Anecdoteca VIII (pc82)

EPOCA PREFERATĂ

        — De fapt, în ce epocă v-ar fi făcut plăcere să trăiţi? a fost întrebat odată G.B. Shaw.
        — Desigur că pe vremea primului imperiu al Franţei, răspunse celebrul scriitor. Atunci nu exista decît un singur individ care să susţină că el este Napoleon.

TARDIV...

        Aflîndu-se la volanul maşinii, Francoise Sagan este oprită de un agent de circulaţie care-i ceru permisul de conducere. Aceasta răspunse zîmbind:
        — Aţi întîrziat... Mi l-a luat, încă de ieri, colegul dv.

NAIVITATE

        — Tatăl meu şi-a luat o maşină nouă şi e foarte mîndru de ea. Toată noaptea a stat în garaj, a vopsit-o, i-a schimbat numărul...


EXPLICAŢIE

        — Cîinele meu nu are nas.
        — Şi cum miroase?
        — Groaznic!

CONVERSAŢIE

        În parc, Andrei — un ţînc de cinci ani, o întreabă pe Măriuca, de aceeaşi vîrstă cu el:
        — Vrei să te măriţi cu mine?
        — Ştiu eu? Eşti în stare să întreţii soţie cu cinci păpuşi?

REZISTENŢĂ

        Doi bărbaţi discută:
        — Femeia suportă durerea mai bine decît bărbatul.
        — Sînteţi doctor?
        — Nu, sînt vînzător de pantofi.

SENSIBILITATE

        Conversaţie prin telefon:
        — Vai, dragă, sînt atît de sensibilă, încît răcesc chiar şi cînd se deschide uşa de la şifonier.
        — Eu sînt şi mai sensibilă: strănut ori de cîte ori întorc foaia unei cărţi.

INFORMAŢIE

        Un bărbat se apropie de un trecător.
        — Nu vă supăraţi, caut strada Frumoasă...
        — Nu mă supăr. Căutaţi-o!


REŢETĂ

        Un cîntăreţ se plînge medicului:
        — Sînt foarte neliniştit. Ori de cîte ori cînt, îmi lăcrimează ochii. Ce să fac?
        — Foarte simpiu: puneţi-vă vată în urechi.

CONFUZIE

        Într-un compartiment de tren, un tînăr mestecă chewing-gum. Pe banca din faţă, o bătrînică îl priveşte îndelung, apoi se apleacă la urechea lui şi-i spune:
        — Vorbeşte mai tare. Sînt surdă.

CUM ERA MAI BINE

        Un englez, aflat la Paris, cade în Sena şi strigă:
        — Help! Help!
        — Ce spune? întreabă un trecător.
        — „Ajutor". E pe englezeşte.
        — Trebuie să fie nebun! Decît să înveţe engleza, mai bine învăţa să înoate.

(Perpetuum comic ’82, pag. 270)

Vezi toată postarea

Poveste

        A fost odată un tip care mînca timp, morcovi şi hîrtie creponată.
        Îmblînzea computere şi le asmuţea împotriva trecătorilor prin viaţă.
        Se urca pe stîlpii de telegraf şi vorbea de acolo cu vrăbiile şi cu avioanele.
        Strîngea mucuri de ţigări, le transforma în dulceaţă de afine, lega două cuvinte cu paznicii de noapte şi trimetea scrisori anonime lunii.
        Prefăcea florile în bulgări de zăpadă şi arunca apoi cu ei în fetele de zi, de noapte şi de vis.
        Era să fie prins cu ocaua mică şi să fie amendat pentru şedere în cap.
        De cîteva ori a scăpat nemîncat şi neînghiţit de alţii...
        ...Apoi, n-a mai avut timp de nimic.
        Tocmai începuse să citească „Perpetuum comic".

(Perpetuum comic ’82, pag. 269)

Vezi toată postarea

Simbioza

Hodorogit, hîrbuit,
un rest de gard
ca vai de el,
fără şipci, atîrna
— chipurile apăra —
vorba vine,
o livadă de meri
cam de vreo şase veri.
Şi mereu, orice pală de vînt
îl culca la pămînt,
şi mereu era ridicat,
aranjat,
dar în livadă numai cine nu voia
nu intra
căci mai rămăseseră
din el - adunate –
cam o mînă de lemne
cu toate.
Dar se încăpăţîna
şi continua
să se creadă de folos
ba chiar şi frumos
pînă cînd cineva,
ca să nu cadă
doborît de zăpadă
şi măcar în picioare să stea
îl sprijini cu-o proptea.


Ei, şi de-atunci să te ţii,
gardul se crezu şi mai şi
sfidînd impertinent
orice zid din ciment.
Iată ce poate să iasă
dintr-un gard prăpădit
şi o proptea
sănătoasă.

(Perpetuum comic ’82, pag. 267)

Vezi toată postarea

Concert de muzică de cameră

        Deunăzi, în timp ce lucram concentrat la maşina de scris, Mariana, nevastă-mea, năvăli pur şi simplu în cameră.
        — Opreşte-te şi nu te mai preface! Ştii cît e ceasul?
        Am întors capul, mirat:
        — Ce-ai spus, draga mea?
        — E 8 fără zece şi tu nu eşti gata încă...
        — Gata? De ce?!
        — Ştii foarte bine de ce! În seara asta este concert de muzică de cameră.
        M-am uitat la ceas, cu speranţă:
        — Oricum, am întîrziat. Pînă mă îmbrac, pînă...
        Mariana îmi aruncă o privire care nu prevestea nimic bun, aşa că m-am ridicat de la birou.
        — Bine, bine... Vom încerca să ajungem la timp, am asigurat-o eu. Mi-ai pregătit o cămaşă curată?
        — Evident!


        Am intrat în dormitor şi am început să mă dezbrac. Seara era definitiv stricată. Pentru că, în afara pantofilor care te strîng, nu cunosc alt supliciu decît muzica de cameră. Peste zece minute cînd Mariana a vrut să se convingă dacă-s echipat, eu stăteam lungit în pat, cu capul înfundat în pernă.
        — Ascultă, ce-ai mai născocit?!
        Surprins, am sărit în picioare:
        — Seară de muzică de cameră, am început să mă tîngui. Ah, da, îmi amintesc... Probabil că, obosit, stresat, epuizat pur şi simplu, în loc să-mi pun cămaşa şi cravata, am intrat în pijama. Nu cred că mai putem ajunge la timp...
        Împotriva voinţei mele, mi-am pus, totuşi, cămaşa albă cu butoni la manşete. Apoi, inspirat, m-am apucat cu mîinile de burtă şi am început să gem:
        — Ce mă fac? ce mă fac? Apendicita mea!
        — Apendicele tău a fost scos încă înainte de a ne cunoaşte! spuse Mariana, sec. În cinci minute să fii la volan! Altfel, s-a terminat pentru totdeauna cu serile tale de popice ca şi cu misterioasele partide de şah!
        Sub această ameninţare, am raportat peste patru minute că putem pleca. Mi-am îmbrăcat paltonul şi m-am dus să deschid uşa.
        — Na că s-a rupt cheia şi nu avem decît una singură! S-a dus muzica de cameră...
        — Dă-te la o parte! ordonă Mariana şi deschise larg uşa. Biletele-s la tine?
        — Hm... am mormăit, privind în altă parte.
        — Dacă-ţi închipui că plecăm „uitîndu-le" acasă, te înşeli amarnic! Să le văd!
        Am scos portmoneul şi i-am fluturat pe la nas două bilete. Se convinse. M-am aşezat apoi la volan şi am răsucit cheia de contact.
        — Nu porneşte.
        — Trage şocul! Repede! Număr pînă la trei! Unu, doi...
        Apăsai pe accelerator şi Mariana nu mai termina de numărat. Eram deja în stradă.
        — Alo, încotro? Mergem la concert, nu la grădina zoologică!


        Peste zece minute am ajuns la destinaţie.
        — S-a terminat concertul? întrebai, plin de speranţă, pe controloarea de bilete.
        — Nu, e pauză. Puteţi intra. Biletele dv.!
        Am scos portmoneul şi am început să bolborosesc:
        — Mi se pare că le-am rătăcit...
        — Fleacuri! mi-o reteză Mariana. Le-am văzut doar la plecare. Dă-le-ncoace!
        Şi totuşi, nu le mai aveam. Mariana, ajutată de controloare, începu să caute, cu înfrigurare, biletele. De unde să ştie ea că, la un moment dat, în maşină, le-am înghiţit? Descoperi, în schimb, în buzunarul de la piept două bilete de circ mototolite.
        — Nu-s astea, am spus eu, dar controloarea mi le-a smuls din mînă, înainte de a apuca să le distrug.
        — Lăsaţi, făcu ea îngăduitoare. Intraţi. Oricum, sala e pe jumătate goală...
        Mîine am s-o reclam pe această controloare de bilete. Cine-i dă ei dreptul să accepte intrarea la concertele de muzică de cameră cu bilete de circ?

Traducere de T. Silvestru

(Perpetuum comic ’82, pag. 266)

Vezi toată postarea

Cugetări de pretutindeni

        • Condu ca şi cum cealaltă maşină ar fi a ta.

        • O traducere este, în cel mai bun caz, un ecou.

        • Fiecare om e nătîng cel puţin cinci minute pe zi. Înţelepciunea constă în a nu depăşi această limită.

        • Imaginaţia e la fel de bună ca orice călătorie. Şi mult mai ieftină.

        • Fericit cel care e prea ocupat ca să-şi facă griji ziua şi e prea obosit ca să-şi facă griji noaptea.

        • Cine te sfătuieşte să ignori lucrurile mărunte n-a dormit niciodată în cameră cu un ţînţar.

        • Pentru orice călător cel mai greu bagaj este portofelul gol.


        • Într-o gură închisă nu intră nici musca.

        • Se poate şi aşa: minte pentru a descoperi adevărul.

        • Ochii sînt martori mult mai fideli decît urechile.

        • Deşteptul aduce în discuţie idei, omul inteligent, fapte; iar omul lipsit de toate astea aduce vorba despre mîncare.

        • Ceea ce numim păcat la alţii, e pentru noi experiment.

        • Oaspeţii trebuie să se poarte în aşa fel încît gazda să se simtă la ea acasă.

        • Dacă ar învăţa cîinii să vorbească, s-ar dezvăţa să dea din coadă.

(Perpetuum comic ’82, pag. 265)

Vezi toată postarea

Da şi nu

        Invincibila Clara rezista. Implacabilă, fermă, tenace. Uimitor cum putea să reziste farmecului lui personal, atît de particular, dar asta era situaţia.
        Şi ce nu făcuse el ca s-o cucerească? Totul. A dus-o la căluşei, în parcul de distracţii, i-a cumpărat floricele calde, bine prăjite şi uşor sărate, îngheţată „Doina". Ea, nimic!
        I-a adus în dar hortensii mov din grădina propriei sale mătuşi, i-a oferit mici cu bere şi plăcintă cu dovleac la Autoservire, precum şi dropsuri de la cofetăria din centru. Inutil.
        Mai mult, a invitat-o chiar şi la cinema „Cosmos", sperînd că întunericul sălii şi sărutările pătimaşe de pe ecran o vor incita cît de cît la intimitate. Ţi-ai găsit! Dimpotrivă, încercările lui romantice, rafinat dozate, au fost respinse fără drept de apel.
        — Drept cine mă iei? l-a repezit ea.
        Închipuiţi-vă, a fost nevoit să se umilească, să-i ceară scuze. Dar a făcut-o şi pe-asta.
        Ce n-a mai făcut, bietul om? I-a promis, pe cuvînt de onoare, că-i face cadou maşina „Dacia", de îndată ce o va cîştiga la Loz în plic. Degeaba. Pînă şi această perspectivă a lăsat-o rece.


        Şi-a spus atunci că, precis, are de-a face cu o fiinţă elevată, pentru care bunurile materiale nu înseamnă mare lucru. A încercat, deci, să fie scînteietor şi plin de vervă, povestindu-i anecdote cărora, din pricina efortului intelectual, le uitase poanta. Dar asta n-ar fi trebuit să conteze, gîndea el. Emoţia lui însemna mult mai mult, nu? Totuşi, n-o îndupleca nimic.
        Chinuit, angoasat, profund nefericit în dragoste, a făcut o ultima şi disperată încercare. A cerut-o în căsătorie. Şi ea a spus „da".
        Însă el, fiindcă nu-i plac femeile care spun imediat „da", s-a răzgîndit şi i-a răspuns „nu"!

(Perpetuum comic ’82, pag. 264)

Vezi toată postarea

Lume mare, lume mică

După examenul de electronică

Cum n-a răspuns precis la un subiect
Se tot gîndea cît o să-i pună:
„Deh, pilă am avut eu bună
Dar circuitu-a fost defect"...

        DUMITRU GRIGORAŞ

Pană cu... pene

Biata pană concurată
Ieri de pana de maşină.
Este astăzi răzbunată
Crunt de pana de... benzină.

        GEO NICHITA


Transportul în comun

Cine-a zis-o nu importă
(C-a venit şi el pe scară),
I.T.B.-ul nu transportă,
Astăzi I.T.B.-ul cară!

Omenia (şefului meu)

Omenia este calea
Spre un sentiment etern,
Care trece-ades prin valea
Dintre şef şi subaltern.

        GEORGE ZARAFU

Altruistul

La munte merge-un îngîmfat
Din cauze pur sociale:
Ca aerul rarefiat
Să-l completeze... cu-ale sale.

        SORIN BEIU

(Perpetuum comic ’82, pag. 263)

Vezi toată postarea

Frisoane

        • Jur să nu mă ating de nici un leu care nu-mi aparţine! zise delapidatorul intrînd la Grădina Zoologică.

        • Îmi place să mă uit, nu-mi place să mă uite alţii.

        • Nu, copile, omizile devin fluturi prin metamorfozare nu prin metaforizare.

        • Mi-a vrut binele. Şi el cînd vrea ceva, obţine!

        • Urbanizarea? O treabă care priveşte unele localităţi şi unele vocabulare.

(Perpetuum comic ’82, pag. 262)

Vezi toată postarea

Altădată

        EA: Ce stai aşa, dragă?
        EL: Cum stau?
        EA: Aşa, plictisit. Altădată nu te plictiseai cu mine.
        EL: Nu sînt plictisit. Citesc ziarul.
        EA: Altădată, cînd eram în preajma ta, nu citeai ziarul.
        EL: De cînd m-am căsătorit, sînt mereu în preajma ta. Nu crezi că, între timp, ar mai trebui să citesc şi eu presa?
        EA: Nu-ţi mai convine, deci, căsătoria. Altădată erai fericit că ne-am căsătorit.
        EL: N-am spus că nu-mi mai place căsnicia.
        EA: Altădată n-aveai obiceiul să mă faci mincinoasă.
        EL: Nu te-am făcut mincinoasă. În definitiv ce vrei de la mine?
        EA: Nimic nu vreau de la tine. Vreau să mă tratezi ca altădată.
        EL: Bine. Mă voi strădui.
        EA: Altădată nu trebuia să te străduieşti.
        EL: Draga mea, rogu-te, lasă-mă în pace!
        EA: Crezi că nu te-aş putea lăsa? Curioasă sînt dacă altădată mi-ai fi cerut aşa ceva.
        EL: (TACE)


        EA: Nu mai vrei nici să-mi răspunzi. Altădată îţi făcea plăcere să discuţi cu mine tot timpul. Nu-i aşa? Ei, ai curajul să spui, nu?
        EL: Da.
        EA: Aha, deci recunoşti!
        EL: Of, Doamne. Ce recunosc?
        EA: Cum ce? Că ţi-ai schimbat atitudinea faţă de mine.
        EL: Ce tot îndrugi, dragă...
        EA: În fine, ai recunoscut. De ce faci asta? Spune-mi sincer, de ce nu mai eşti cel de altădată?
        EL: Te rog să mă laşi în pace. Ce vrei de la mine?
        EA: Nimic altceva decît să fii ca altădată. (Un moment de linişte). Doamne, de ce nu mai poţi fi cu mine ca altădată? Bine. Să nu spui după aceea că din cauza mea. Tu ai vrut asta.
        EL: Ce-am vrut? Nu mai termini?
        EA: Singur ai spus adineaori că nu mă mai iubeşti. Mă bucur foarte mult că ai început discuţia asta. Cel puţin, ştiu şi eu cu cine am de-a face. N-o să mă mai amăgesc că va mai fi cîndva ca altădată.
        EL: Ascultă. Încetează să mai îndrugi baliverne. Lasă-mă să citesc ziarul, că m-apucă toate năbădăile!
        EA: Dragă, eu atîta vreau să ştiu: mă mai iubeşti ca altădată? Şi o să te porţi cu mine ca altădată? Să-ţi ceri însă şi iertare pentru tot ce ţi-a putut trece prin gură, fără să gîndeşti măcar o clipă. Te-nţeleg. Îţi pare rău că m-ai făcut să cred că nu mai eşti cel de altădată... Bine, bine. Nu mă mai supăr. Ce stai aşa?
        EL: Cum stau?
        EA: Aşa plictisit. Aşa plouat. Altădată nu te plictiseai cu mine.

Traduceri de Nicolae Mareş

(Perpetuum comic ’82, pag. 260)

Vezi toată postarea

Distihuri

Despre poezii

        În poezii n-aruncaţi vorbe la întîmplare,
        Vorba în poezie-i ca un cuvînt de onoare.

Institutul meteorologic

        În locul aparatelor voastre care nu prezic nimic
        Mai bun ar fi un reumatism cinstit.

Întrebare

        — Sînteţi mort sau viu?
        — Aşteptaţi ordinul, nu ştiu.

(Perpetuum comic ’82, pag. 260)

Vezi toată postarea

Pe uliţa umorului (pc82)

DILEME

        — Mă, Ioane, tăiet-ai porcu’?
        — Tăiet, zice, da’ nu mi-o mai rămas nimic.
        — Da’ cum?!
        — Apoi tot l-am trimis la prunci, la oraş!
        — Şi ei ce ţi-o dat?
        — Ia un radio de ăsta mic!
        — Şi cîntă?
        — Cîntă, zice, da’ nu mai am la cine da grăunţele!
        — Cumpără-ţi altul!
        — Mi-aş cumpăra, zice, da’ nu-i cine să-l crească.
        — Da’ Ana ta?!...
        — Apoi ea toată ziua ascultă la radio.



TÎRGUL

        — Mă Gheorghe, o venit un om de la Rogojel la tine!
        — La mine?...
        — Zice că vi că să-ţi cumpere mînzu.
        — Mînzu?!
        — Zice că-ţi dă cît ceri tu.
        — Da’ tu cît zici să cer?
        — Apoi cere şi tu cît mai puţin.
        — Da’ de ce?
        — Apoi dac-o murit mă-sa!
        — A cui?
        — A mînzului, mă! dacă nu-l dai ţi-l ia la orfelinatu de cai.
        — Du-te dracului, zice Gheorghe, că m-am întîlnit cu omu.
        — Şi ce-o zis?
        — O zis că ţi-e nepot după soră-ta!

DUMINICA

        — Unde-aţi fost, Petre? întreabă nevasta.
        — Hîmm! zice Petrea. Pînă la Ciucea, să vedem lumea.
        — Şi de ce-ai luat şi pruncii cu tine?
        — Să le fac poze!
        — Ce fel de poze? Ori eşti stricat la cap?!
        — Poze-n colori! Uită-te aici, că-s gata, zice Petrea.
        — Tu eşti ăsta aşa fain? întreabă nevasta.
        — Da’ cine?
        — Ai, ai, ai! zice nevasta. Şi pe mine m-o ţinut dracu-n biserică!

(Perpetuum comic ’82, pag. 259)

Vezi toată postarea

Cinci grade în plus

        Strungul abia fusese montat. Sculă ultramodernă, comandată de calculator şi supravegheată de un inginer electronist. Ecrane, pupitre de comandă, butoane, becuri multicolore transformau unealta într-un crîmpei de roman ştiintifico-fantastic. Se va strunji şi prima piesă. Asistentă aleasă: conducerea uzinei, constructorul, furnizorul utilajului. Era doar o victorie comună, această nouă hală a uzinei.
        Inginerul electronist s-a apropiat de strung, dumnealui fiind, indiscutabil, cea mai invidiată persoană în acele momente. Piesa ce urma să fie prelucrată fusese deja aşezată pe platforma de lucru. Banda perforată ce cuprindea programul de strunjire se afla în calculator. Nu mai rămăsese decît să se comande pornirea sculei. O apăsare de buton şi... cîteva becuri roşii, de alertă, anunţară — pe un fundal sonor intermitent — că ceva nu este în regulă. Inginerul repetă comanda. Acelaşi răspuns. Atunci se întoarce şi explică asistenţei: „Dumnealui spune că este cam frig în hală. Pretinde un plus de cinci grade..." „Ce mofturos, dom’le! se îndignă directorul. Ăsta se leagă de fleacuri!" „Nemaipomenit! se răţoi constructorul. Ce înseamnă să n-ai inteligenţă. Ce ştie dînsul că instalaţia de încălzire e programată abia în trimestrul următor?!" „Las’ că-l păcălim noi, decise directorul. Daţi-i alea cinci grade, ca să scăpăm de becurile lui! Improvizaţi nişte sobe! Aduceţi repede ceva lemne, cărbuni! Haideţi, puneţi mîna, înconjuraţi-l cu focuri! Ce crede dumnealui, că ne întrece pe noi în isteţime?! O fi condus el de calculator, dar pînă la perfecţiunea minţii omeneşti n-a ajuns..."


        Şi ultramoderna sculă fu înconjurată cu ceva căldură. Cît să fie atinse cele cinci grade peste. După care începu să lucreze. În aplauzele asistenţei. Cei mai tare aplaudau cei ce urmau să lucreze în noua hală, salutînd parcă gestul maşinii care obţinuse ceea ce ei nu reuşiseră, deşi sesizaseră constructorul în repetate rînduri: o brumă de căldură la noul loc de muncă. Ori poate aplauzele lor veneau să adauge doar alte cîteva grade peste cele cinci obţinute deja...

(Perpetuum comic ’82, pag. 258)

Vezi toată postarea

Momente

ÎN TRAVESTI

        — Doamnă, conchise medicul, voi încerca să mă fac înţeles: dacă eu aş fi mecanic auto, iar soţul dv. o maşină, v-aş sfătui să nu mai cheltuiţi nici un ban cu reparaţiile...

UN SFAT ÎNŢELEPT

        Tînăra se afla în ajunul căsătoriei. Mama îi dă ultimul sfat:
        — Nu uita, fata mea, cînd s-o întîmpla să nu fii de acord cu soţul tău, evită discuţiile. Plîngi doar...

REŢETA

        — Cred că, în seara asta, o să mă întorc mai tîrziu acasă, îşi preveni soţia un detectiv de la Scotland Yard. Am un interogatoriu dificil: patronul marelui restaurant „Excelsior" e acuzat de omucidere.
        — Ah, dragul meu, cînd o să înceapă să mărturisească, încearcă să-i smulgi şi reţeta faimosului său sos de ciuperci!


COMPORTAMENT

        Proprietarul unui mare magazin îl chemă pe şeful biroului de reclamaţii:
        — De cînd ţi-am dat postul acesta, am primit numeroase scrisori, în care se arată că eşti grosolan, sarcastic, că repezi clienţii ce-ţi semnalează nemulţumirile lor. Bravo, dragul meu! De la întîi, îţi majorez salariul!

ANUNŢ

         „Dacă aveţi necazuri, vă îngrijesc pentru 15 lire", menţionează pe firma sa un psihiatru londonez. Şi în continuare: „Dacă nu aveţi necazuri, vă dau 20 lire ca să-mi explicaţi cum naiba faceţi".

RECESIUNE

        Într-o elegantă ceainărie, soţiile a doi mari industriaşi discută la nesfîrşit acelaşi subiect: Criza economică.
        — Să nu-mi spui mie, Suzy dragă, că afacerile voastre merg bine. Uite, soţul meu a avut un an atît de nefavorabil, încît sîntem obligaţi să utilizăm iahtul de anul trecut!

COMPLIMENT

        — Clătitele tale îmi amintesc întocmai de cele pe care mi le făcea mama! remarcă soţul.
        — Oh, dragul meu, consider aceasta ca cel mai preţios compliment; mama ta era o gospodină excelentăl
        — Da, dar clătitele le greşea întotdeauna...

(Perpetuum comic ’82, pag. 257)

Vezi toată postarea

Ce, străbunicii noştri aveau telefoane?

        Lunea e zi fastă pentru mine. Şi, totuşi, o zi depinde de cealaltă, toate, pînă duminică, se aliniază, ca batistele la uscat, pe firul telefonului. Lunea debutează cu nevoia urgentă de a afla amănunte despre lucrarea predată. Şi formezi numărul. Şi-l mai formezi o dată. Şi încă o dată. De zeci de ori. Dai semne de nervozitate. În fine, cuplează şi... ocupat. Mai aşteptaţi. Peste o jumătate de oră — acelaşi ocupat. Şi tot aşa, iată că au trecut două ore pînă cînd sună! Şi culmea, chiar răspunde! Între timp, ai avut vreme să te îmbraci, să te duci la gară, să te sui în tren şi să ajungi la Ploieşti, ca să nu mai spun ce simplu ar fi fost dacă ţi-ar fi venit ideea mai înţeleaptă de a te duce chiar la acel coleg. Ce telefon, mai sigur e troleibuzul, deşi nici cu I.T.B.-ul nu mi-e ruşine. Deci, l-ai prins, cum s-ar zice. E chiar el, incredibil, e chiar el. Nu, n-a venit la telefon. Nu. E răcit. Are guturai, da. Pînă una, alta, mai vorbeşti cu el despre sănătate: nu, nu-i guturai de la ţigări... Posedă altceva, un guturai sănătos, trainic, nu se procură în tramvai sau troleibuz, aşa ceva se capătă numai într-un autobuz rapid. Te oferi să-l ajuţi, dacă are nevoie, încă nu ai intrat în miezul chestiunii... Şi cînd să-l întrebi ce te interesa, ca într-o foarte reuşită coloană sonoră la un film cu extratereştri, încep să-şi facă loc în receptor buchete bogate de pam-pam-uri de mitralieră gripată, piuituri, sonerii, game în la minor, sforăituri şi atît mai apuci să strigi: vin marţienii! Apoi, fiindcă se aude tot mai slab, de parcă celălalt ar vorbi prin colţul gurii, rogi să te sune el, că aşa poate o fi mai bine, centrala de care aparţii o fi mai puţin aglomerată. Închizi ca după o luptă grea şi obositoare şi trec cinci, zece, cincisprezece minute, aproape o oră, după care telefonul tău dovedeşte că şi-a căpătat simţul răspunderii. Ridici grabnic şi bunul coleg îţi confiază cît de greu a prins firul, că formează numărul de aproape o oră şi, conform legilor fizicii, discul ar fi trebuit să ia foc prin frecare. Acum a venit, în sfîrşit, momentul întrebării importante pe care aveai să i-o pui. Dar nu, aventura telefonică nu s-a terminat. În locul vocii lui, auzi altele... două. Şi încă feminine. Care nu, nici vorbă, nu discută între ele, nu se cunosc, nu se caută. Una strigă intrigată „Alo, cine e?", cu decibeli finisaţi cu glasspapier, alta răspunde suav „Ah, cred că am intrat pe un fir greşit!". Tu şi colegul tău încercaţi să vă strigaţi, să vă vorbiţi prin semne, dar vocea aseptică a rămas la mijloc şi lansează un avertisment serios, aşa că eşti nevoit să închizi şi, ostenit foarte, să spui „Lasă, şi mîine e o zi, în definitiv n-a murit nimeni din asta! Ce, străbunicii noştri aveau telefoane? Se descurcau foarte bine şi fără".
        Lunea e zi fastă pentru mine, aşa că mă pregătesc sufleteşte să rezist urcuşului. Voi avea o săptămînă frumoasă şi palpitantă, ca-ntr-un policer în care a mai rămas de identificat doar asasinul. Rolul meu se isprăveşte din primele pagini şi, deci, îmi scriu cu încredere testamentul.

(Perpetuum comic ’82, pag. 256)

Vezi toată postarea

Trîntorul

        Din cei optsprezece oameni din Neandertal (1) care locuiau în peşteră, şaptesprezece plecaseră la vînătoare. Al optsprezecelea nu era vînător, dar nici altceva (marinar, poştaş, zidar sau chelner), întrucît nu apăruse încă diviziunea muncii, care dă de lucru astăzi la tot felul de inşi. Pe ăsta, pe al optsprezecelea, vînătorii îl considerau un trîntor, un parazit, o putoare fără pereche, un terchea-berchea, fiindcă nu ştia să tragă cu arcul (ţintea numai în văzduh), dar nici altceva nu ştia să facă, lucru absolut intolerabil într-o societate bazată pe muncă. Aşadar, parazitul fusese lăsat acasă, singur, timp de cine ştie cîte zile şi nopţi, pînă cînd se vor întoarce vînătorii. Stînd el singur zile şi nopţi în şir, simţi nevoia să facă ceva, să muncească. Se apucă să amestece în vase de lut pămînt, praf de stîncă, argilă, cărbune măcinat, apă, cretă, răşini, alte materii prime, obţinînd culori nemaivăzute. Apoi începu să mînjească pereţii peşterii, desenînd oameni (din Neandertal), animale (din aceeaşi epocă), plante (ornamentale şi ne), cu alte cuvinte fauna şi flora contemporană, respectiv din paleoliticul mijlociu.
        Cînd se întoarseră vînătorii, descoperiră pereţii peşterii mînjiţi într-un chip jalnic, revoltător, ceea ce îi enervă peste măsură. Va să zică munceşti, asuzi, pîndeşti vînatul zile întregi sub soarele dogorîtor al savanei, alergi, tragi cu arcul, ucizi, cari în spinare animalele, vii acasă frînt de oboseală şi, în loc să găseşti casa curată lună (încă nu fuseseră observate petele de pe Lună), te întîmpină mîzgăliturile unui individ care, după ce că trîndăveşte, mai şi batjocoreşte locuinţa comună. Gîndiţi-vă că aţi fi nişte bieţi oameni din Neandertal: cum aţi reacţiona?


        Unul luă un şomoiog de paie şi încercă să şteargă mizeria de pe pereţi; dar nu reuşi. Altul îi dădu parazitului cîteva palme (labe?) de-i trozniră maxilarele (dacă paleontologii au găsit aceste maxilare, fără îndoială că au tras nişte concluzii foarte sofisticate...) În cele din urmă, deliberînd scurt, adunarea hotărî în unanimitate izgonirea din peşteră a trîntorului; hotărîrea fu îndeplinită pe loc.
        Într-o zi, veniră în vizită la vînătorii noştri alţi oameni din Neandertal (care, la drept vorbind, nu erau nici oameni-oameni, nici din Neandertal-Neandertal, — vezi nota!) Cînd văzură picturlle de pe pereţi, pe care locatarii nu reuşiseră să le şteargă şi nici să le acopere, le priviră îndelung, muţi de uimire şi de admiraţie. Caii şi oamenii, tigrii şi antilopele, cerbii şi elefanţii păreau vii în lumina tremurătoare a flăcărilor. Vînătorii erau profund miraţi de efectul cu totul neaşteptat pe care mîzgălelile trîntorului îl aveau asupra oaspeţilor.
        Mereu alţi semeni veneau să vadă minunile de pe pereţii peşterii, exprimîndu-şi (în felul lor, de paleolitic mijlociu...) uimirea şi încîntarea. Dîndu-şi seama că murdăria îi atrăgea pe vizitatori ca hoitul pe corbi, un vînător cu iniţiativă propuse — şi ceilalţi fură de acord în unanimitate — să le perceapă o taxă (în natură, fireşte) tuturor acelora care voiau să se uite (ca viţeii) la caii verzi de pe pereţi. În acest fel, vînătorii din peşteră nu mai aveau nevoie să vîneze pentru a se hrăni, căci primeau hrana de-a gata sub formă de taxă de intrare.
        Afacerea înflorea. Vînătorii hotărîră în unanimitate să-şi sporească bunăstarea. Şi, cum aveau timp din belşug, puseră stăpînire pe o altă peşteră şi se apucară să-i picteze pereţii. Dar nenorociţii de vizitatori (oameni primitivi!) se extaziau tot în faţa mîzgălelilor trîntorului şi priveau cu un dispreţ batjocoritor picturile celorlalţi...
        În acest timp, trîntorul izgonit mîzgălea stînci în aer liber...

        (1) De fapt, ei erau din altă parte, dar un individ cu tupeu din Neandertal şi-a pus pecetea pe întreaga epocă, fără a avea alt merit decît acela de a fi fost descoperit, în 1856, sub formă de oase, în acest loc din Germania.

(Perpetuum comic ’82, pag. 255)

Vezi toată postarea

La şezătoare

Cît a fost iarna de mare
Mîndruţa la şezătoare
Tot a tors pe trei fuioare;
Pînă-şi gată cînepa
Soseşte în sat vara.

Harnică-i femeia mea
Harnică-i trăsnească-n ea
Lunea caier îşi făcea
Marţea pe furcă-l punea
Miercurea fus începea

Joia la tîrg se ducea
Vinerea îşi tîrguia
Sîmbăta se pregătea
Că vine dumineca.

Mîndra bat-o soarele
Şi-a vîndut fuioarele
Şi i-s rele poalele
De se văd picioarele.

Culese de Ionel Bulboacă

(Perpetuum comic ’82, pag. 254)

Vezi toată postarea

Proporţii

        • Nu există şosele pustii, toate sînt pline de reguli de circulaţie.

        • Ajunge un păhărel ca să răstoarne o cisternă.

        • Curajul e unul singur, frica e de fiecare dată alta.

        • Nu numai munca cere cap, ci şi odihna.

        • Nu astupaţi gura palavragiului, destupaţi-i mintea!

(Perpetuum comic ’82, pag. 254)

Vezi toată postarea

Rîsul e neserios

        Oamenii au diferite idei fixe. Unii cred că sînt moştenitorii intelectuali ai lui Einstein, alţii nutresc convingerea că sînt destinaţi pentru funcţia de directori generali pe viaţă. Unii aşteaptă să li se decerneze marele premiu, pentru că ştiu să folosească punctul şi virgula, iar alţii, cei mai inconştienţi, cred în umor. Aceşti din urmă indivizi, firi uşuratice, pierzîndu-şi însuşirea cea mai de preţ, sobrietatea, privesc viaţa prin prisma veseliei, născocesc glume pe seama celor mai serioase probleme şi, ceea ce e mai grav, propagă voioşia, făcîndu-i să rîdă şi pe alţii. Pe cei mai slabi, fireşte.
        Iată, de pildă, cum ilustrează maniacii umorului tema, atît de importantă, a adevărului în opoziţie cu minciuna:
        Un subaltern îşi întreabă şeful: „Cum îngăduiţi ca Popescu să spună despre dumneavoastră atîtea minciuni?"
        Iar şeful răspunde: „Ei şi? N-are decît să debiteze cîte minciuni pofteşte. Important e să nu spună adevărul".
        Un alt exemplu. Într-un grup se vorbeşte, cu seriozitatea cuvenită, despre cei care au refuzat să înveţe să înoate. Mai există şi din ăştia, deşi numărul lor e în scădere. Ce face individul aşa-zis spiritual? Face, bineînţeles, o glumă.
        Între doi inşi aflaţi pe malul mării are loc următorul dialog:
        — Vino repede, un om se îneacă!
        — Degeaba! Nu mai am nici un clişeu în aparat.


        Fanaticii umorului, neglijenţi faţă de propria lor sănătate, îşi permit să facă haz şi de relaţia medic-pacient. O mostră:
        Medicul — Vi s-a inflamat genunchiul? Nu-i nimic. Boala dumneavoastră nu mă îngrijorează.
        Pacientul — Cred şi eu. Nici pe mine nu m-ar îngrijora dacă dumneavoastră vi s-ar fi umflat genunchiul!
        Poate constitui tema onoarei o sursă de veselie? Bineînţeles că nu. Şi totuşi, omul contaminat de morbul umorului inventează şi pe tema asta un banc.
        — Mă rogi să nu te sancţionez, îi spune directorul unui chiulangiu. Dar cine îmi garantează că ai să te corectezi?
        — Aveţi cuvîntul unui om de onoare! răspunde chiulangiul.
        — Bine, zice directotul. Atunci vino cu omul de onoare!
        Pofta de rîs nu cunoaşte limite de vîrstă. Un muntean bătrîn, care a depăşit suta de ani, vîrstă ce reclamă, oricum, un pic de solemnitate, se apucă să spună, cu o sclipire şugubeaţă în ochi, o povestioară auzită de la strămoşu-său.
        Cică odată, potcovarul unui sat, om sărman, furase o pîine. Starostele a dat poruncă să fie spînzurat. Atunci, unui din săteni a rostit: „Iartă-l, domnia-ta. E singurul potcovar din satul ăsta şi, dacă piere el, caii nostri au să rămînă nepotcoviţi". „Ai dreptate, a răspuns starostele. Fiindcă în sat sînt doi dulgheri, să fie spînzurat unui din ei în locul potcovarului".
        Cînd îl întrebi pe acest bătrîn care e secretul longevităţii sale, îţi răspunde: „Toată viaţa mi-a plăcut să muncesc şi să rîd". ...Dar, în schimb, de atîta rîs, a făcut riduri, e bine?


        Nici femeile, deşi se ştie cît au luptat ele pentru emancipare, n-au fost cruţate de adepţii voioşiei. Unul, dintre cei mai răutăcioşi, a pus în circulaţie următoarea aşa-zisă glumă:
        Un soţ plecat în provincie încearcă, ore în şir, să telefoneze acasă. Zadarnic. Firul e mereu ocupat. Atunci îi trimite soţiei o telegramă cu următorul text: „Închide telefonul!"
        Alt deştept, de aceeaşi teapă, a scornit cugetarea: „Tăcerea e singurul lucru de aur pe care femeile îl detestă".
        Să rîdă cine poate. Eu, nu.
        Fiţi tari, dragii mei! Priviţi cu mai puţină îngăduinţă pe cei care într-o atmosferă de veselie se simt ca musca-n zahăr! Nu-i lăsaţi să prolifereze pe aceşti chicotitori care se hlizesc din orice! Rîsul e neserios. Rîsul e neelegant şi frivol, cum spunea un cunoscut de-al meu care are simţul estetic mai dezvoltat decît creierul, calitate pentru care îl apreciez enorm. Şi are dreptate omul. Căci, ia spuneţi-mi: nu cîştigă oare în prestanţă cel care ţine o conferinţă despre cruzimea coridelor, înfierîndu-le, faţă de neseriosul care spune: „Un taur — doi toreadori. Un taur — un toreador. Un taur"? şi asta pentru ce? Doar ca să vă facă să rîdeţi.

(Perpetuum comic ’82, pag. 253)

Vezi toată postarea

Proverbe şi maxime comentate

        • Trîndăvia e cheia sărăciei, ne avertizează un proverb. Cheie de contact, desigur!

        • Cîştigă nouă, economiseşte zece! Proverb... scoţian.

        • Pe strada lui Mai tîrziu se ajunge în piaţa lui Niciodată, spun portughezii. Cu excepţia celor care ajung în fundătura lui Mai aveţi puţintică răbdare...

        • Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Atunci, de ce-or fi greşind meteorologii?

        • Epilog la „cazul" Icar: Cînd omuluî îi cresc aripi, se întîmplă, uneori, ca acestea să-i încurce mîinile.

        • „Ştafeta": Unii oameni simt nevoia să greşească, pentru ca alţii să înveţe din greşeli.

(Perpetuum comic ’82, pag. 252)

Vezi toată postarea

Post-festum

(Inedit)

Selecţie

Din cele multe ce-aţi solicitat
Doar două epigrame-aţi publicat.
De celelalte, în ascuns răgaz,
V-aţi mulţumit să faceţi numai haz.

Cel ce-a rămas acelaşi

Prietenul meu astăzi ocupă un post mare
Dar zice că-i acelaşi, mă rog, nici o schimbare,
Dar dacă astăzi este tot cum a fost, păcat
Că a rămas acelaşi şi nu s-a mai schimbat.

Critic incoruptibil

Deşi pe vremuri i-am dat mese bune,
Azi despre mine un cuvînt nu spune
Dar ştiu cînd scrie despre un volum
Anume cine îi dă mese-acum.

(Perpetuum comic ’82, pag. 251)

Vezi toată postarea