Emaur alb 13

        — Mă ierţi că-ţi spun toate astea, dragă domnule... Nu ştiu ce să mă fac.. Jicu nu-şi iubeşte copilul... Băieţelul e bolnav de două zile, are temperatură şi tot eu a trebuit să-l duc azi la o policlinică... I-a dat doctoru’ să ia nişte doctorii, ce ştiu io, că-s bătrînă... Mai e puţin şi să face zece şi ei n-are de gînd să vină şi să vadă ce mai e cu copilul... I-am zărit pă fereastră cînd s-a dat jos din maşină. S-au dus iar în vizită, are nişte prieteni în blocul nostru. Ce ziceţi de aşa părinţi?... Eu sînt bolnavă de inimă, n-am voie să mă enervez... Ce-o să facă ăsta mic dacă io mor? Nu înţeleg de ce nu-şi iubesc copilul... Aşa părinţi n-am mai pomenit, păcatele mele...
        Tăceam. Ascultam o femeie necunoscută, îşi descărca şi ea oful în faţa unui om nevăzut, închipuit, dar auzit printr-un receptor, încercînd să se liniştească, să prindă curaj.
        — Nu vă necăjiţi, doamnă... Aşa sînt tinerii de azi, vor să-şi trăiască viaţa, să se distreze, le e frică de bătrîneţe şi de ce aduce ea, nu ştiu exact ce e bine şi ce e rău... Şi eu am fost crescut tot de bunici, nici părinţii mei n-au avut timp pentru mine... Tata mă iubea, dar nu m-a dus niciodată la plimbare, nu vă vine să credeţi... Şi uite că nu s-a întîmplat nimic, am ajuns şi eu om în toată puterea cuvîntului, am la rîndul meu copii şi-l caut pe Jicu să-mi repare maşina... Nu trebuie să puneţi la inimă toate astea... Jicu este un mecanic auto foarte bun, îl apreciază toată lumea... Poate că aşa o fi el, nu-şi exteriorizează sentimentele, parcă putem şti ce este în sufletul fiecăruia, nu putem... Nu toţi oamenii sînt veseli şi comunicativi, unii sînt mai închişi. Aşa e felul lor...

        — Da, domnule, aveţi dreptate, dar ei sînt tineri şi n-au de ce să fie închişi şi cum spuneţi Dumneavoastră... Săptămîna trecută Robert a vrut în braţe la taică-su şi Jicu l-a respins, l-a repezit pe sărmanu’ copil... Am ţipat la el şi eu şi fata mea... Zău, nu ştiu ce să mai cred... Ce să mă fac?...
        Şi femeia se plîngea în receptor de soarta ei, de nefericirea acestui copil care nu era iubit de părinţi, de neputinţa ei de a face într-un fel ceva.
        — Lăsaţi, doamnă, nu vă necăjiţi, timpul le aranjează pe toate... Oamenii se schimbă, doar cei morţi înainte de vreme nu suportă, îi irită orice e nud în viaţa lor... Nu vă pierdeţi speranţa...
        Trebuie să fac rost de patru kilograme de vopsea Alb 13 şi nu reuşesc s-o procur, Jicu îmi cere să găsesc o bieletă pentru roata din faţă stînga, ei nu mai au la magazie, io de un’ să scot că de cînd cu planetarele cu sacîz nu mai cumpăr nimic, necazurile nu mă ocolesc nici pe mine şi, na, acum şi baba asta, fără voia mea, tribulaţiile unei bunici bolnave şi bătrîne, las’ că le ştiu io p-astea, nişte puturoase, că şi Jicu ăsta, putea sta acasă nu să-l tot sun mereu, am şi eu destule pe cap, şi maşina stricată şi mai sînt puţine zile pînă la plecarea în concediu, că dracu m-a pus să am serviciile plătite dinainte şi nu pot amîna data plecării pe traseul stabilit în Ţara de sus şi femeia asta se tot plînge şi io ce să fac? nimic, nu ştiu cum s-o ajut, să-i mai spun ceva şi să mă lase în pace.

        — Fac şi eu ce pot, domnule, vă rog să mă credeţi... Mi-e milă de copilu’ ăsta că e lipsit de afecţiune... Ce-o să iasă din el cînd o fi mare? Îşi va aduce aminte cum a fost tratat?... O să fie un om rău, se va răzbuna pă alţii... E păcat dă el... Un om crescut strîmb e greu de reparat. Cu bicicletele e altceva. Poate vorbiţi dumneavoastră cu Jicu, văd că sunteţi om cu sensibilitate...
        O ascult fără nici un chef, îi dau dreptate şi mă gîndesc că am epuizat toate relaţiile mele ca să procur Alb 13. De unde să fac eu rost de Alb 13?
        — Sigur, doamnă... Aveţi... Da, căldură sufletească... De afecţiune are nevoie oricine, nu numai copiii... Mă scuzaţi, vă rog să-i spuneţi lui Jicu că l-am căutat... Acum e tîrziu, nu o să vă mai deranjez... Ei poate mai stau... O să vorbim mîine... Sărut mîinile... Noapte bună...
        Uf! Mă săturasem, nu mai suportam văicărelile babei, bine că am închis. Ce enervanţi sînt şi ăştia, bine că am scăpat de soacră-mea şi am plasat-o la Smaranda! După ce ai copii nesuferiţi, să mai suporţi şi toţi ramoliţii! Să-mi beau măcar ceaiul în linişte!
        M-am culcat cu gîndul la sărmanul copil lipsit de afecţiune al lui Jicu şi la Alb 13. Peste noapte am visat un băieţel care se juca şi scria cu Alb 13 pe zidul casei. „Îl iubesc pe tata".

(Perpetuum comic ’88, pag. 6)

Vezi toată postarea

Rachetozauri şi gîndaci...

O POVESTE NETERMINATĂ

        Cam peste tot în lume se află gîndaci, dar se pare că în Statele Unite ei au început să-şi facă de cap. Hoardele nesuferitelor insecte s-au abătut asupra tuturor aşezărilor, îndeosebi urbane, cu o asemenea furie, încît la Roseville, statul Michigan, milioane de libărci au invadat străzile oraşului, stîrnind nu numai dezgust, ci şi oarecare panică.
        Lucrurile au luat o întorsătură serioasă, după ce s-a aflat că gîndacii atacă nu numai ţinuturi casnice şi obiective civile. Gîndăcimea nu s-a sfiit să ia în primire pînă şi Pentagonul, „centrul nervos" al puterii militare americane! Peste 2 milioane de gîndaci au hărţuit, noapte de noapte, miile de încăperi şi cei 28 de kilometri de coridoare ale uriaşei clădiri cenuşii din cartierul Arlington al capitalei federale. „Într-o clădire de talia şi vîrsta Departamentului Apărării, situaţia nu pare uluitoare", a declarat ziarului „Washington Post" căpitanul Brian Thoreson, şeful echipei însărcinate cu stîrpirea fenomenului. Unii au crezut că „incursiunile insectifere" ar fi de natură să persifleze „aroganţa forţei militare" a Pentagonului, dar experţii în meserie s-au dovedit preocupaţi mai ales de urmările practice ale afacerii. Ca atare, cunoscînd patima gîndacilor pentru hîrtie, ei au recomandat ca documentele secrete să fie straşnic păzite.
        Poate fi sigură ştirea că papetivorii nu s-au atins de dosarele faimoasei „triade strategice" americane, conţinînd planurile noilor arme nucleare — bombardierele B—16, rachetele intercontinentale MX şi submarinele „Trident", a căror punere la punct este în curs de desfăşurare. Gîndacii nu au ajuns nici la schiţele care prevăd „războiul stelelor", de vreme ce liderii Pentagonului le aplică întocmai. Nu ar îi exclus, însă, ca gîndăcimea să fi tocat anumite paragrafe din cunoscutele tratate „SALT-II" şi A.B.M. iar paragrafele cu pricina să fie taman cele care privesc obligaţiile şi angajamentele părţii americane. Ipoteza ar explica, măcar în parte, uşurinţa cu care liderii Pentagonului s-au referit la aceste documente şi seninătatea cu care şi-au îngăduit „mai larga lor interpretare"...
        Devorarea documentelor secrete sau foarte importante nu reprezintă, totuşi, singura primejdie potenţială. Proliferînd, gîndacii s-ar putea extinde, ca o veritabilă „forţă de intervenţie rapidă", asupra instalaţiilor-cheie din subordinea Pentagonului. Şi nu ar fi de mirare ca ei să se strecoare, cu milioanele, chiar şi în depozitele racheto-nucleare, ştiută fiind preferinţa lor pentru locuri subterane şi întunecoase.
        Dar ce-ar putea să facă gîndăcimea unor namile de metal adăpostite în silozuri betonate? Întrebarea nu este de lepădat. Armele nucleare, chit că ar putea pulveriza planeta, sînt extrem de fragile, de „vulnerabile", ca să folosim un termen consacrat. În starea lor latentă, rachetele suferă ba de „griparea tehnică", ba de hemoragii intense de carburant. Din cauza diferitelor fisuri, la un siloz din Arkansas, bunăoară unde era amplasată o rachetă „Titan", a izbucnit un violent incendiu, urmat de o explozie infernală. Lespedea de beton a depozitului, care cîntărea 232 de tone, a fost făcută praf, iar silozul s-a prefăcut într-o groapă uriaşă cu un diametru de 80 de metri. Şansa a vrut ca racheta, dotată cu o încărcătură de 20 megatone (de peste 1000 de ori mai puternică decît bomba de la Hiroşima) să rămînă intactă. Accidentul a fost provocat de o fisură care a permis scurgerea unui carburant extrem de inflamabil. Dacă rachetele prezintă fisuri, gîndăcimea atîta aşteaptă! Armele nucleare mai au nervii şi ţesuturile foarte fine, ca ţesute din pînză de păianjen. Tocmai aici s-au putea insinua gîndacii. S-a întîmplat ca într-o instalaţie supersofisticată să se strecoare un guşter, care a provocat un scurt-circuit. Se înţelege că o insectă s-ar infiltra mai uşor decît o şopîrlă. Treziţi printre fire şi piese unse cu uleiuri dintre cele mai delicate, gîndacii le-ar strica ori încurca în aşa hal, încît o simplă scînteie ar arunca namila în aer. Atingînd circuitele, ei ar putea declanşa chiar încărcăturile nucleare, habar neavînd, desigur, de programarea ţintelor, vectori, traiectorie balistică, primă lovitură şi alte asemenea „fasoane". Ar putea apărea, într-un astfel de scenariu, o specie nouă — „gîndacul de Arkansas", după modelul gîndacului de Colorado care dă iama prin cartofi.
        „Bine, bine — veţi zice — dar rachetele astea, care ameninţă globul pămîntesc cu distrugerea, sînt lăsate de izbelişte?" Ele sînt păzite, fireşte. Dar Army Audit Agency, adică Agenţia Militară de Verificare a Statelor Unite, a dezvăluit într-un raport de pomină că „numeroşi paznici ai depozitelor nucleare au un trecut de alcoolici sau drogaţi". A fost citat, printre altele, cazul gardienilor de la cel mai mare depozit de arme nucleare americane, situat la Romulus, unde 43 din 198 de paznici „s-au dedat la acte de beţie în public, consum de stupefiante şi alte patimi defavorabile." Cu o asemenea pază, primejdia devine şi mai rea, iar cît despre gîndaci, ei pot mişuna în voie.
        Se mai întîmplă că, uneori, înseşi rachetele dau buzna peste gîndaci! Lucrătorii unui depozit de mărfuri din oraşul Elisabeth, statul New Jersey, au descoperit, întîmplător, o ladă uriaşă care conţinea zece încărcături pentru... rachetele „Sidewinder". Noroc că în magazie se găseau şi alte lăzi, cu mărfuri mai familiare gîndacilor, altfel afurisitele de insecte s-ar fi putut năpusti asupra focoaselor rătăcite.
        Încurcăturile ar căpăta proporţii cu adevărat astronomice, dacă gîndacii s-ar furişa pe cargourile spaţiale în ipoteza că Pentagonul ar proceda la executarea proiectelor vizînd „războiul stelelor". Isprava nu ar fi imposibilă. În toamna anului 1985, la bordul navetei spaţiale „Challenger" a fost descoperită o... muscă. Nu a fost furnizată nici o explicaţie pentru această surprinzătoare premieră cosmică. Rămîne, aşadar, intactă posibilitatea ca insectele să ajungă de capul lor în spaţiul cosmic şi, eventual, să-şi desfăşoare sub stele îndeletnicirile lor instinctive. Le-ar împiedica starea de imponderabilitate? Astronauţii de pe naveta „Columbia" au verificat chestiunea, luînd la bord 24 de fluturi, 12 albine şi 12 molii, care s-au comportat peste aşteptări. Ce i-ar împiedica pe gîndaci să se strecoare, precum musca, într-o navetă spaţială şi să se comporte nestingheriţi? Ar fi de adăugat, în treacăt, că o singură femelă ar putea amplasa în spaţiu extraatmosferic zeci de mii de „gîndăciori" într-un singur an!

        Ne putem închipui ce lucrare ar desfăşura gîndacii printre fibrele şi piesele fortificaţiilor spaţiale — sateliţi militari, staţii cosmice, platforme orbitale, arme laser, care se anunţă atît de sofisticate, încît ar tresări şi la atingerea unei raze de soare!
        Ar merita, deci, rachetozaurii un asemenea catren:

„Făcurăţi arme cu toptanul, 
După bunul plac, 
Încît racheto-arsenalul 
Atîrnă de-un gîndac!"

        La Pentagon s-ar putea găsi, pînă la urmă, un insecticid de mare putere care să mai strunească armatele de gîndaci, deşi căpitanul Brian Thoreson nu se declara prea optimist. El era de părere că „aceste insecte se pot adapta în numai şase generaţii, adică în circa şase luni, la orice insecticid şi suportă niveluri de radiaţii incomparabil mai mari decît oamenii", de unde opinia ofiţerului american că „gîndacii ar putea supravieţui oamenilor"!
        Prioritatea priorităţilor constă, aşadar, în stîrpirea completă şi pentru totdeauna a racheto-arsenalelor, care menţin primejdia teribilă ca gîndacii să fie supravieţuitorii eventuali ai singurei planete locuite de fiinţe inteligente.

(Perpetuum comic ’87, pag. 142)

Vezi toată postarea

Microsioane (pc87)

Măiestrie

Unul sudează schiţe 
şi face romane.

Apărare

Nu puteţi spune că a hoinărit 
şi că a umblat cu capul în 
nori, cînd toată săptămîna 
care a trecut cerul a fost 
absolut limpede.

Gratitudine

Am zis să stea şi el pe hol. 
Apoi l-am băgat în cameră 
şi, acum, 
stau şi eu aici 
pe scară.

Justificare

E normal ca, adus din Jamaica, 
cu vaporul, 
pe timp de furtună, 
romul vînzătorului din Piaţa Amzei 
să conţină şi apă.

Gramaj

Şi din cea mai mare prostie, 
fie ea şi cît oceanul, 
dacă torni un strop de geniu, 
tot scoţi o vorbă de duh.

Eternitate

Romeo şi Julieta,
Ofelia şi Hamlet,
veşnic la fereastră,
se uită la noi cu ironie:
„Cîtă naivitate! Ei cred că am murit!"

Fabulă

Ursul a jucat, 
lumea l-a aplaudat 
şi ursarul a luat banii. 
Ursul s-a mirat:
— Bine, dar eu?
— Fratele meu urs, ai uitat că eşti urs? 
s-a mirat, la rîndu-i, ursarul. 
Noaptea, ursul şi-a amintit,
şi l-a mîncat.

Cronică dramatică

El juca rolul lui Romeo
Ea pe-al Julietei.
În cele din urmă s-au căsătorit
şi
deci,
s-au sinucis.

Modestie

Se spune că încă de la inventarea lor clopotele n-au fost
făcute din aur, din motivul uşor de înţeles
că mai puternic 
sună cele de aramă.

Recenzie

        Citindu-i manuscrisul, criticul a observat cu uşurinţă că romancierul a consumat o cerneală de calitate superioară şi foarte plăcută la culoare.
        Lucru care, fireşte, lăsînd la o parte micile invidii, ne bucură pe toţi.

Dezamăgire

Au corespondat douăzeci de zile 
şi în toate aceste douăzeci de zile 
ea i-a trimis douăzeci de fotografii
dar abia acum,
după douăzeci de zile de la căsătorie, 
el şi-a dat seama 
că toate cele douăzeci de poze 
au fost făcute 
din profil.


Vizita

        În expoziţie erau cele mai felurite aparate de uz casnic, dar nu se
opreau la ele decît bărbaţii, uitîndu-se îndelung la vînzătoare. 
        Femeile studiau autoturismele.

Muzeu

        Acesta e creionul pe care-l purta mai tot timpul în buzunarul bluzei, iar acesta caietul în care-şi nota, seara, impresiile de peste zi. Interesant e faptul că el nu omitea niciodată soarele, mai ales vara: „Azi a răsărit soarele". „Azi cerul a fost înnourat: soarele abia s-a văzut", „Azi cerul a fost limpede: soarele a strălucit cu putere".
        Iată şi pantofii cu care se încălţa: unul pentru piciorul stîng, celălalt pentru dreptul. Niciodată nu i-a pus invers. Dealtminteri, îi purta foarte rar, stătea mai mult în papuci pe această terasă de unde se aude rîul. Ascultaţi! Aşa era şi pe vremea aceea. Apa vine din munţi şi nu scade niciodată.
        Aceasta e maşina de ras. N-a mai folosit-o în ultimii ani.
        Aici e masa pe care a mîncat. Resturile de pîine sînt de la prînz. Vreţi să-l vedeţi? Nu, nu-l deranjaţi! Nu doarme niciodată la amiază. Mai curînd ar putea fi cu nişte prieteni.
        Joacă table opt ore pe zi.

(Perpetuum comic ’87, pag. 75)

Vezi toată postarea

Extratereştrii (de sus, sau de jos?)

        Tanti Raliţa nu mai are astîmpăr. Mereu e zgîrmată de ideea (fixă), de-a mă face... om. Adică, scriitor de romane detective. Dotat intelectual şi fizic. Să mă aducă, prin elongaţie, la 1,75 m (eu avînd doar 1,62). Să mă slăbească la aproape de normal. Acum, ultima goangă a mătuşă-mii: să realizăm o întîlnire de gradul III. Cu un grup de extratereştri. De la care să obţinem datele necesare atingerii scopurilor de mai sus.
        În dimineaţa asta mă alergase prin pădurea Băneasa. Cu „Trabant"-ul după mine. Circa cinci kilometri. Ajunsesem acasă, cărat de (să-i zicem) turismul bătrînei. Nemaifiind capabil să-mi conduc „Bombiţa", darmite să mă ţin pe picioare. Supărată, mi-a şi dat comanda:
        — Schimbă-te de ţoale, că uzi covoarele, şi cîntăreşte-te. Eu am să văd de cafele!
        În timp ce sorbim din ceşcuţe, bătrîna suge din „mărăşească", prelucrîndu-mă:
        — Ai dat jos, deci, numai trei ocale! Puţin.. Faţă de cele treizeci pe care le ai în plus. Mîine ai s-alergi opt kilometri. Să vedem ce mai rămîne din tine...
        — Cred că nici sufletul! — o întrerup eu.
        — Cînd vorbeşti cu mine, să taci! Cu-atîta colesterol pe creier, n-ai să pricepi nimic din fenomenul OZN. Ai găsit cărţile?
        — Tot! Şi Hobana, şi Hoyle, şi Franck Edwards...
        — Perfect! Am şi eu „Enigme, deocamdată". Precum şi-o tăietură, din presă. Una mai veche, 1963. Cînd a aterizat, pare-se, la Vălenii de Munte, o farfurie de tablă smălţuită. Pînă diseară ne facem o idee, şi-apoi întocmim un plan de bătaie...
        — Iarăşi începem cu cotonogeala japoneză?
        — Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă cu tine! Parcă-mi eşti din ce în ce mai tare de cap... E vorba de planul plecării. La întîlnirea cu extraterestrii noştri. C-o fi de gradul II sau III, om vedea!

        Peste o săptămînă, totul era gata. Răsfoiserăm şi cărţile, alergasem în fiece zi cîte zece kilometri, şi-njghebasem şi planul. Pe scurt, urma să plecăm. La Vălenii de Munte. Pe data de 10 octombrie, dată la care aterizase „farfuria" din ’963. Ca să fim acolo la 0.34. Ora înregistrată de localnicul Dănilă. Cel care depistase fenomenul, în poiana din pădurea Vărbilăului, din apropiere.
        După ce-am rătăcit ceasuri întregi, greşind drumul, am parcat lîngă poiana respectivă. Unde-am zărit, emoţionaţi, „farfuria zburătoare" Era 0.56. Pierdusem aterizarea OZN-ului. Mătuşă-mea, năucă zdravăn, privea dîrdîind la „obiect". Un glob metalic uriaş, proţăpit pe patru picioare (din cornier de 20). Strălucind puternic în bătaia lunii. Intrigat, i-am şoptit bătrînei:
        — Ceva nu-i în regulă! OZN-ul lui Danilă avea trei picioare, era plat, cum se cuvine unei farfurii, iar iarba era pîrjolită.
        — Taci, că eşti prost! — mi-a tăiat macaroana tanti Raliţa. Crezi că n-avansează şi la ei ştiinţa şi tehnica? E clar. Au renunţat la serviciile de farfurii şi-au trecut la sfere, fiind mai încăpătoare, au pus patru picioare, pentru mai multă stabilitate, şi-utilizează comustibili care nu ard. I-o preocupa şi pe ei ecologismul... Mergem să-i contactăm!
        — Cum?
        — Pe jos. Că n-o să mă urc pe stabiliment cu „Trabant"-ul. Ia trusa de scule. Să vadă că posedăm şi noi leviere, chei fixe, inelare sau cotite, patente şi pompe de umflat caucioacele... Să nu ne ia de tîmpiţi.

        Cînd am ajuns la picioarele „globului zburător", acesta nu dădea nici un semn de... viaţa. „S-or fi culcat şi ei, obosiţi de drum!" — mi-a suflat mătuşă-mea. „Îmi pare rău, dar trebuie să-i trezim. Ne recomandăm, şi-i rugăm să ne-ascultăm între noi..."
        Căţărîndu-ne, cu chiu cu vai, pe structurile oxidate ale unuia din picioarele „obiectului", am ajuns, în sfîrşit, sub acesta. Unde am depistat un chepeng fixat în buloane de 16. Mătuşă-mea a precizat:
        — Asta-i intrarea! Eventual şi ieşirea...
        Apoi a ciocănit lejer cu cheia franceză. În clipa următoare, eram plini de rugină. Care, sub forma de nor, se desprinsese de pe fundul chepengului. Mirat, i-am zis bătrînei:
        — Stau cam prost cu oţelurile inox... Sau spaţiul cosmic e corodant!
        Geaba a bătut mai zdravăn tanti Raliţa, forţînd nota, c-un baros. Nu izbutea decît să ne-mproaşte cu şi mai multă rugină. Abia cînd s-a apucat să desprindă un bulon, cu cheia de 16, s-a auzit răsunînd un glas terifiant, fonfăit, absolut nepămîntean:
        — Cine sînteţi şi ce faceţi aici? Spuneţi imediat, că trag!...
        După cîteva momente realizam întîlnirea de gradul III. Cu... paznicul forestier de la Vărbilău. Care ne-a lămurit că „globul zburător" era acolo de vreo patru decenii. Fiind, de fapt, un bazin pentru apă. Farfurii zburătoare nu văzuse decît acasă, cînd zvîrlea nevastă-sa cu străchinile după el, întrucît venea cam pilit. Cînd i-am pomenit de Dănilă, ne-a pus urgent la curent cu situaţia:
        — Păi nu ştiaţi că-i într-o doagă?... Ăsta vede numai farfurii. Era gestionar la „casnica", şi l-au prins cu inventarul spart. Vreo trei mii de vase lipsă. De cînd i-au dat drumu’ umblă mereu după ele. Are şi-un ochean, cu care le caută, noaptea, pe cer!... Pe el l-au zburat, dar farfurii zburătoare, cum să zic, ioc. Le-a făcut mărunţiş...

(Perpetuum comic ’87, pag. 43)

Vezi toată postarea

Omul de la fereastră

        „O să vină la mine doi consăteni. Au nişte încurcături prin comună şi vor să-i ajut... Roagă-i să mă aştepte după şedinţă. Şi, roagă-l şi pe Pîrvulescu, de la Scrisori, să fie pe-aproape. Poate avem nevoie de el!..." îi spuse Pafnutie Protopopescu, secretarei, îndreptîndu-se spre sala de şedinţe, care era uşă-n uşă cu biroul acesteia.
        Nici nu începu bine şedinţa cînd cei doi consăteni se înfiinţară, conduşi cu ceremonialul de rigoare de portar, şi el avertizat la timp. Aici, la „Tribuna cîmpiei" venea zilnic tot felul de lume şi portarul înţelesese că el nu se poate asemăna cu Ghiţă al Floarei, portarul de la I.A.S. „Aici, dom’le, la ziar şi dacă eşti portar înseamnă că tot foncţie mare ai şi să ştii cum să te comportezi, că altfel...", explica el mereu la birtul din comuna vecină cu oraşul, unde-şi avea gospodăria, lăsată mai muit în grija soţiei. „Eu sînt responsabil cu pîinea de la oraş, mai spusese el cîndva. Nevastă-mea-i cu găinile şi zilele muncă la C.A.P. Pentru lot. Nu-i vorbă o mai ajut şi eu, cînd se poate, cînd nu mă aglomerează problemele..." Şi, dacă-ar fi să ne luăm după ofurile nevesti-sii, Lisaveta, pe portarul de la „Tribuna cîmpiei" îl cam aglomerau problemele, că lăsa mai mult pe femeie greul casei. „Asta-i situaţia!", se justifică el.
        Cei doi invitaţi se aşezară timizi, cu gingăşie pe cîte un sfert din scaunele oferite cu amabilitate de secretară.
        — Doriţi un ceai? îi întreabă ea.
        Oaspeţii, soţ şi soţie, trecuţi de vîrsta pensiei, nu doriră. Îşi plimbară ochii, minunîndu-se în tăcere, de telefoanele cu butoane multe, care tare o osteneau pe biata femeie, ce trebuia să le tot apese cu buricele degetelor şi să spună vocilor ce veneau din oraş. La unii: „E-n şedinţă, vă rog să reveniţi!", cu voce mieroasă. La alţii: „E pe teren, peste 10 zile poate fi găsit!" Iar altora şi mai şi: „Tovarăşul e foarte, foarte ocupat. Ştiţi dumneavoastră. Poate peste vreo lună!"
        „Mare a mai ajuns a lui Coricovac (aşa îl poreclea în sat pe tatăl lui Pafnutie) de-i atît de ocupat, fa, Leană", ar fi vrut Ghiţă Trancă să-i spună nevestei, dar neîndrăznind s-o facă, o privi lung, pe sub sprîncenele albite, poate o înţelege.
        — Şi aveţi o problemă grea de rezolvat, de aţi bătut atîta drum? încercă secretara o întrebare pentru a-i conversa pe cei doi. Erau doar consătenii şefului!
        — Nu, maică, n-avem nici o problemă. Noi am venit cu chestia găinii!, o lămuri femeia, convinsă că toată lumea trebuie să ştie ce-i cu găina, dacă tot satul lor ştia.
        — Deh, tu, femeie! o corectă Ghiţă Trancă. De unde să ştie dumneaei ce-i cu găina noastră.
        Şi-i explică în cîteva cuvinte cum devine cazul, cum al lui Dovlete le-a călcat cu motocicleta găina „într-adins, asta-i" şi cum nu vrea să le-o plătească. Ba, s-a mai lăudat că dacă-i pe-aşa, îi dă la ziar că „nu-şi ţin găinile în ogradă şi le lasă să umble pe stradă fără buletin de dentitate". Chiar aşa a zis. „Şi noi, acu’ am venit la alde-a lui vecinu, să vedem ce şi cum. Să nu fi scris trăznitu lui Dovlete vreuna nefăcută şi să ne facă de rîsul lumii. Vedeţi şi matale: şi cu găina belită, şi dă rîsul lumii! Păi, nu?", o întrebă el şi tăcu, reţinînd cu plăcere încurajarea tinerei secretare: „Fiţi liniştiţi, că se rezolvă!" în timp ce în gînd nu ezitase să-şi spună: „Uite cu ce probleme îşi pierde vremea ţărănimea pensionară".
        Şi se lăsă tăcere.

        Din sala de alături răzbăteau pînă la ei voci destul de înflăcărate. Ghiţă Trancă, să nu rămînă prost, deveni atent. Îl urmă, şi nevastă-sa. Mai ales că, peste toate vocile, li se păru a recunoaşte-o pe-a lui Pafnutie al lor: „Seamănă, ce mai, cu-a lui tacsu!"
        — Mie să nu-mi spui că nu se poate! striga Pafnutie de dincolo de uşă.
        — Dacă-mi permiteţi!... încercă cineva.
        — Ce să-ţi permit, domnule! Fă ceva şi rezolvă... Înghesuie-le, mai taie-le!
        — Păi, eu i-am zis lui Păsculete să-i tăiem un picior da n-a fost chip.
        Ghiţă Tracă păli uşor. Aici, la ziar, or avea şi doctori, te pomeneşti.
        — Taie-i atunci un picior lui Croitoru. Şi gata!
        „Măi, măi! Ce se mai schimbă şi-al lui Coricovac. Auzi, să-i taie omului piciorul... Da, el o fi de acord? Or nici n-o şti!", se gîndi Ghiţă, începînd să se teamă de întîlnirea cu Pafnutie. Nici nu-l văzuse demult. „Auzi, aici, ei hotărăsc ce şi cum să facă doctorii, probleme mari şi grele, şi eu mă lăsai tîrît de afurisita de muiere, pentru nişte pene de găină. Şi aia numai osul şi pielea!"
        — Eu nu permit! Noi am lucrat... Şi-acu vine nea Gore şi, una-două, taie, frate, un picior, de parcă-ar tăia-n brînză! sări cu gura altcineva. „Are omul dreptate, îşi zise Trancă. Acu să te văd Pafnutie!"
        Şi Pafnutie o lăsă mai moale.
        — Dacă nu se poate, poate tăiaţi la altul!
        Astal minună şi mai mult pe Trancă.
        Apoi vocile se înteţiră, deveniră mai violente; ceartă în toată regula.
        Ghiţă Trancă înregistra cu uimire şi cu spaimă ameninţări care-l speriară (despre ele avea să spună mai tîrziu, în sat, cu mult respect): „Ce credeţi voi mă, că un ziar se face aşa simplu. Se face cu război mare, mă. Păi, ce, n-am auzit eu?"
        Unul spuse apoi hotărît, parcă era lîngă urechea lui, deşi nu-l vedea.
        — Bate-i douăsprezece puncte în cap!
        Iar altul îl aprobă:
        — Bine, domnule, o să-i bat!
        „Da, ăl de trebuie să-i bată, ce-o zice! Pesemne, că nu-i de faţă, nici nu ştie ce-l aşteaptă!" gîndi Trancă.
        Şi cîte cuvinte de groază, ameninţătoare nu se spuneau în biroul de alături, de credeai că-i prăpăd, nu alta.

        — Prinde-l în urechi, aici! spunea unul cu voce biîndă. Nu se auzi nici un protest. „Semn că cel vizat s-a predat, nu se mai împotriveşte", reflectă Trancă în timp ce nevastă-sa se speriase de-a binelea şi nu înţelegea cum de stă fătuca de lîngă telefon atît de liniştită. Probabil asta era menirea ei să audă şi să rabde, să nu poată face nimic. „Ce, te pui cu ăi mari?!"
        — Bagă-i o casetă-n burtă! strigă altul, ceea ce-l sperie de-a binelea pe moş Ghiţă, deşi nu înţelese de ce nu-i spuse custură, briftă, sabie, mă rog, că de casetă n-a auzit să taie.
        — Pe ăsta ciupeşte-l dar cu grijă! recomandase împăciuitor al lui Pafnutie. Şi fusese ascultat, că cineva se grăbise să aprobe.
        — O să-l ciupim cum aţi spus!
        — Şi mai răriţi-i pe artişti că prea aţi înghesuit mulţi în trei coloane. „Ehe, cu artiştii trebuie să fie groasă de tot, dacă i-a încolonat, ca la armată. Da lasă că şi ei, n-o vezi pe asta a lui Panţîru de-o arată şi la televizor, cum îşi dă ochii peste cap!"
        — Pe ăsta pune-l în fereastră! „Au ferestre mari, aici! Are loc! Da, ce-o fi făcut? de vor să-l arate lumii?", se întrebă cu tot mai multă uimire bătrînul.
        — Da, de tăiat piciorul, eu nu sînt de acord! reveni aceeaşi voce de la început.
        — De ce, domnule? i-o întoarse altul. Ce e bătut în cuie? E picior de aur! Să-l taie şi gata! Şi să-l păstreze pentru a doua zi!
        „Înseamnă că nu-i picior de om, domnule, se lămuri Ghiţă Trancă, e de vreun animal ceva, de vreo găină, dacă-l păstrează. Aşa, mai, da!", îşi mai veni în fire.
        — Iar cu găinile lăsaţi-o mai moale! auzi din nou vocea lui Pafnutie. Întîi să le crească şi-apoi să le raporteze...
        — Auzi, Veto, se dumiri Ghiţă Trancă, liniştindu-se. Nu găinile ne dădu nouă dreptate... Zice că să nu ne mai raporteze al lui Dovlete degeaba...
        — Da de unde auzişi, ’mneata, că-i vorba de-al lui Dovlete? O fi alţii... Ce, numai noi avem găini?
        — Taci, femeie, ce-l interesează pe... tovarăşul Pafnutie — renunţă el la adresări mai apropiate privind spre secretară — găinile altora. Află că venim, se interesă şi, nu vezi, le spusă s-o lase mai moale.
        — Da, piciorul ăla să nu-l taie! se mai auzi, de dincolo!
        — Bine, bine! Face-ţi ceva, scoateţi-l pe careva afară şi gata! hotărî a lui Coricovac.
        „Om mare, dom’le! Dacă o vorbă a zis şi ne-a rezolvat şi nouă problema".
        Şi, văzînd că şedinţa nu se termină cu una cu două, şi cum, dacă tot a venit la oraş, mai avea de făcut şi niscaiva cumpărături, iar problema găinii pentru care venise fusese, precis, rezolvată, Ghiţă Trancă se ridică brusc de pe sfertul de scaun pe care şedea.
        — Hai, femeie! Că-i treaba făcută!
        Şi înainte ca secretara să înţeleagă despre ce-i vorba cei doi părăsiră biroul.
        — Da, grele lupte mai dau ăştia de la ziare! mai spuse el, grăbindu-se să iasă la lumină, nu înainte de a privi cu uimire candelabrul care lumina din zeci de becuri ziua-n amiaza mare.
        Cînd ieşi în stradă, şi-aruncă ochii spre clădire, căutînd spre ferestre. Spre nedumerirea lui nu-l află pe cel condamnat să fie pus în fereastră. „L-or fi iertat! Milos ca tac-su al lui Coricovac!"

(Perpetuum comic ’87, pag. 14)

Vezi toată postarea