru George Topîrceanu

        Vine o vreme cînd îţi ajung ideile la os. Atunci te superi pe propria ta mască, pe propriul tău ifos, pe propriul tău avans în cultură şi ţi se face un dor nespus de meşterii tăi primordiali. De protomeşterii tăi! Primul gînd care ne abate este acela către casa cu gard a lui Topîrceanu, spre care spiritul meu se ceruse să-i sărute gardul. Ce simplă, cît de frumoasă în ţărănia ei, ca şi bojdeuca lui Creangă!
        E o nedreptate pentru Topîrceanu să-l comparăm cu Eminescu! El este din stirpea lui Ion Creangă. Poetul din el nu e luciferic. Şi nici nu-şi propune aceasta! E ca şi cum l-ai compara pe Balzac cu Einstein. Sănătatea spiritului lui Topîrceanu îmi cere echivalenţe universale nu cu Rainer Maria Rilke, ci cu Mark Twain. El nu s-a propus ideii de a fi geniu el însuşi, dar — cum spunea Mark Twain întrebat în Anglia cum se mai simte şi acesta a răspuns: „Shakespeare e mort, Shelley e mort şi nici eu nu mă simt prea bine" — la fel ar fi putut răspunde şi poetul nostru George Topîrceanu. Ar fi putut răspunde şi n-ar fi putut răspunde! Pentru că dacă n-a fost perceput în adevărata măreţie a spiritului său, în timpul vieţii lui, scorţoase şi burgheze în sensul cel mai rău al cuvîntului, el ne-a fost nouă, unei categorii întregi de tineri, primul meşter care — rîzînd în hohote — ne-a învăţat să ne pregătim pentru plîns. Cărţile lui sînt un fel de abecedare ale spiritului sensibil al copilului buimac, ele sînt primul magnet către cultură.
        Jertfa literară a lui Topîrceanu întru civilizarea spiritualităţii noastre cea de rînd, cea de fără date de naştere pregătite pentru aceasta, este la fel de măreaţă ca jertfa spirituală a lui Mark Twain pentru nepregătirea spirituală a fiilor de lucrători.


        Acum că am zis toate acestea, iubite cetitorule, aş vrea să-ţi destăinui un secret: umanismul lui George Topîrceanu, talentul lui inventiv, ironia lui inestimabilă şi creativă îl pun alături de cei mai mari scriitori români de la începuturi pînă astăzi. Dar vă rog ceva: să păstrăm pentru noi secretul acesta, pentru că — altfel — îşi pierde cititorii. Nimeni nu va mai da un bănuţ pentru rîs, ca să se aleagă cu o lacrimă!

Cum îl vedeam cînd l-am citit

Voiam să aflu totul despre el!
Ştiam că are puşcă şi iubită
Că e clonţos şi ne-la-fel
secundă de clipită.
Aflasem eu prin cineva
Că e deştept şi foc şi piatră,
Că el a plîns numai cîndva
cînd auzi cum iarba latră!
Că nu era de tot înalt
pe firava a lui statură
de-aceea-şi adăugea cu-n salt,
rostind cuvintele pe gură.
Mai auzisem eu că sta tăcut
În ţara moldoveană,
iar cînd zîmbea, zîmbea sub scut
vorbire cam olteană!
Mai auzisem că trăgea
cuvîntul din natură,
în timp ce steaua-i împuşca
suava lui făptură
de om gîndit şi răzgîndit
de-a pururi iubitor
zgîrcit rămas, necheltuit
al stelelor ce mor.
O, nu ştiu cum! O, nu ştiu cînd!
el ar fi vrut să spuie,
că nu cetatea este gînd
ci gîndul de cetate este cărăruie.


Amintire

Cînd mi-am citit pentru întîia oară
cartea lui de căpătîi,
brusc am avut o amintire
despre ideile dintîi
de care am fost lăsat într-o dezmoştenire.
Din nou m-am agăţat de verigheta rîsului
şi de irisul plînsului,
din nou m-am fost întors acasă în idei...
Trăia şi tata, fraţii lui cei trei...
rîdeam şi beam şi imitam natura
cu versurile tale, Tu!
Iar toamna cea cu-a ei făptura,
zburîndu-ne, ne renăscu.
Iremediabilă, toamna asta tristă!

Topîrceanu

Ce explozie de stea a fost în tine
de nu mai eşti unul, ci eşti o mulţime
de Eu şi de Tine!

Ce fericit am putut să fiu
de rîsul tău ca un pat părintesc!
Ce bogat pot să fiu
că, trăind, te iubesc!

Om discret şi sensibil,
Om al naturii rîsului,
maică-mea plînge
în Mona Lisa surîsului!

(Perpetuum comic ’83, pag. 233)

Vezi toată postarea

„Onoarea” carpetei

Un bătător, lovind cu sete,
Să scoată praful din carpetă,
Aceasta îi strigă: — Băiete,
Mai uşurel, că nu-s mochetă!
Tu uiţi că stau lîngă fotoliul
Biroului directoral?
— Nu uit, dar nu-ţi accept orgoliul
Şi îl consider anormal,
Expus în vorbele-ţi pripite...
— Pardon! Am merite-osebite
Şi te poftesc să nu-mi strici cheful.
Mă-asemăn eu cu celelalte
Însă mă calcă numai... şeful!

(Perpetuum comic ’83, pag. 230)

Vezi toată postarea

Învăţarea dragostei

Dragostea are nevoie de istorie
Ca să ştie unde-a ajuns şi de unde-a plecat,
Şi ce generali au condus-o-n victorie
Şi cine pe cine şi cum a trădat...

Dragostea are nevoie de geografie,
Pentru că intervin anumite distanţe
Şi lungi despărţiri ce nu pot să fie
Trecute cu vagi gînguriri de romanţe...

Dragostea are nevoie de fizică
De legile ei, demonstrate durabil;
Şi nu pot să cred ce-mi explică timizii că
Aici e doar abur, şi doar inefabil...


Dragostea are nevoie de anatomie,
Cît de sărac, tot moşteneşti un trup;
Hrănim cu trupul nostru, de-o vecie,
Iubiţii cu aprinşii ochi de lup...

Şi-apoi, geometria, dacă de soi e,
Şi-algebra, deloc învăţată uşor;
Doamne, de cîtă şcoală avem nevoie
Pentru puţină dragoste, uneori...

(Perpetuum comic ’83, pag. 230)

Vezi toată postarea

Sticla

Surprins de-o ploaie deasă de alice,
Un iepure se-ascunse-n pădurice,
Unde dădu într-un tîrziu
Peste o sticlă plină cu rachiu.
Crezînd că-i apă, degustă un pic
Şi jos, în iarbă, animalul mic
Căzu trăznit, visînd întîmplător
Că fugăreşte el pe vînător.

În pădurice se-abătu apoi
O vulpe singură, fără vulpoi.
Ea, cum văzu în frunzele lucioase
Pe iepure trăgînd la aghioase
Alăturea de sticla încă plină,
Rînji: — Să beau din apa cristalină!
Dar cum gustă, o luă Morfeu în braţe,
Visînd că-i paznic la găini şi raţe.

Veni în pădurice-ntîmplător
Şi-un urs în căutare de izvor.
Dădu ea, matahala, un ocol
Jivinelor care dormeau pe sol
Şi toată sticla plină-ntr-un minut
O văduvi de-ntregul conţinut.
Iar după-aceea ursul în putere
Visa cum îi aduc albine miere.


Fugit din circ, un leu bătrîn în ani,
Fiindcă nu mai valora doi bani,
Găsi pe ceilalţi la orizontală
Alăturea de-ntreaga sticlă goală.
Flămînd cumplit de lungul drum parcurs,
Îi devoră pe vulpe şi pe urs,
Dar îl lăsă pe iepuraş în pace
Pînă ce iarăşi foame i s-o face.

Se deşteptă şi iepurele-n zori
Şi dînd cu ochii lui cercetători
De cele două blănuri nu de mult lăsate
De leul hămesit pe înserate,
Ţinu să-şi spună: — Bravo! Dai pe gît
Puţin rachiu şi, gata, faci urît
Şi dintr-un iepuraş modest, banal,
Devii cel mai feroce animal!

(Perpetuum comic ’83, pag. 229)

Vezi toată postarea

În cenaclu; Vulpea, leul si ceilalţi

În cenaclu

Sînt clipe-n care orice gînd ironic
Nu-şi are loc şi ţinta n-o loveşte;
Chiar pana însăşi se împotriveşte
A-şi face-atuncea jocul său demonic.

De-aceea ţin s-o spun prieteneşte:
Colegul nostru nu a scris un hronic,
N-a născocit un stil arhitectonic,
Dar a făcut ce este omeneşte

Să-şi împlinească propria-i chemare.
Eu îl urez din suflet: la mai mare!
Succesul să-i desţelenească drumul!

Şi-n semn de amicală preţuire
Mă angajez cu dîrză neclintire
Şi orice risc... să îi citesc volumul!


Vulpea, leul si ceilalţi

Vulpea, scuturîndu-i blana
De un praf
Imaginar,
Spuse leului, amar:
— Vrabia şi coţofana
Te găsesc
Totalitar.
Cică, firea ţi-e avidă:
Nu le laşi nici o omidă,
Nici un melc,
Nici un ţînţar.
Eu te-aş apăra, da-i greu
Fără nici o calitate
Să le vin de hac
La toate...
Fă-mă şi pe mine leu!

Leul, pradă tulburării
Dar simţind izul
Capcanei,
N-a dat curs solicitării
Şi nici pîrei
Roşcovanei.

MORALA?

O găsi o ciocîrlie
Şi-o-ncrustă pe-un
Scarabeu:
„Leul, vulpe să nu fie,
După cum
Nici vulpea, leu!"

(Perpetuum comic ’83, pag. 228)

Vezi toată postarea

Dresura

        Popescu îşi cumpără din Obor un papagal pentru propria-i distracţie. În autobuz îl mîngîie tot timpul pînă cînd auzi:
        — Mai ia dom’le mîna de pe spatele meu!
        Nu ştia dacă vorbise papagalul sau altcineva; lîngă el stătea o femeie înaltă şi foarte voluminoasă. Popescu coborî la staţia următoare deşi mai avea de mers. De cum ajunse acasă puse papagalul într-un cerc desenat pe linoleum.
        — Te rog să ieşi din cerc! spuse Popescu.
        — Am să ies cînd am să vreau eu! strigă pasărea.
        Doamna Popescu îşi lipi urechea de uşa încăperii; apoi bătu puternic. Popescu ascunse pasărea în şifonier şi deschise.
        — Erai cu cineva? întrebă consoarta.
        — Nu!
        — Parc-am auzit voci! Mai precis o voce de femeie!
        — Ţi s-a părut!
        — Bine, zise doamna şi ieşi trîntind uşa.


        Popescu se gîndi cu amărăciune că nu are condiţii corespunzătoare de distracţie acasă.
        — Nu mai fi aşa amărît, spuse papagalul, hai în oraş să bem o berel Şi să ştii că mă cheamă Frosina!
        Se duseră la un local unde era un fum foarte dens.
        — Îmi place aici, zise papagalul, caută locuri!
        Popescu găsi cu greu un scaun la o masă, dar nici nu se aşeză bine că îşi şi auzi papagalul ţipînd:
        — „Gicu! Giculee! Uuuuu! Sînt aici!"
        La o altă masă pe umărul unei femei blonde, de vîrstă mijlocie, se afla un alt papagal, care striga:
        — „Frosina! Hai să trăieşti, Frosino, cît p-aci să nu te recunosc! Hai la masa mea!"
        Femeia făcu semn spre Popescu să se apropie. Popescu găsi un loc lîngă ea.
        Femeia avea ochi albaştri, ademenitori. Popescu era cam emoţionat.
        — Vă ocupaţi de mult cu dresajul? întrebă femeia care se recomandase Mimi.
        — Nu, sînt începător, zise Popescu în timp ce papagalii discutau între ei. Dar dumneavoastra?
        — Eu sînt profesionistă! Frosina îl întrebă pe Gicu:
        — „Cum te împaci cu stăpîna ta?"
        — „Bine," zise Gicu. „Mă ţine ca-n palmă!"
        — „Dar ea ce e, cu ce se ocupă?"
        — „N-are ocupaţie."
        — Sînteţi căsătorită? întrebă Popescu pe femeie.
        — Oarecum, spuse ea.
        — „E văduvă! Bărbatul i-a lăsat o casă frumoasă şi o maşină!"
        — „Dar tu cum te-mpaci cu stăpînul tău?" întrebă Gicu pe Frosina.
        — „Deocamdată bine! Nu-l cunosc de mult timp, ci numai de azi! Pare om de treabă dar cam complexat!"
        — Şi ieşiţi des cu papagalul în oraş? întrebă Popescu.
        — Destul de rar, sînt o fire retrasă!
        — „Primeşte foarte multă lume acasă" spuse Gicu.
        — Presupun că vă plac cărţile?
        — Bineînţeles, spuse femeia.
        — „Joacă în fiecare seară pînă tîrziu!" zise iar Gicu.
        — Şi cum aţi reuşit să dresaţi papagalul?
        — Singură. Dar am urmat nişte cursuri.
        — „De dans!" spuse Gicu.
        Plătiră consumaţia şi ieşiră din local, cu papagalii pe umăr. Un bărbat bărbos purtînd şapcă albastră şi ochelari cu lentile groase dădu peste ei; omul se apropie foarte mult cu cozorocul de părul blond al femeii.
        — Ce vrei omule, să-mi înghiţi papagalul?
        — Nu, vai de mine doamnă, din contra, eu sînt zoolog!
        — Şi ce-i cu asta, vorbeşte frumos, nu vezi că sînt însoţită?!
        — Ba da, felicitările mele, e un exemplar foarte rar; cred că e originar din Galapagos!


        — Ce vorbeşti, omule? Sînt român get-beget, din Făcăieni după tată! zise Popescu.
        — Nu vorbeam cu dumneata! zise zoologul apropiindu-şi ochelarii atît de mult de papagal încît aproape îl atinse.
        — Formidabil! zise el. Ce interesant!
        Doamna îşi strînse puţin decolteul.
        — Stimată doamnă, vă cumpăr acest animal, pentru studiu! Şi vă rog să-mi daţi voie să vă conduc acasă, sînt cu maşina! A, dar uite încă unul, zise zoologul descoperind-o pe Frosina. Ăsta e şi mai atrăgător! Cred că e femelă! Splendidă! O iau şi pe ea!
        — „Pleacă de aici, urîtule!" spuse Gicu.
        — Aveţi maşină? întrebă doamna.
        — „Atunci mergem!" interveni Frosina agitîndu-şi penele de la spate. „Hai şi tu, Gicule!".
        Doamna plecă la braţul zoologului cu ambii papagali, făcîndu-i bezele lui Popescu. Acesta rămase singur urmărindu-i din ochi cum se urcă într-o maşină roşie care demară cu viteză. „Dacă am să-mi mai cumpăr vreodată papagal, am să mă interesez să fie de gen masculin!" reflectă el.

(Perpetuum comic ’83, pag. 226)

Vezi toată postarea

Quadratura groapei

        În curtea instituţiei noastre a apărut o groapă. Conform instrucţiunilor directorului, de-a întocmi documentaţia necesară de îndată ce constatăm o neregulă, am constituit, pe loc, şapte comisii.
        Prima comisie trebuia să măsoare dimensiunile obiectivului, să întocmească harta regiunii unde s-a produs fenomenul şi să prezinte o listă cu apariţii asemănătoare, pe o perioadă de treizeci de ani (indicînd locul, cauza şi măsurile ce s-au luat). A doua comisie trebuia să se ocupe de strîngerea datelor meteorologice, cu toate manifestările atmosferice din ultima săptămînă (ploaie, burniţă, eventuale inundaţii, alunecări de teren etc.), acestea urmînd a fi procurate de delegaţi speciali atît de la staţia din vîrful muntelui Caraiman, cît şi din punctele limită, Băileşti şi Miercurea Ciuc. Cea de-a treia comisie avea sarcina să se ocupe de femeia de serviciu, ştiind că a trecut prima prin curte şi care, din motive ce urmau a fi consemnate, nu a sesizat o atît de gravă subminare a locului unde ne desfăşurăm activitatea (lipsă de vigilenţă? tendinţă de muşamalizare? intenţie criminală?). Aceeaşi comisie trebuia să descopere eventualul vinovat (sau vinovaţi) care a dat naştere săpăturii, scopul în care a făcut acest lucru, precum şi felul de unelte folosite. Comisia numărul patru, aleasă dintre angajaţii care activau pe linie de protecţie a muncii, trebuia să ia legătura cu Spitalul municipal şi cu organele Ministerului Sănătăţii spre a se stabili cu precizie pericolul la care s-ar expune un angajat cu studii superioare şi cu greutăţi familiale, în caz că ar fi căzut, din neatenţie, în suszisa groapă. Deasemenea, trebuia să afle, de la aceleaşi foruri, la cît s-ar fi ridicat costul spitalizării, al medicamentelor precum şi suma ce s-ar fi cuvenit s-o primească în timpul concediului medical. Celelalte trei comisii aveau datoria să controleze activitatea celorlalte patru, astfel ca ancheta să se poată desfăşura în mod cinstit şi operativ.


        De îndată ce s-a stabilit componenţa comisiilor şi sarcinile ce le aveau de îndeplinit, s-a pornit la lucru. E de reţinut faptul că întreaga acţiune nu trebuia să depăşească patruzeci de zile, termen la care, şeful nostru, întorcîndu-se din concediu, urma să găsească, pe birou, rapoartele celor şapte comisii precum şi o expunere de ansamblu, alcătuită de comisia numărul opt, înfiinţată abia la urmă, în acest scop.
        Lucrurile au decurs conform planului iniţial. În cea de-a patruzecea zi, la primele ore ale dimineţii, întregul colectiv participant la anchetă se afla în biroul şefului, pe masa căruia aşteptau cele 18 dosare cu coperţi de plastic în culoarea castanei şi un buchet de flori. Atmosfera era caldă — ca orice atmosferă de lucru — şi, totodată, festivă.
        A trecut o oră, două, florile au început să se ofilească şi figurile noastre de asemenea. Şeful întîrzia, tocmai el care n-ar fi făcut greşeala asta niciodată! Impacientaţi, am traversat curtea şi ne-am îndreptat spre cabina portarului în speranţa că l-a văzut trecînd, dar a pornit-o, din cine ştie ce motive, spre cealaltă aripă a clădirii. În drum spre cabina portarului, am auzit, de undeva, din partea dreaptă, nişte gemete şi bolboroseli, venite parcă din fundul pămîntului. Am privit într-acolo, şi unul dintre cei ce întocmiseră harta regiunii incriminate ne-a atras atenţia asupra punctului de unde se auzeau gemetele: groapa.
        La început ne-am gîndit să formăm o comisie care să se deplaseze la locul cu pricina spre a cerceta fenomenul nou apărut. Curiozitatea ne-a făcut să călcăm însă acest act de disciplină, aşa încît am dat năvală cu toţii. Cînd ne-am aplecat peste groapă, am rămas trăzniţi. În fundul ei, bălăbănind din mîini şi rostogolindu-şi ochii în orbite, ca bilele în roata de plasă a agenţiei Loto în zi de tragere, se afla chiar şeful nostru. I-am urat, fireşte, bun venit din concediu, şi i-am expus succint modul nostru de acţiune în problema de care tocmai se lovise. „Neisprăviţilor! a strigat şeful furios. Trebuie să puneţi mîna pe lopeţi şi să aruncaţi pămînt în groapă, să nu întocmiţi rapoarte!"


        Nu l-am contrazis din două motive. În primul rînd pentru că era, chiar şi în această situaţie, superiorul nostru şi, în al doilea rînd, pentru că spusele sale sunau, fără dubiu, a ordin. Aşa c-am pus mîna pe lopeţi şi am început să aruncăm pămînt în groapă!
        Dar nici aşa n-a fost bine. După trei zile, la ieşirea din spital, şeful nostru a dat ordin să se întrunească două comisii: una de sancţionare a celor opt comisii inutile şi una de control a primei. În urma dezbaterilor, care au durat două săptămîni, s-a hotărît să ni se dea tuturor mustrări cu avertisment şi să fim tăiaţi de pe lista cu excursii organizate prin sindicat. De-atunci, refuz să mai fac parte dintr-o comisie. Iar cînd întîlnesc o groapă, mă uit, mai întîi, să văd dacă nu a căzut vreun birocrat în ea!

(Perpetuum comic ’83, pag. 224)

Vezi toată postarea

Din amintirile unui fost director de operă

        De mai multe săptămîni, una dintre coriste, să-i spunem V.I., voce slabă, inteligenţă problematică şi veleitarism la cub, îmi tot ţinea calea, cerîndu-mi să-i aprob să dea concurs de solistă, alături de tinerele speranţe. Persoana depăşise cu aproape două decenii vîrsta concursurilor şi speranţelor, cu toate acestea puteai şti ce surpriză ne rezervă?
        Într-o zi, într-un moment de slăbiciune, i-am promis sprijinul, am rugat-o să prepare bine rolul pe care jinduieşte să-l obţină şi l-am convins pe preşedintele comisiei, şi el exasperat de insistenţele candidatei, s-o asculte.
        Cu cîteva zile înaintea ţinerii concursului, V.I., de care mă simţeam eliberat, m-a oprit, radioasă şi triumfătoare:
        — Vă mulţumesc, m-am văzut înscrisă la concurs. Dar nu mai e nevoie să mă prezint, pentru că vă veţi convinge, prin această imprimare pe disc, de formidabilul meu talent... Realizez o Regina Nopţii epocală!


        Mi-a înmînat un disc mare, elegant: proba.
        M-am retras grabnic în biroul meu, am ascultat înregistrarea cu cea mai vie curiozitate şi am fost literalmente copleşit de frumuseţea vocii, de interpretarea inspirată a rolului din Flautul fermecat. M-am uitat pe eticheta discului: cîntase una din marile artiste de aiurea (discul era destul de vechi).
        — V-a plăcut, nu-i aşa? E sau nu o performanţă? m-a întrebat candidata, cînd ne-am revăzut, a doua zi.
        — E, într-adevăr, o regină a Nopţii desăvîrşită. Dar ce legătură are performanţa cu concursul dumneavoastră?
        — Cum ce legătură? a pufnit V.I. hohotind. Apoi eu cînt absolut la fel! Nu sar nici o notă, aveţi cuvîntul meu de onoare...
        De-a lungul a doi ani de activitate artistică, un an şi jumătate m-am ocupat de chestiuni administrative, după un vechi şi mereu nou obicei al locului. Aşteptam nerăbdător ziua cînd să-mi pot spune părerea despre cum arată din sală un spectacol cu care ne făleam, despre cum se cîntă, ce cred că s-ar putea face pentru ca numărul spectatorilor noştri să crească. Ziua aceea întîrzia.
        Într-o zi de neuitat, mi s-a părut că prilejul fericit se arată. Se discuta refacerea spectacolului Aida, îmbătrînit de prea lunga pasiune a îndrăgostiţilor din libret. Unul din vorbitori, îndoindu-se de fidelitatea amanţilor faţă de partitură, a spus printre altele că, adesea, cîntăreţii intră în scenă printr-un chepeng sau traversînd o punte, din cauză că la grădină şi în curte domneşte o dezordine de neînchipuit...
        — Iarăşi chestii administrative? am sărit iritat. De grădina Operei se ocupă primăria, curtea — cu excepţia unei zone de parcare, unde am zărit un bidon de ulei — mi s-a părut îngrijită...
        Moment de stupoare, de zîmbete disperse (destul de respectoase).
        Am avut bănuiala că spusesem ceva nepotrivit, habar n-aveam că făcusem o grosolană gafă.
        M-am lămurit după şedinţă: în limbaj tehnic, extremele laterale ale scenei, acolo unde se petrece acţiunea — în interior sau în aer liber — se numesc, încă de pe vremea teatrului clasic francez, curtea şi, respectiv, grădina...
        Mai rămăseseră doar două zile pînă la premiera baletului Primăvara (emoţii, agitaţie generală, de la scenă la casa de bilete), cînd, ca un trăznet, a căzut de la primărie o comisie de control financiar. Trebuia să recuperăm cîteva sute de lei, cheltuite cu benzina microbuzului ce transporta, după spectacol (pe-atunci spectacolele se terminau pe la miezul nopţii) pe artiştii care, timp de trei-patru ore, ne încîntaseră cu vocile lor. Chestiune serioasă, pentru că se cerea să stabilim exact cît se cuvine să plătească fiecare în raport cu distanţa locuinţei.
        Am lăsat scena, repetiţiile şi poantele balerinelor şi ne-am retras într-o sală de repetiţie. Runda discuţiilor a durat atunci cîteva zile, alte runde au urmat înaintea altor premiere şi, dupa vreo douăzeci de reluări (matineu şi seara) s-a încheiat cu bine abia în anul următor.
        Ar fi fost o plictiseală teribilă, dacă discuţiile n-ar fi avut un ce spectaculos. Deie-şi seama oricine:
        — Să-l trecem pe Radames la tariful maxim...
        — Da, pînă-n Africa e ceva distanţa...
        — ... pentru că, marţi 12, a cerut să fie dus în Berceni.
        — A dormit la un prieten. Acasă deparazita. Şi-a menajat vocea...
        — ...Sîmbătă 30, maşina l-a dus tocmai la Afumaţi.
        — De acord. Dar atunci urmează să-l taxăm la fel pe Don Basilio, care a coborît de două ori la aeroport. Pleca la Timişoara...
        — Papageno şi Tosca n-au folosit maşina. Sînt logodiţi şi pleacă întotdeauna pe jos, prin parc...


        Mimi, cneazul Igor, Don Giovanni şi Turidu au avut cel mai mult de plată (15 lei), pentru că au ocolit Bucureştiul, unul în căutarea unui croitor, altul avînd ora la dentist.
        — Croitor şi dentist la miezul nopţii?
        — De ce nu?
        Cele mai utile şi exacte precizări le-a furnizat şoferul microbuzului, care reţinuse fiecare cursă şi ştia, mai bine decît noi toţi, toate distribuţiile, toate succesele şi, mai cu seamă, toate neajunsurile spectacolelor — de-a lungul a două stagiuni.
        După ce, în ajun, jucase magistral în Traviata, tenorul G. a întîrziat la repetiţia de dimineaţă şi regizorul a cerut să fie trecut absent. Am fost chemat să arbitrez. L-am întrebat pe G. din ce cauză întîrziase.
        — Suferinţa pierderii sărmanei Violeta nu se şterge de pe-o zi pe alta... Năucit, am pierdut autobuzul.
        Am cerut ştergerea sancţiunii, ştiind ce alte suferinţe îl aşteptau pe artist în Boema şi Madam Buttedly, programate în săptămîna următoare.
        Din gură-n gură, soliştii au aflat că, în şedinţa de stabilire a repertoriului, m-am bătut ca un leu pentru lucrări din alte stiluri decît bel-canto, fără de care programele noastre păreau dezechilibrate. Cîţiva, rezistenţi la ideea mea, au venit cu argumente demne de luat în considerare. Vreo douăzeci au procedat altfel: timp de cinci săptămîni, mi-au deschis uşa biroului şi, din prag mi-au declamat:
        — Wagner? Hm!
        Şi altul:
        — Wagner şi mai cum? Richard?...
        Scena, repetată fără multe variaţiuni, m-a amuzat copios. N-am avut nici timpul, nici răbdarea să-i reţin şi să le explic ce vreau, aşa că n-am izbutit decît o replică, cu totul întîmplătoare:
        — Nu numai Wagner... Mai sînt şi alţii... Partituri scurte, distribuţii cu două personaje, de mare efect ..
        — De pildă...
        — Adam şi Eva, după Rebreanu.
        Nimeni, pînă astăzi, nu m-a întrebat dacă a fost scrisă o operă după romanul lui Rebreanu.

(Perpetuum comic ’83, pag. 222)

Vezi toată postarea