Viaţă dulce

        Ce bine e să leneveşti în pat dimineaţa, măcar cu o jumătate de oră mai mult decît colegii de serviciu!
        Nevastă-mea, care lucra la aceeaşi instituţie, mă semna în condică dacă întîrziam. După-amiaza rămîneam la o bere sau două cu vreun coleg, apoi soseam acasă unde mă aştepta mîncarea caldă; nu mă atingeam de ea pînă n-o vedeam în farfurie, cu tacîmuri şi şerveţele curate alături.
        Copiii nu mă deranjau, nevasta îi lua în sufragerie să facă lecţiile cu ei iar eu puteam să moţăi în cameră, cu ochii pe un ziar sau pe un rebus.
        Şi viaţa era dulce - dulce!

        Dar, de la un timp, a trebuit să-mi schimb stilul de viaţă: mă trezeam cu o oră mai devreme să pregătesc de mîncare pentru copii, fiindcă nevastă-mea pleca în zori; apoi duceam copiii la şcoală după care alergam la instituţie să fiu punctual; acolo nu mă mai ascundeam după planşetă să citesc „Sportul" ci trăgeam tare la rezolvarea sarcinilor de serviciu
        După-amiaza trebuia să trec prin piaţă - aveam mereu o listă la mine pentru cumpărături - şi să iau pîine.
        Nu mai mergeam la bere că nu mai aveam cînd - trebuia să ajung repede acasă să le dau mîncare copiilor, să le cos cîte-un nasture sau să facem lecţiile, fiindcă nevastă-mea venea mai tîrziu.
        De ce renunţasem la viaţa mea dulce?
        Nu renunţasem, dar n-aveam încotro; nevastă-mea devenise şefa serviciului în care lucram...

(Perpetuum comic ’89, pag. 16)

Vezi toată postarea

Probleme urgente

        — Mămico, a sunat un om străin la uşă!
        Femeia care trebăluia prin bucătărie veni la chemarea fetiţei să se uite prin vizor. Deschise uşa şi văzu uimită un bărbat, cam nebărbierit şi cu figura obosită, purtînd ochelari cu rame groase.
        — Bună, dragă, zise bărbatul cu o voce răguşită.
        — Bună seara! Pe cine cautaţi?
        Bărbatul nu răspunse, intrînd pur şi simplu în sufragerie.
        — Alo? strigă femeia impacientată: cine sînteţi dumneavoastră?!
        — Soţul „dumneavoastră"! Eu sînt, Monico!
        — Cine e nenea? întrebă fetiţa.
        Omul se aşeză la biroul de stejar şi trînti pe el un carneţel cu coperţi de piele pe care scria cu litere aurii „MANAGER".
        — Într-adevăr, semănaţi cu... parcă ai fi tu, Mişule! Dar nu ştiam că porţi ochelari! De ce eşti aşa schimbat?
        — Ţi se pare fiindcă nu m-ai văzut de mult! Plec în zori, înainte să vă treziţi voi, şi vin seara tîrziu, cînd aţi închis şi televizorul!
        — Chiar aşa! spuse femeia. Apropo: de ce vii mereu aşa de tîrziu?
        — Am avut mult de lucru, dar de azi înainte, gata, vin mai devreme! Am tras tare în ultimele luni şi m-am remarcat! Am fost şi recompensat, mi s-au recunoscut meritele deosebite şi-am fost promovat şef de serviciu!
        — Bine, Mişule şi mie de ce nu mi-ai spus nimic?!
        — N-am avut cînd! Şi te-aş ruga să nu-mi mai spui „Mişu"!
        — Dar cum?!
        — Şefu’! Acum sînt şef, coordonator de serviciu şi nu vreau să ies din ritm nici un moment, nici chiar acasă!
        — Mă rog! zise femeia privindu-l îngăduitoare."S-a obosit tare săracu’" îşi zise ea, apoi continuă: Tovarăşe „şefu’", te rog să pofteşti la masă!
        — Deocamdată am ceva de rezolvat! Trebuie să întocmesc urgent un program, că toate merg de-a-ndoaselea în casa asta!
        — Cum?! Ce anume?
        — Un program pe capitole de activităţi: timp pentru cumpărături, pentru gătit, curăţenie în apartament, omorît ţînţari, spălat, călcat etc.!
        — Vrei să te apuci de călcat?
        — Eu nu! Pentru tine! Voi stabili zilele şi orele optime pentru orice acţiune casnică, lecţiile şi joaca pentru fetiţă, şi la servici le bag pe calculator!
        Fetiţa se apropie de bărbatul de la birou.
        — Tăticule, spuse ea, vrei să-mi arăţi puţin buletinul tău?
        — De ce?
        — Să văd dacă eşti adevărat!
        — Nu e nevoie! Hai, du-te şi te joacă! La ora 19 te apuci de lecţii la matematică!
        — Dar mîine am numai istoria şi geografia!
        — Nu-i nimic, matematica e baza pentru un viitor inginer!
        — Dar eu sînt copil, zise fetiţa şi fugi în camera ei.
        Tovarăşul Misu se scufundă în treaba lui: umplu foi după foi, folosind intens un minicalculator.
        Soţia veni să-i spună că se duce pînă la „Nufărul".
        — Ce să faci acolo?
        — Îţi duc un costum la curăţat! Am luat nişte bilete la operă!
        — Pentru cînd?
        — Pentru marţea viitoare!
        — Un moment! spuse el examinîndu-şi notiţele. Nu se poate! Atunci ai program de spălat! Pentru spectacole am prevăzut numai zilele de sîmbătă şi duminică! Iar acum, dacă vrei să ştii, trebuie să te duci la coafor!
        — Cum să mă duc, aşa tam-nesam, cînd n-am anunţat-o pe coafeza mea?
        — Dar ce, e singura acolo?! Du-te la oricare, ca importanţă are!!
        Soţia nu mai zise nimic: se gîndi că e mai bine să-şi lase soţul în pace.
        Zilele următoare, tovarăşu’ Mişu lipi cîte-o hîrtie dactilografiată în fiecare cameră — la bucătărie, la baie, etc., — în care erau afişate acţiunile zilnice.
        Iar el de cum sosea de la serviciu, mînca în grabă, după care se aşternea pe lucru la biroul său.
        — Oare ce zi e pe 17 iunie 1992, luni sau marţi?
        Soţia nu ştiu să-i răspundă.
        — Trebuie să-mi procur un calendar pînă-n anul 2000! spuse el ridicîndu-se de la birou.
        A doua zi soţia îl rugă s-o ajute să bată un covor.
        — Un moment! spuse el consultîndu-şi carnetul. Da, într-adevăr azi e zi de bătut covoare, între 17 şi 19! Cît e ceasul?
        — 16 şi 45 de minute!
        — Peste un sfert de oră poţi să începi! Păcat că nu pot să te ajut, am de lucru!
        Şi se concentră pe hîrtiile lui, oftînd: ajunsese doar la ziua de joi, 8 iulie 1996.
        Treaba mergea bine. Tovarăşul Mişu urmărea programele cu multă stricteţe, neadmiţînd nici un fel de derogări. Eventualele abateri (mici) le sancţiona în cadrul unor şedinţe de analize şi discuţii, timp în care soţia şi fiica luau notiţe.
        Într-una din zilele următoare tovarăşul Mişu îi ceru soţiei să-i calce pantalonii conform programului stabilit, dar ea îl refuză pe motiv că are o şedinţă.
        — Ce fel de şedinţă? întrebă el uimit răsfoindu-şi carnetul. La mine nu figurează nimic!
        — Am fost aleasă administratoarea blocului!
        — Cum aşa?! Cine te-a ales fără consultarea mea?
        — Colectivul de locatari!
        — Dar eu nu sînt de acord!
        — N-are importanţă, spuse ea. Am plecat la scara „C"! Iar pentru mîine te anunţ că toată după amiaza voi încasa întreţinerea!
        — Nu se poate! Eu ce fac cu pantalonii aşa ferfeniţă?
        — Ţi-i calci singur, dacă ai nevoie!
        — Dar nu e în program! Şi nici nu mă pricep! Vom intra într-o dezorganizare totală! Uite, mîine trebuie cumpăraţi cartofi şi morcovi, poimîine trebuie decongelat frigiderul iar vineri e şedinţă cu părinţii la şcoala fetei! Ca să nu-ţi mai spun mai departe! Cum ai să le rezolvi?
        — Nu ştiu, sînt ocupată!
        — Dar nu admit să las lucrurile la întîmplare! Mi-a intrat ordinea în sînge!
        — N-ai decît să te ocupi tu de acţiunile astea!
        — Şi atunci cine va mai lucra la întocmirea programului zilnic?
        — Poţi să faci o întrerupere! spuse ea.
        — Asta-i bună! Timpul zboară pe neştiute şi-o să dăm din colţ în colţ cînd vom ajunge la zilele respective neştiind ce să facem! Nu pot face „întreruperi" în viaţă! Orice minut care trece nu se mai întoarce!
        — Şi ce ai aşa de urgent de stabilit?
        — Am ajuns abia la ziua de marţi 3 februarie 2003! Conform programului, Maricica noastră e măritată şi are un copil mic! Pentru miercuri trebuie precizate cumpărăturile care trebuiesc făcute: diferite schimburi, hăinuţe, papucei, etc. Doar n-o să lăsăm copilul dezbrăcat în toiul iernii fiindcă ai tu azi şedinţă de bloc?!?

(Perpetuum comic ’88, pag. 171)

Vezi toată postarea

Un cadou neobişnuit

        Colegii de serviciu nu ţi-i alegi, ca şi vecinii de bloc; îi ai precum ţi-i dă... soarta.
        Eu îl aveam pe Stavarache, un băiat bun, care se ataşase de mine ca o lipitoare. Îşi lipise biroul de al meu, de multe ori mă trezeam văzîndu-l sorbind din ceaşca mea de cafea pe care o confundase cu a lui; multe lucrări de-ale lui alunecau pe biroul meu şi cum unele erau urgente şi Stavarache era mai mult plecat prin curtea instituţiei sau pe la bufet le rezolvam eu împreună cu ale mele.
        Îmi plăcea la el felul deschis în care-mi arăta greşelile, nebîrfindu-mă ca alţii pe la colţuri.
        Într-o şedinţă de sindicat mi-a făcut o critică severă pentru că întîrziasem de cîteva ori la serviciu dimineaţa (precizînd exact şi zilele respective, consultînd un carneţel) şi pentru unele lucrări pe care mi le respinsese şeful dîndu-mi-le înapoi spre refacere, îmi recomandă mai multă disciplină şi atenţie. După şedinţă i-am mulţumit că mă ajutase, vorbind fără ocolişuri şi spunînd adevărul verde, în faţă.
        El m-a mai ajutat şi în alte ocazii să ies „bine" în ochii şefului, trimiţîndu-mă primul la aducerea rechizitelor de la magazie, încărcîndu-mă personal cu teancuri de hîrtie şi calupuri de cartoane, să se vadă că nu mă dau în lături de la eforturi.
        M-am lăsat de multe ori să fac de serviciu noaptea în locul lui, ca să ajung un exemplu în ceea ce priveşte numărul de gărzi efectuate.
        Ce să mai spun, era un coleg excelent şi-mi acorda o atenţie deosebită.
        Într-o dimineaţă premergătoare zilei lui de naştere, în timp ce lipsea din birou ne-am adunat toţi colegii şi-am hotărît să-i cumpărăm un cadou de la Fondul Plastic. Cineva s-a învoit de la şeful să se ducă să-l cumpere şi apoi s-a împărţit suma pe oameni.
        Eu le-am spus că nu contribui.
        — Cum aşa? s-au mirat ei. Doar eşti prietenul lui, colegul cel mai apropiat!
        — Într-adevar! le-am spus eu am să-i fac un cadou special!
        Vroiam să-i fac o plăcere mare, mai profundă decît aceea provocată de un obiect oarecare; ştiam că adevăratele bucurii sînt cele sufleteşti, care te umplu şi-ţi înveselesc spiritul, ele durează mai mult şi lasă urme mai adînci. Un cititor pasionat, de exemplu, dacă primeşte în dar o carte pe care o rîvneşte de mult, se bucură nu de cantitatea de hîrtie adunată în nişte coperţi, ci de conţinutul ideatic al volumului care-l desfată în timp ce citeşte.
        Dar el nu prea citea, nu era pasionat nici după muzică sau altceva de acest gen. L-am studiat atent şi-am văzut că îi plăcea să fie lăudat în şedinţe; era un aspect; însă în momentul cînd cineva din colegi era criticat, el se simţea şi mai bine, nările îi fremătau de voluptate, ochii îi străluceau frenetic; trăia atunci o stare deosebită, care ţinea de mulţumirile înalte, sublime, ale spiritului. Aşa era el.
        M-am hotărît să-i procur o astfel de plăcere, chiar dacă ar însemna un sacrificiu pentru mine; de fapt mă pregătisem de mult, întîrziind de cîteva ori intenţionat de la serviciu şi dînd şefului cîteva lucrări greşite. În schimb, lucrările repartizate lui care „alunecaseră" pe biroul meu le-am executat exemplar şi prompt, fapt pentru care şeful l-a felicitat, crezînd că sînt făcute de el.
        Veni şi ziua sărbătoririi lui şi Stavarache se pregătise cu fursecuri, bomboane şi pepsi. Colegii făcuseră o felicitare, pe care se semnaseră, toţi, pe rînd. El o citi încîntat şi deodată se opri uimit. Sesizase lipsa semnăturii mele. A venit spre mine, care eram refugiat într-un colţ.
        — Eşti supărat pe mine? m-a întrebat.
        — Nu, nici vorbă, i-am zis, te felicit şi-ţi urez la mulţi ani!
        El tăcu dar mi-am dat seama că se gîndea că probabil nu „participasem" la cadou.
        — Aş vrea să-ţi spun ceva, i-am zis, gîndindu-mă că e momentul să-i plasez cadoul meu; şeful m-a chemat adineauri la el şi mi-a făcut o muştruluială zdravănă!
        — Pentru ce? mă întrebă şi l-am văzut cum se însufleţeşte.
        — Pentru unele întîrzieri şi lucrări necorespunzătoare! Mi-a spus că o să-mi dea calificativ „insuficient" şi o să mă propună şi pentru o penalizare!
        — Vai. Îmi pare rău! spuse el dar se vedea că-i rîdea faţa.
        — Hai să te servesc cu nişte bomboane fine! Şi nu te supăra, că o să te-ndrepţi tu!
        — Nu mă supăr, asta-i situaţia!
        — Dar de fapt, spuse Stavarache, nu e drept, trebuia să protestezi! Eşti un om valoros, capabil şi muncitor! Nu i-ai explicat că ai executat exemplar multe lucrări, unele dintre ele chiar ale mele, puse greşit pe biroul tău?
        — Păi dacă spuneam aşa, mi-ar mai fi aprobat transferul la proiectare?
        — Cum?! Ţi-a aprobat transferul?! Vrei să mă părăseşti? Nu se poate! Ce mă fac eu fără tine?!
        — N-am ce să fac, şeful are dreptate, pregătirea mea e mai adecvată secţiei de proiectare!
        Mi-am strîns lucrurile sub ochii lui şi-am plecat imediat spre clădirea alăturată din curtea instituţiei, lăsîndu-l să se bucure în tihnă de „cadoul" meu.

(Perpetuum comic ’87, pag. 186)

Vezi toată postarea

Vecinul

        Stau la parter.
        Deasupra mea locuieşte un bărbat între două vîrste, despre care nu ştiu precis dacă e însurat, dar în fiecare zi vine la el o tînără foarte drăguţă. Nevastă-mea spune că fata ori nu e aceeaşi, ori îşi vopseşte părul foarte des. În acel apartament mai vin şi alţi musafiri, astfel încît, în permanenţă, se aud de acolo zgomote de voci, muzică şi veselie, o veselie care răzbate pînă la noi şi ne molipseşte. Seara tîrziu, sau mai bine zis noaptea, vecinul meu îşi conduce vizitatorii pînă afară, în faţa blocului, luîndu-şi zgomotos la revedere de la ei, fiindcă e prietenos din fire şi nu-i mai vede pînă în seara următoare.
        Apoi, vecinul meu face baie, să scape de transpiraţia din timpul dansului: n-am fost la el niciodată, dar ştiu că face baie noaptea, căci jetul de apă se aude foarte puternic, însă nu mai mult de o oră şi jumătate.
        Altfel, vecinul e un om liniştit şi tăcut care nu-ţi vorbeşte nimic cînd treci pe lîngă el şi-i dai bună ziua. Nu are pasiuni care să-i deranjeze pe cei din jur; e adevărat că are un cîine lup, dar acesta se repede să-i muşte numai pe necunoscuţi (şi ce vină are cîinele dacă-l cunoaşte numai pe stăpînul lui?).
        Vecinul meu are o înfăţişare plăcută, mergînd în permanenţă drept ca o lumînare, cu capul ridicat, puţin dat spre spate; poartă o mustaţă foarte drăguţă, cu vîrfurile uşor răsucite-n sus; răspîndeşte întotdeauna în jurul lui multă poftă de viaţă şi un puternic miros de lavandă. Într-un cuvînt, e un om foarte simpatic şi plăcut, cu toate acestea în mod paradoxal şi inexplicabil, mie nu-mi place şi numai cînd îl văd mă enervez.
        Într-o zi, l-am zărit pe fereastră (de la parter se vede tot) cum se apropie de blocul nostru pe alee, ajutînd-o insistent pe nevastă-mea la căratul unor sacoşe. Ajunseseră în holul blocului, în faţa uşii mele şi l-am văzut (prin vizor) cum se tot gudura în jurul soţiei. Am deschis uşa furios, dar vecinul mi s-a adresat mieros de cum a dat ochii cu mine:
        — Ce mai faci, dragă vecine? Că locuim sub acelaşi acoperiş şi n-avem vreme să schimbăm şi noi o vorbă în secolul ăsta al vitezei! Să ştii că are la alimentara un vin foarte bun, la trei sferturi, uite, din ăsta! Te rog să guşti!
        Şi vecinul a depus pe covor, în holul apartamentului meu, o sticlă de vin din plasa lui.
        — Mulţumesc, n-am nevoie! am zis sec şi distant.
        — Ei, hai, nu mai fi aşa înnegurat! Să ştii că ai dreptate, am un vin de casă mult mai bun! Dacă nu mă crezi, aşteaptă-mă puţin, mă-ntorc repede!
        Şi a dispărut pe scări spre apartamentul lui.
        Nevastă-mea mi-a spus că vecinul nostru este foarte drăguţ şi amabil, dar că noi nu-l cunoaştem deloc.
        — Nici nu vreau să-l cunosc, am zis eu indispus, dar soneria a ţîrîit prelung şi nevastă-mea a deschis. Era vecinul care avea în mînă o damigeană.
        — Se poate?!
        — Poftiţi, vă rog, l-a invitat nevastă-mea în sufragerie.
        — Doamnă, vă rog, aveţi nişte pahare? Dar unde-i soţul dumneavoastră?
        Nevastă-mea m-a adus cu forţa în sufragerie şi mi-a şoptit să mă port politicos şi civilizat.
        Am gustat vrînd-nevrînd din vinul adus de vecin şi-a trebuit să recunosc în sinea mea că era ceva foarte bun Am mai băut două pahare, sub privirile insistente ale nevesti-mii şi dispoziţia mi s-a schimbat. În definitiv, ce să am eu cu un vecin de-al meu, care vine la mine cu inima deschisă? În curînd, sporovăiam cu el de parcă am fi fost rude apropiate. Soţia adusese nişte gustări şi cafele, iar vecinul scosese la iveală un pachet de „Kent".
        Atmosfera devenise plăcută şi o zi obişnuită a fost transformată aproape într-o sărbătoare. Şi asta datorită simpaticului şi sociabilului meu vecin, în care descopeream un prieten de valoare.
        A plecat tîrziu de la noi şi, la despărţire, ne-am şi pupat.
        — Mîine vă invit la mine! Pa, noapte bună! Aoleu, era să uit, am o mică rugăminte, vecine! Zilele astea trebuie să vină cineva să ia nişte referinţe despre mine! Ştiţi, sînt propus să lucrez la un restaurant peste hotare, şi am nevoie...
        — Nici o grijă, am strigat eu, vom arăta ce om serios şi de caracter eşti!
        Şi-am rămas cu privirea înlăcrimată, urmărindu-l cum urcă scările spre apartamentul lui. Ce om drăguţ şi simpatic! Să dau referinţe să plece de lîngă noi o aşa bomboană de vecin? Ei, uite, asta nu se poate. Dacă m-ar fi rugat mai demult, cînd voiam să scap de el...

(Perpetuum comic ’85, pag. 166)

Vezi toată postarea

Impostorul

         Oricine a avut perioade cînd s-a mai lăsat pe tînjeală în timpul lunii are de făcut eforturi în ultimele zile ale acesteia.
         Mai era vreo jumătate de oră pînă la terminarea programului, eram îngrijorat fiindcă dactilografa nu terminase încă ceea ce-i dădusem pentru ziua respectivă iar eu mai aveam destul de lucru la situaţia ce trebuia s-o predau ziua următoare: colegul Tache, pe care-l rugasem să-mi cumpere nişte ceai de tei că tot avusese drum prin oraş, îmi spusese că n-a găsit (eu cred că nici n-a trecut pe la Plafar): în noaptea următoare trebuia să fac de gardă în locul lui Ioniţă care fusese trimis în delegaţie. Folosind intens maşina de calculat lucram cu înverşunare, să cîştig timp. Tache şi Costică ieşiseră din birou şi fumau pe hol la o şuetă cu cei din birourile vecine. Lucrînd concentrat, nici nu mi-am dat seama că la un moment dat pe hol se făcuse linişte absolută de parcă s-ar fi pregătit ceva; am tresărit abia cînd am auzit bătăi în uşă.
        — Poftiţi! am zis eu intrigat.
         Prima dată am văzut apărînd în deschizătura uşii un buchet mare de garoafe roşii, foarte frumoase; urmă o mînă diafană care ţinea buchetul şi mai jos, la baza uşii un vîrf mic de pantof mişcîndu-se jucăuş, şi, în sfîrşit, în mărime naturală îşi făcu intrarea Mimi, dactilografa. Îşi şerpui corpul dodoloţ spre mine şi se aşeză cu jumătate din greutatea sa pe biroul meu, sărutîndu-mă direct pe obrazul drept (pentru prima oară în viaţa ei); apoi lăsă florile în diagonală peste lucrările mele răvăşite de suflul ei puternic şi parfumat, arătîndu-mi un bilet scris cu carioca probabil de cei de la proiectare: FELICITĂRI ŞI LA MAI MARE! Mi-am adunat ochelarii care-mi căzuseră sub birou şi am privit din nou prin ei avid, constatînd că în uşă mai apăruseră cîteva capete, aşezate ordonat unul sub altul.
        — Putem să intrăm? se auziră voci la unison.
         Neaşteptînd răspuns cei din spatele uşii intrară unul cîte unul în vîrful picioarelor, aliniindu-se pe două rînduri; în capătul unui şir se postă şi Mimi iar Costică ieşi în faţă şi zise: „Acum!". Începură cu toţii să cînte: „Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască, la mulţi ani!"


         Erau şi colegi din alte birouri şi toţi mă priveau cu ochi aprinşi de admiraţie. Nu înţelegeam nimic: ziua mea trecuse de mult, iar atunci nu ştiu dacă, mă felicitaseră vreo doi trei inşi?!
         Deodată uşa se izbi de perete şi apăru un băietan în costum alb, de bucătar, pe bereta căruia scria: INTERCONTINENTAL; adusese o ladă cu pepsi cola şi un pachet mare, învelit în hîrtie cu antet. Mimi şi încă o colegă săriră şi desfăcură pachetul, înşirînd pe un birou pateuri calde şi sandvişuri; Tache luă o sticlă de pepsi şi cîteva pateuri şi se repezi spre mine îndesîndu-mi în gură vreo cîteva bucăţi, apoi îmi puse „dop" cu sticla de pepsi; veni să ţină de sticlă şi Mimi. În timp ce mormăiam, ţinînd piept atacului, Tache îmi spuse să nu fiu îngrijorat că face el de serviciu la noapte în locul meu iar Mimi îmi zise că o să lucreze după-amiază pentru mine.
         Cineva instală într-un colţ, lîngă priză, un casetofon care începu să cînte ceva languros. Am vrut să întreb ceva dar Costică văzînd că mestecasem „încărcătura" precedentă se repezi la mine cu trei pateuri şi cinci sandvişuri şi cu toate protestele mele mi le introduse în gură ajutat de un bărbos nou angajat care mă ţinuse de fălci ca la dentist; Tache aştepta alături cu o sticlă desfăcută de pepsi să acţioneze şi el. M-am zbătut puternic reuşind să scap şi-am ajuns în mijlocul camerei, strigînd:
        — Ce s-a-ntîmplat, fraţilor, ce-i cu toată tevatura asta?!
        — Nu mai faceţi pe modestul că ştim tot! spuse Mimi.
        — Ce ştiţi?!
        — În legătură cu promovarea, zise Costică mestecînd cu poftă un pateu.
        — Ce promovare?!
        — Asta-i bună! interveni Tache. Doar există şi afiş pe hol privind organizarea de concurs pentru postul de şef de serviciu. Candidat: Ionascu I. Ionescu. De altfel, ca să fim siguri (nici noi nu vrem să ne înşelăm, că ăsta nu-i lucru de joacă) am telefonat şi la „personal" şi ni s-a confirmat c-aţi trecut examinarea cu bine! Aşa că, încă o dată, felicitări!
        — Şi cine să trăiască? se piţigăie Mimi.
        — Tovarăşul Ionescu să trăiască! strigară iar cu toţii în cor.
        L-am luat la o parte pe Tache.
        — Măi Tache, tu eşti coleg cu mine de mult timp, i-am spus.
        — Da, dar acum sînteţi şef! Să ne trăiţi! zise el.
        — Ascultă-mă te rog puţin! Tu nu ştii că pe mine mă cheamă cu „GH." şi nu cu „I"?!
        — Cum aşa? tresări Tache ca trezit din somn.
        — Chiar aşa! Ionascu Gh. Ionescu! spusei eu şi eliberat de mărturisire m-am dus să-mi iau o sticlă de pepsi de care într-adevăr mi se făcuse poftă.


         Tache se plimbă rapid de la unul la altul şuşotind ceva.
         Cînd era să duc sticla la gură am simţit cum o mînă hotărîtă mi-o confiscă. Era Mimi, care mă privea cu ură.
        — Frumos, mă! zise şi Costică, dîndu-mi o palmă pe spate de-mi zbură din gură pateul cald şi gustos pe care tocmai îl luasem.
         Altcineva, n-am mai înţeles bine cine, în orice caz, tot un prieten, mi-a dat un brînci de era cît p-aci să cad dacă nu intervenea în traiectoria mea coşul de hîrtii.
        — Fraţilor, spuse Costică, luaţi pepsi-ul care a mai rămas şi haideţi în biroul de alături, că acolo lucrează tovarăşul Ionescu! Tovarăşul Ionescu cel adevărat, cel care a fost promovat!
         Şi ieşiră cu toţii bulucindu-se şi cărînd cîte ceva ce mai rămăsese d-ale gurii. Tache băgă din nou capul pe uşă şi-mi strigă:
        — Să te duci la noapte să faci de gardă, că doar n-o să fac eu în locul tău, impostorule!!

(Perpetuum comic ’84, pag. 109)

Vezi toată postarea

Statuia mişcătoare

        La Cooperativa de producţie şi desfacere a monumentelor particulare, treaba nu mergea cu sporul dorit. Se strecurase în mijlocul lucrătorilor, nu se ştie de unde, un fel de delăsare. Chiar acestea au fost cuvintele preşedintelui cooperativei. Şi, neavînd la îndemînă o soluţie mai eficientă, acesta se folosi de dreptul la critică, arătînd deschis că a primit reclamaţii din partea unor clienţi. Astfel, statuia unei personalităţi culturale, pregătită pentru curtea şcolii nr.35, executată de nea Grigore, semăna leit cu Lascăr Catargiu, iar lupoaica cu puii, confecţionată tot de nea Grigore, pentru consiliul popular, s-a topit după prima ploaie („N-avem ciment!" a motivat sculptorul-cooperator). „Deci, a conchis preşedintele, vedeţi ce probleme se ridică şi n-am dat decît două exemple." „Hm! bombăni nea Grigore — parcă dacă aş munci mai vîrtos, mi-aţi ridica statuie!"
        La sfîrşitul şedinţei, preşedintele sindicatului îi oferi lui nea Grigore un bilet de odihnă, destul de avantajos, la munte, să-şi refacă forţele. Şi să se întoarcă de acolo cu un nou avînt. Asta, ca să înţeleagă şi alţi ceomişti că, singură, critica nu ajută, se cer şi măsuri în consecinţă, un ajutor concret în depăşirea lipsurilor, care va să zică.
        Nea Grigore a plecat, dar nu s-a mai întors. A trecut o zi peste termenul de prezentare la lucru, apoi două, o săptămînă. Se zvonea că în munţi se declanşaseră niscaiva avalanşe. Mulţi schiori fuseseră daţi dispăruţi. Un reprezentant al sindicatului s-a deplasat la locuinţa lui nea Grigore, dar nu a putut culege decît informaţii existente şi în dosarul de la serviciul personal. Nea Grigore n-avea soţie, n-avea copii, rudele de gradul 1 şi 2 locuiau în provincie, iar vecinii erau plecaţi şi ei în concediu, după cum se specifica pe un bilet afişat la avizierul blocului.


        Toată cooperativa a început să-l regrete pe nea Grigore. Chiar şi cei care-l criticaseră în şedinţa cu pricina. Lipsa unui om din colectiv se simţea acut: comenzile se executau mai greu şi cu întîrziere. Pînă la urmă, s-a convocat o nouă şedinţă, în care preşedintele cooperativei a spus: „Trebuie să cinstim, într-un fel, memoria meşterului Grigore. Propun să-i construim o statuie din materiale refolosibile, şi s-o punem lîngă panoul de onoare! Pentru că, trebuie să recunoaştem, nea Grigore a fost unul dintre cei mai buni lucrători. Un adevărat exemplu de conştiinciozitate".

        Propunerea a fost primită cu aplauze şi lacrimi. Avînd ca model de inspiraţie o fotografie din dosarul de cadre, colegii lui nea Grigore au reuşit să-i construiască o statuie admirabilă, retuşindu-i şi unele aspecte negative care nu se potriveau unui fruntaş în producţie.
        Totul ar fi fost cum ar fi fost dacă, într-o zi, unul dintre lucrători, trecînd prin faţa panoului de onoare, nu observa un fapt absolut neobişnuit: statuia lui nea Grigore se mişca! Cel care îl însoţea pe lucrător, băgînd şi el de seamă fenomenul, a leşinat, pentru că statuia nu numai că venise lîngă ei, dar începu să şi vorbească:
        — Ce-aveţi, fraţilor, m-aţi uitat aşa de repede?!
        La această interogaţie sentimentală, curtea cooperativei s-a golit ca prin farmec, iar cei mai curajoşi s-au lipit de pereţii clădirii. Vedeau — şi nu-şi credeau ochilor — două statui: una imobilă, alta mişcîndu-se de colo pînă colo.
        — Sînt eu, Grigore, unde fugiţi aşa? a întrebat, contrariată, statuia mişcătoare. Am rămas înzăpezit la cabană, la unchiu-meu. Dar acum m-am întors.


        Într-un tîrziu, preşedintele cooperativei şi-a luat inima în dinţi şi s-a apropiat de nea Grigore, pînă l-a atins cu mîna. Chiar l-a pipăit puţin, gîdilîndu-l fără să vrea.
        — Semeni leit cu nea Grigore al nostru! a recunoscut el.
        — Ne-au scos cu tractorul, că a alunecat cabana la vale. Noroc că era plină cu provizii! explică, în continuare, celălalt.
        Încurajaţi de preşedinte — „Veniţi, măi, că nu vă mănîncă!" — oamenii au făcut cerc în jurul lui nea Grigore, pipăindu-l şi el de la talpă pîn-la creştet.
        — Văd că mi-aţi ridicat statuie. Bravo! Am trăit s-o văd şi p-asta!...
        Atunci, preşedintele întrebă ferm, hotărît:
        — Ascultă, omule, hotărăşte-te: eşti viu sau mort?!
        — Mai viu ca oricînd, că avea unchiu-meu un vin negru, puterea ursului, de te scula şi din morţi!
        — Termină cu morţii şi treci la treabă, că avem destule comenzi restante! l-a luat la rost preşedintele.
        Nea Grigore a înţeles şi s-a dus spăşit la locul său de muncă.
        Imediat, preşedintele cooperativei l-a chemat pe contabilul şef, cerîndu-i să ia măsuri pentru demolarea statuii, cheltuielile urmînd a fi recuperate de la nea Grigore, care nu s-a dovedit demn de încrederea colectivului.
        — Ce cheltuieli, că statuia a fost făcută din economii şi lucrată în afara orelor de program! a explicat contabilul şef.
        La care preşedintele a replicat categoric:
        — Cheltuielile necesitate de distrugerea statuii! Ce, noi aruncăm banii pe mofturi?!

(Perpetuum comic ’82, pag. 242)

Vezi toată postarea