Interviul

         Bucuros, că, în fine, nimerise într-un oraş, pe care îl vizita pentru prima oară, Viktor Ilici îşi dădu acordul de a i se lua un interviu.
        Rapid, Viktor Ilici luă micul dejun în camera de la hotel, ieşi pe balcon şi, aşteptînd colaboratorul anunţat, începu să cerceteze o viaţă necunoscuta lui.
        Avea şaizeci de ani, bătuţi pe muchie, zilele deveneau tot mai scurte, şi, de aceea, în noul loc, unde l-a aruncat soarta, el se străduia să afle, să cunoască totul, cît se poate mai în detaliu, privea în jur cu atenţie şi încordat, căci înţelegea perfect că o altă revenire în oraş va fi puţin probabilă.
        Cum Viktor Ilici era cufundat în gînduri, nu a auzit bătaia în uşă. Uşa se întredeschise şi un glas de femeie strident şi autoritar întrebă:
        — Sînteţi aici?
        Intrase o fată înaltă, solidă, cam de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de ani.
        — Kuskova, se recomandă fata. Scoase servieta, care atîrna ascultător pe umărul ei brusc înclinat, cu repeziciune o aruncă pe divan şi privi cu ochi critic încaperea. Da... spuse ea cu compasiune, aici îţi piere somnul.
        — Da’ ce vă veni? întrebă Viktor Ilici, care, din nu ştiu ce motiv, se şi tulbură. Eu mă simt foarte comod aici.
        — Mă bucur pentru dumneata, zise Kuskova. Şi, în general, aveţi perfectă dreptate. Trebuie să ne adaptăm condiţiilor. Cu atît mai mult, cu cît ele sînt uneori mai puternice ca noi. Totuşi, să trecem la subiect, timpul îmi este limitat. Vă imaginaţi deja caracterul discuţiei?
        — Presupun... începu Viktor Ilici.
        — Într-un cuvînt, spuse fata, scoţînd din servieta bloc-notes-ul, există o anume cerinţă pentru rubrica „Oaspeţi de seamă". Trebuie să ne povestiţi despre impresiile proprii asupra oraşului, cum v-a plăcut aspectul lui arhitectonic, rezumînd, pe scurt, cam ceea ce povestesc toţi în asemenea ocazii. Dar înainte de toate vă voi pune două-trei întrebări în legătură cu planurile dumneavoastră de creaţie. Ce ziceţi, începem? Aţi venit la noi pentru prima dată?
        — Da, spuse Viktor Ilici.
        — În acest caz, probabil, noul şi marele ansamblu de locuinţe Okaemovo v-a atras privirile? Nu pot afirma că acesta este vîrful construcţiei citadine moderne, dar în orice caz, are la bază o oarecare concepţie. Marele ansamblu este legat în mod reuşit de localitate şi, în general, se încadrează în arhitectura ei. Este bine realizată, spre exemplu, Casa modei. În schimb, „Magazinul universal cu autoservire" l-aş fi plasat mai aproape de lac. Cred că acolo era mai necesar. Pe acelaşi mal înalt şi drept mi se pare că trebuia amplasată o clădire mai lungă. Sînteţi de acord?
        — Vedeţi... începu Viktor Ilici.
        — Ah, lăsaţi, spuse Kuskova, plîngîndu-se în legătură cu proiectele tip, mai întotdeauna arhitecţii noştri îşi ascund dibaci inerţia lor creatoare. Problema este că trebuie creat, trebuie gîndit. N-a spus cineva odată: „Cuget, deci exist"?
        — Da, a spus... şi Viktor Ilici tuşi.
        — Şi a avut dreptate! exclamă fata. Nenorocirea constă în faptul că oamenii care gîndesc sînt, se pare, tot mai puţini. Nu ştiu ce se întîmplă acolo la dumneavoastră, dar gîndesc că, aproximativ la fel se merge pe aceleaşi lucruri şi, de-ai vrea să schimbi ceva, n-ai cum. Îmi veţi răspunde: „Peregreev hotărăşte". Iar eu o să vă spun: este un răspuns şablon! Vor striga toţi din jur: „Peregreev"! Şi dumneata, după ei. În fond, cine este Peregreev?
        Viktor Ilici vru să spună ca pe Peregreev nu-l cunoaşte şi nici nu a reuşit să-l vadă.
        — În asta şi constă problema! spuse fata, privind spre el cu compătimire. Inerţia, dragă prietene, este un lucru groaznic. Ăsta-i adevărul! Să lăsăm, dar această temă. Aţi apucat să vedeţi teatrul cel nou?
        — L-am văzut, zise Viktor Ilici.
        — Exteriorul este plăcut, dar interiorul!... plesni fata , din palme. Parcă este din secolul al XIX-lea.
        — Dar mie îmi plac teatrele cele vechi, îşi expuse timid părerea Viktor Ilici.
        — Asta, ştiţi, îl considerăm detaliul dumitale. De altfel, se mai manifestă şi acum, în marele mers al nostru, unele sentimente nostalgice. Dar toate astea sînt sirop de trandafiri, o smiorcăială lirică. Este adevărat, trebuie să recunosc că şi trupa de actori se află la nivelul acestei clădiri. Pe artiştii noştri i-aţi văzut? În Liaguţşin, mă rog, mai arde ceva, dar ceilalţi sînt nişte imitatori perfecţi. Pictura este săracă, coloristica la pămînt, grafica modestă, nu mai zic de sculptori, cu ei lucrurile stau şi mai rău
        — Mi-a plăcut monumentul lui Lermontov, zise abia auzit Viktor Ilici.
        — Despre părerea asta n-o să scriu. De altfel nu aţi primi lauri pentru ea, în schimb aţi da apă la moară la aşa zisele „oracole" locale, care mai demult fac stăruitor din Hughin o personalitate. Vă spun eu, că nu merită asemenea laude.
        — Din Hughin? Dar cine-i?
        — Autorul acestui monument. Nici nu-l cunoaşteţi? Uite-aşa, prietene, nişte indivizi şterşi ating cu degetul cerul. Ei bine, în general, totul mi-e clar. Ce am mai vrut să spun? Da! Cu ce intenţionaţi să fericiţi planeta noastră obosită de aşteptare?
        Viktor Ilici încerca să surîdă.
        — Cum să vă spun?... Răspundeţi mai amplu. Ce dracu! Kuskova privi spre ceas şi în ochii ei se reflecta spaima. O să întîrzii! Am pălăvrăgit cam mult cu dumneavoastră. V-am demoralizat. Liniştiţi-vă. Vă vom trimite ziarul...
        Spre seară, Viktor Ilici plecă. Nu simţi cum se produsese decolarea, observă doar că, pe dată, oraşul furnicar începu rapid să se micşoreze; pe drumurile rîurilor, prin în-tuneric, goneau maşini precum jucăriile şi, deja ţîşneau în casele, acum frumoase jucării, luminiţe de aur, semn de despărţire.
        Tocmai în acele clipe Kuskova stătea în mica ei bucătărie şi povestea vecinei despre Viktor Ilici:
        — Bătrînul mi-a părut tare şters... Abia de-am reuşit să conversăm. Chiar mai apoi, abia şi-a scăpat vorbele. În general, aceste personalităţi ies mult cîştigate dintr-o asemenea cunoaştere intimă!

În româneşte de STELIAN CEAMPURU

(Perpetuum comic ’86, pag. 251)

Vezi toată postarea

Caragiale şi rîsul

(fragment din volumul CARAGIALE - O ISTORIE POLEMICĂ şi Antologică a literaturii române -)

        O întrebare pe care ne-o propune opera lui Caragiale este cauza polemicii autorului cu societatea în care trăia. Critici acerbi au vorbit de o tendinţă antiromânească, de o sete de a ridiculiza poporul român în opera sa. Lucrul este profund nedrept, pentru că autorul Scrisorii pierdute nu e un autor de comedii. Românii nu sînt mai proşti, mai adulterini ca alţii. Ceea ce li se întîmplă celor din piesele şi proza sa se întîmplă pe toate meridianele. Ca orice satiric, Caragiale este un neadaptat, un nonconformist. El nu-şi găseşte locul într-o lume mincinoasă, travestită, promovînd moralismul şi practicînd, de fapt, afacerile, şantajul, înşelătoria, carierismul şi aşa mai departe. Dar această incizie satirică au suferit-o toate societăţile omeneşti. Nu-mi amintesc să existe epocă aparte care să fie lipsită de „flagelatorii" săi. Ridicolul este, între altele, un însoţitor al omului de-a lungul veacurilor. Un Caragiale în timpul lui Burebista ar fi satirizat pe băutorii care l-au determinat pe marele domnitor să îngroape viile. Şi poate că el a existat, dar dovezi ale operei sale nu am moştenit. Asemenea scriitori ajung, cu voia sau fără voia lor, să fie frustraţi de ceea ce cred că li se cuvine şi poate li se şi cuvine. Situaţi în postura de arbitri supremi al moravurilor pe care le biciuiesc, ei cred că au şi dobîndit respectul sau spaima celor biciuiţi. Nimeni însă nu te iartă dacă îi spui că are o călcătură strîmbă sau că se uită saşiu. O veche ştiinţă a diplomaţiei sociale îndeamnă pe cei abili, la complimente, nu la critici. Unei femei îi spui că arată totdeauna frumoasă, nu-i aminteşti vîrsta, nu-i semnalezi ridurile, nu-i spui că nu ştie să se îmbrace, chiar dacă într-adevăr nu ştie. Rîzi la cea mai mică glumă pe care o face vrînd să-i laşi senzaţia că nu e numai frumoasa, dar şi spirituală. Despre bărbaţi ce să mai spunem? Ei sînt în principiu, viteji, inteligenţi, ştiu să facă bani, sînt generoşi, au idei, chiar cînd nu arată fizic prea bine. Ceva, privirea, călcătură, gesturile le acordă măreţie. Spune-i unui bărbat că este ultimul individ în scara ierarhică, că e batjocorit de colegi în secret, că e incapabil, că nu-l iubesc femeile şi că nu ştie să scrie o scrisoare de dragoste sau că n-a înţeles o ironie, el te va urî de moarte. Şi dacă un astfel de individ mai are şi pîinea şi cuţitul în mînă, aflînd nu că pe femei le lasă indiferente, dar că alegerea unui costum a fost greşită, el te va urmări pînă în pînzele albe, îţi va persecuta familia, te va sili să te muţi în alt oraş. Aşa încît nu e greu de imaginat pentru pleava politicianistă, prezenţa unui om de potenţa satirică a lui Caragiale. De altfel, una din explicaţiile cele mai plauzibile ale expatrierii sale este şi persecuţia la care a fost supus, refuzul de a i se da importanţa cuvenită, neintrarea în Academie, concedierea de la Direcţia Teatrului Naţional, ajungîndu-se pînă acolo, încît să fie învinuit de mînuire şi malversaţiuni în materie financiară. Cu asemenea indivizi nu ai de ales. Ori îl aşezi de-a dreapta ta şi te faci că nu observi grimasele sale stilistice, amuzîndu-te superior de săgeţile pe care ţi le trimite, ori îl extermini. Regii inventaseră bufonul care putea spune orice. El era nebunul, dilitul cel care nu înţelege nimic şi emite adevăruri fără să-şi dea seama. Stătea la masă, avea un costum care-l semnala de departe. Toată lumea printr-o convenţie se prefăcea că nu înţelege critica lui. Slobodul la gură îl corecta pe rege care dacă era înţelept, renunţa la greşeli şi accepta sfaturile indirecte. Anecdotica deasă într-o societate nu este întîmplătoare. Cineva spunea că omul superior o suportă şi trage consecinţele. Desigur că este o tendinţă de a glumi pe seama oricui şi mai ales pe spinarea celor care reuşesc, dar regimurile cu adevărat democratice permit satira. Un glumeţ, persecutat devine dintr-odată erou şi asta e mai periculos chiar decît critica pe care o exercită. Politicienii vremii sale aveau măsele tari şi nu ingurgitau pilulele amare servite de conu Iancu. Cînd apărătorii societăţii liberale generalizau, spunînd că poporul român nu e un popor de tîmpiţi cum vrea să-l arate Caragiale ştiau ce fac. Ei voiau să nască o confuzie între mica minoritate, profitoare, demagogică cu mulţimea care răbda cu umor ceea ce i se propunea în formulele sforăitoare care au rămas încă atît de virulente în opera caragialiană. Geniul autorului Momentelor, mi se pare că am mai scris-o, nu stă atît în fotografierea societăţii în care a trăit, în radiografierea ei. Cîtă lume nu schimba în timpul vieţii lui Caragiale aceleaşi glume, aceleaşi ştiri pe care le găsim îm opera lui. Dar o bandă de magnetofon care ar reproduce cu fidelitate limbajul unei societăţi nu înseamnă neapărat literatură. Există un talent de a sintetiza, o forţă pe care o au foarte puţini, şi anume aceea de a schimba viaţa într-o realitate artistică, ceea ce e cu totul altceva. Un mare romancier ascultă o mie de poveşti, o mie de biografii care pot fi bogate în evenimente aproape incredibile, dar totdeauna are obligaţia de a face viaţa verosimilă, nu adevărată. Există vieţi adevărate care nu sînt verosimile. Destine care devin incredibile prin aglomerarea de catastrofe, deşi ele, aceste catastrofe sînt reale. Dar regula de aur a artei este non bis in idem. Un roman nu suportă doi sinucigaşi, două crime, două motivări de acelaşi gen ale unei gelozii. Diversitatea tipologică, varietatea întîmplărilor, alternarea monotoniei cu faptul extraordinar, iată regula măiestriei. Recitiţi-l pe Cehov care pare cititorului obişnuit un autor de o exasperantă linearitate. Aparent, nu se întîmplă nimic în schiţele sale şi, deodată, puşca care atîrnă în cui pe un perete în actul întîi, trage în culise în actul al cincilea. Sub veselia aparentă a personajelor caragialiene zace tragedia însăşi a autorului Scrisorii pierdute pentru că el este un tragic şi nimeni nu a avut aerul că-l crede. Dar asta e măiestria: un autor bun îşi trimite cititorul pe o pistă falsă, trezindu-l cu o lovitură de boxeur, în final. Ticăloşii de amici care se bucură că nevasta magazionerului a plecat cu şeful gării, într-un compartiment separat, jubilează la ideea adulterului ce se dovedeşte pînă la urmă imposibil, şi atunci acest adulter naşte un efect comic, neaşteptat. În această celebră schiţă, autorul îşi pedepseşte drastic negativii, dar şi pe cititorii care sînt conduşi în mod deliberat pe pista falsă de care vorbeam mai sus. Caragiale, cum am mai spus, era un nemulţumit, un neadaptat, un om care tînjea după Ithaca lui ideală. Tipăteştii, Protopopeştii, Zoiţicile sînt răzbunările lui pe corespondenţii lor reali din viaţă. Ura pe care o stîrnea literatura pe care o producea îi dădea probabil satisfacţii nebănuite. Ca orice satiric ştia că este suspectat, cunoscînd şi amănuntul cel mai important că critica îi iubeşte mai mult pe tragici cu toţi morţii lor. Un om ucis cu spada, căzut într-o ambuscadă, sau printr-o mişelie stîrneşte cel mult compătimire, pe cînd eroul ridiculizat, antieroul rămîne în memoria spectatorului şi este arătat pe stradă; asemuit cu prietenii, devine exemplar. Ce a născut această tentaţie pentru ridiculizare s-ar putea întreba un biograf al marelui scriitor. Era Caragiale un eleat, tînjind după cerul grecesc, fiul genial al plăcintarului legat prin atavisme de Elada, avusese surpriza dureroasă pe care i-o trezise mediul ambiant în care trăia şi din această contradicţie a unei lumi personale ideale, cu cea reală, caricaturală, franţuzită, incultă, mimetică, joasă se născuse tendinţa de a muşca, de a schimonosi, de a lapida cu cuvintele, exemplarele pe care le dispreţuia?... Mai mult ca sigur că aşa a fost. Caragiale era un exilat interior. Mahalaua, tîrgul, cîrciuma, cafineaua, bulivarul, mica lume mic burgheză îi sporea şi mai mult tentaţia spre burgul german, încărcat de muzică sau visul către o Grecie a muzelor, mitologică, pentru că pe grecii mai dincoace îi cunoştea el bine de tot. Caragiale era un depeizat, încercînd evadări în teritoriul fantastic atunci cînd scrie Kir Ianulea şi O făclie de Paşti. Cadrul balcanic îi place prin culoare, prin moravuri. El este un contemplator, un observator al unei existenţe feerice, dar viaţa pe care o doreşte în cele din urmă este aceea a unui rentier, consumîndu-şi dobînzile. Că această experienţă a unei vieţi înlesnite a fost scurtă şi că întoarcerea la realitatea de care fugise a fost brutală, asta este o altă poveste, un basm ideal, revolut care se află de-asupra timpului.

(Perpetuum comic ’85, pag. 5)

Vezi toată postarea