Măseaua

        În biroul Contabilitate de la întreprinderea de Ace şi Gămălii e cald, e bine şi e ora 9. Sigur, tovarăşii s-au dezmeticit deja, adică s-au ras şi s-au spălat pe dinţi la chiuveta din dotare, iar tovarăşele s-au pieptănat şi s-au fardat. Ba chiar pînă la susnumita oră au găsit şi timpul necesar să-şi bea cafeluţele ceea ce le-a creat o poftă de muncă aproape animalică. De altfel, se putea deduce cu uşurinţă lucrul acesta după înfometarea ce li se citea în ochi cînd priveau vîrfurile ascuţite ale creioanelor H.B. aşezate războinic pe fiecare birou.
        Dar, pentru că acum intervine un „dar", exact în clipa în care ceasornicele (cu mici diferenţe) arată fix ora 9,14, se aude exclamaţia firavă, dar de netăgăduit a unui tov: „Băi, frate, m-a zăpăcit măseaua asta!"
        Atunci, ca la un semnal, de parcă atît ar fi aşteptat, se adunară ciotcă în jurul bietului suferind şi-i înşirară pe nerăsuflate toate metodele în materie născocite de om de-a lungul veacurilor. De la zeama de ziar ars şi zeama de cleşte pînă la pumnul în falcă şi aţa de bumbac sau relon, ceea ce determină o uşoară animaţie în favoarea celei din urmă pe motive de tehnică de vîrf. Bineînţeles majoritatea învinge, dar nici minoritarea nu stă cu mîinile în sîn şi canalizează discuţia spre un tărîm la ordinea zilelor. Adică spre moda femeilor mîncătorilor de cîini din tribul Buruguru de unde o persoană de încredere, medic veterinar, trimisă de 10 ani la specializare, tocmai trimisese o vedere cu nişte superbi cîini. Acum spiritele se înfierbîntă: cu mărar sau cu pătrunjel?, dar un tovarăş calmează energic: „Gura, bă, se dau cotele apelor Dunării!" Apa creşte, are balta peşte! Crapul trage aşa, ştiuca trage aşa, carasul trage aşa, dar demonstraţiile practice într-un borcan de gogonele determină un uriaş val de proteste din partea tovarăşelor care nu dau doi bani pe acest minunat sport cu băţul şi le fac să se dea peste cap pentru a-i trage pe microbişti într-o pasionantă discuţie pe marginea bolilor la copiii mici. În acest context se schimbă adrese de moaşe, poze cu soacre, oje, mazăre cu costiţă şi clătite de gata.
        Cît vorbesc muzele, sigur, armele (creioanele) tac, ceea ce nu scapă unui tovarăş vigilent care demonstrează negru pe alb cît sînt de dezvoltate la americani calculatoarele, ordinatoarele şi numărătoarele, dar nu prea este luat în seamă. S-a pus acum pe tapet calitatea seminţelor de bostan în tratamentul jardiei, a sutienelor nemţeşti şi culoarea cremei negre de ghete şi timpul trece, iar telefonului, care deranjează de cîteva ori, i se vîră scurt pumnul în gură: „Şedinţă!" Sînt luate apoi în tărbacă filmele cu gangsteri, vînzătoarele de ciunga, bătăturile şi bomboanele de mentă, vulpile argintii şi vulpile neargintii, albumul duminical şi creşterea cepei în regim intensiv pe ogoarele dintre blocuri, dar ce-i asta? S-a făcut deja 4, fraţilor, pe cai, pe tramvaie, se dă la televizor Steaua — Dinamo, făcurăm şi astăzi economie la creioane, cine zice că?... Ne vedem mîine, la condică.

P.S. Se zvoneşte că la întreprinderea de Ace şi Gămălii se va înfiinţa în curînd un cabinet stomatologic.

(Perpetuum comic ’89, pag. 94)

Vezi toată postarea

O contribuţie valoroasă

RECENZIE

        Să mi se ierte titlul de o platitudine asemenea celor din fruntea articolelor de critică literară. Mai ales că obiectul în cauză încălzeşte sufletele, topeşte minţile — şi, vai! — poate adormi şi vigilenţa. Vreau însă să restaurez la dreapta ei valoare o carte apărută de peste un veac. Nu de beletristică. De astea avem şi noi, românii, iar subit îmi vin în minte epigramele lui Păstorel şi Amintiri, Vinurile mele de Iancu Brezeanu, indimenticabilul Cetăţean turmentat, carte reeditată, cu adăugiri şi o postfaţă aproape cît textul propriu-zis, de poetul Al. Andriţoiu, preşedintele Ligii intercontinentale pentru temperanţă. E vorba de o carte de filozofie pe care vreau s-o recenzez: Prolegomene la o introducere fundamentală în ontologia oenologică despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente de a nu bea apă. După titlul rebarbativ se vede că autorul e un neamţ catedratic, sistematic şi axiomatic. Numele lui: Alexius von Glassmann, autor în orele libere de săltăreţe versuri strînse în volumele GOLDTÜREN, EBENMASS, SEHNSUCHTSGIPFEL etc. Culmea că severul doctor teutonic e originar din ţara noastră, de prin părţile Vaşcăului, dar încă pe vremea dacilor, cînd Deceneu s-a pornit să stîrpească viţa de vie, antenaţii lui au emigrat în Bavaria. Cel puţin, şi-or fi zis ei, acolo se mai găseşte o bere!
        Acest grav prusac a scris de fapt un exhaustiv compendiu de filozofie, care tratează relaţia dintre semnificat (vinul) şi semnificant (adică subiectul cuprins de o existenţială sete de a-l ingurgita). În gnoseologie, Glassmann operează o adevărată revoluţie copernicană, mai dihai decît Kant. Pînă la el filozofii ba socoteau raţiunea unicul mijloc de cunoaştere, ba exaltau primatul intuiţiei, ambele capabile să ne revele adevărul. Neamţul zise: nein! Preluînd deviza scolasticilor benedictini, in vino veritas, îi conferă noi valenţe cognitive şi rosteşte: adevărul suprem îl putem afla doar transpunîndu-ne în stare de euforie bahică! De unde implicaţiile morale ale doctrinei epistemologice rezumate în cîntecul de lume: „Bea, bea, nu te lăsa, uită că viaţa e grea, et caetera!" Dar Glassmann construieşte şi o ingenioasă ipoteză cosmologică. Se ştie cum vedeau presocraticii principiul primordial din care s-a născut universul: ba în apă, ba în foc, ba în aer, ba în pămînt; iar Empedocle le-a încurcat amestecîndu-le pe toate ca într-o drogherie ateniană devastată. Neamţul nostru, mai isteţ, a demonstrat eclatant că vinul stă la originea tuturor lucrurilor. Lichid e, poţi să-l fierbi (nu tot, că nu mai rămîne nimic de băut), trece în stare de agregare gazoasă, dacă tragi prea mult la măsea îţi iese foc pe urechi, iar dacă nu-l consumi homeopatic, ci la modul angrosist, cu stacana, în humă te preschimbi, că vorba lui Anton Pann: „Beţia o vindecă sapa şi lopata".
        Glassman a aplicat concepţia sa panviticolă în varii domenii. În istoria religiilor specialiştii împărţeau credinţele în mono- şi politeiste. Neamţul a statuat o nouă clasificare, mult mai judicioasă: religii care recomandă vinul, nu doar în scopuri sacramentale, şi religii care profesează abstinenţa totală, de îi obligă pe credincioşi să bea pe furiş. Delimitarea e tranşantă: monoteist obstinat să fii, după cinci clondire de Odobeşti, via Surcele, devii automat politeist, de începi să vezi întreg Olimpul! În filozofia dreptului neamţul a raţionat cam aşa: dacă vinul e oglinda sufletului, cum plastic zicea Eschil, dacă, după ce ai turnat în tine licori nenumărate, spui musai doar adevărul, atunci să se introducă în justiţie obligativitatea de a se îmbăta martorii înainte de proces.
        Ideea a fost experimentată într-un orăşel renan cu rezultate excelente: tribunalul se metamorfozase într-un conclav voios de universală înfrăţire între criminalii sangvinari şi magistraţii inflexibili care dansau unul atîrnat de gîtul altuia polca sau ländlere, zglobii şi atotiertători. S-ar fi pupat şi ei în piaţa Independinţi, dar în acea epocă micul ducat era ocupat de cocoşul galic, aşa că pupat — da, dar independenţă — ba!
        Dar ce să mai vorbim de psihologie! Pornind de la Kraetschmer, cu biotipologia lui, Glassmann a demonstrat că există trei tipuri de băutori: cel jovial şi exuberant (picnic), cel plîngăreţ şi sentimental (astenic) şi cel agresiv, care devastează localul cu veselă cu tot (atletic). Mai mult, neamţul a dovedit că întreaga istorie a prozei mondiale ar deveni de o fadoare insuportabilă dacă din toate textele ar fi extirpate cuvintele vin, bere, băutură spirtoasă etc. şi înlocuite cu lapte bătut! Păi, ce ar deveni Fraţii Karamazov sau Aventurile Clubului Pickwick dacă eroii din aceste capodopere s-ar transforma în antialcoolici învederaţi? Succedanee de meprobamat poate, că şi aşa lipseşte din... restaurante, nu artă majoră! Ca să nu mai vorbim de folclorul popoarelor care ar fi total văduvit dacă ar lipsi spirtoasele. Şi ce legende minunate nu sînt în cartea recenzată. De pildă, cea medievală a Sfîntului Alexe, care nu-şi găsea astîmpărul şi-şi pierdea aura sfinţeniei, cînd nu se cumineca vîrtos cu sîngele Domnului. Şi cînd era deplin cuminecat, aura pierdută, care alerga buimacă după el prin urbe, i se aşeza sonor şi etanş pe creştet. Iar sfîntul devenea blînd ca un pui de turturică.
        Totuşi, am obiecta autorului că a ignorat raportul între alcool şi alchimie, deşi ambele vocabule din araba veche se trag. Această lipsă caută însă a o suplini Fănuş Neagu, care, cu zarzăre, flori de cireş înflorit şi descîntece, încearcă să transforme apa în vin. Că operaţia inversă, transmutaţia alchimică a vinului în apă, a fost demult descoperită şi brevetată de nişte vrednici lucrători la Vinalcoolul din Brăila!

(Perpetuum comic ’89, pag. 65)

Vezi toată postarea

Balada lui Ilie de la sculărie

după o anecdotă cunoscută

Cică-ntr-o uzină dintr-un mic oraş 
a venit un lider din străinătate, 
gazdele cu dînsul se purtau gingaş, 
ca să-i intre-n voie, le făceau pe toate.

Vizitînd străinul secţiile lor, 
s-a oprit deodată şi cu bucurie 
arătă spre-un simplu, vîrstnic muncitor: 
Ăsta nu-i Ilie de la Sculărie?

Iar oficialii tare s-au mirat 
de această faptă, totuşi, peste poate, 
şi l-au pus pe listă neîntîrziat 
ca să plece grabnic în străinătate.

A ajuns la Roma c-un autobuz, 
după ce un vameş, fir-ar el să fie, 
fără ezitare cică le-ar fi spus: 
Ăsta nu-i Ilie de la Sculărie?

Iar la Roma, papa însuşi i-a primit, 
i-a tratat amabil cu-un pahar de apă 
şi era şi dînsul parcă fîstîcit, 
neştiind-o totuşi de unde s-o-nceapă.

Dar ca orice papă, a găsit un drum 
şi pe unul gureş, vocea lui mlădie, 
l-a-ntrebat cu-n tandru scîrţîit postum: 
Dînsul nu-i Ilie de la Sculărie?

Observînd acestea, cei îndrituiţi, 
care mersul lumii zilnic îl veghează, 
s-au simţit datornici, lui Ilie, bliţ 
să-i organizeze şi o mică pază.

Cînd erau la papa, Doamne, ce necaz, 
unul dintre paznici leşină afară, 
medicii de gardă îl făcură treaz 
şi motivul bolii toţi îl căutară.

„Poţi cumva şi nouă tu să ne explici 
cauza din care ai căzut în luptă?" 
„Domnilor, v-aş spune: cum stăteam aici, 
încordat în veghea asta ne-ntreruptă,

A trecut regina Angliei pe aci, 
cu-o suită mare şi cu protocoale, 
m-am retras în umbră, spre-a nu stingheri 
şi-am simţit genunchii cum îmi pică moale.

Cînd am auzit-o cu cît interes 
îşi întreaba Curtea că ar vrea să ştie 
cine-i bătrînelul purtător de fes 
de lîngă Ilie de la Sculărie".

21 august 1988,
Baia-Mare - Ciucea

(Perpetuum comic ’89, pag. 48)

Vezi toată postarea

Viaţă dulce

        Ce bine e să leneveşti în pat dimineaţa, măcar cu o jumătate de oră mai mult decît colegii de serviciu!
        Nevastă-mea, care lucra la aceeaşi instituţie, mă semna în condică dacă întîrziam. După-amiaza rămîneam la o bere sau două cu vreun coleg, apoi soseam acasă unde mă aştepta mîncarea caldă; nu mă atingeam de ea pînă n-o vedeam în farfurie, cu tacîmuri şi şerveţele curate alături.
        Copiii nu mă deranjau, nevasta îi lua în sufragerie să facă lecţiile cu ei iar eu puteam să moţăi în cameră, cu ochii pe un ziar sau pe un rebus.
        Şi viaţa era dulce - dulce!

        Dar, de la un timp, a trebuit să-mi schimb stilul de viaţă: mă trezeam cu o oră mai devreme să pregătesc de mîncare pentru copii, fiindcă nevastă-mea pleca în zori; apoi duceam copiii la şcoală după care alergam la instituţie să fiu punctual; acolo nu mă mai ascundeam după planşetă să citesc „Sportul" ci trăgeam tare la rezolvarea sarcinilor de serviciu
        După-amiaza trebuia să trec prin piaţă - aveam mereu o listă la mine pentru cumpărături - şi să iau pîine.
        Nu mai mergeam la bere că nu mai aveam cînd - trebuia să ajung repede acasă să le dau mîncare copiilor, să le cos cîte-un nasture sau să facem lecţiile, fiindcă nevastă-mea venea mai tîrziu.
        De ce renunţasem la viaţa mea dulce?
        Nu renunţasem, dar n-aveam încotro; nevastă-mea devenise şefa serviciului în care lucram...

(Perpetuum comic ’89, pag. 16)

Vezi toată postarea

Legea lui Dendriţoiu

        Cartier de blocuri. Iarna. Bucureşti. Cumplită iarnă.
        Caty Zbîrcă, o femeie singură, în jur de 34 de ani, ieşise să ducă gunoiul. Nu era urîtă Caty. Ochii albaştri, trişti, înaltă ca o trestie, dar cam botoasă. De meserie farmacistă. Fusese măritată în deceniul trecut cu un inginer de căi ferate. După o demnă despărţire, care se-ntîmplase acum 8 ani, Caty se mai împăcase de două ori cu inginerul. Ultima oară acum cinci ani. Probabil că de data asta despărţirea lor era definitivă. Dar păcat... Caty nu rodise, inginerul se apucase oarecum de băutură şi, acum, lui Caty îi făcea o curte discretă, nu marţială, un tînăr căpitan de artilerie care sta pe aceeaşi scară. Acum Caty Zbîrcă ieşise să ducă gunoiul. Se-ngîna ziua cu noaptea pe la ora patru cît era. Şi auzi atunci nişte ţipete. Era o pisică. O pisică nu mai mare de un pumn. O bestie de muiere căuta să verse pirsica dintr-o pungă de plastic, dar pisica se-agăţa cu disperare de plastic, aşa mică cum era şi cum sta atîrnată deasupra lăzii de gunoi.
        — Ce faci, doamnă? răcni Caty şi uită şi de inimă şi de gunoi, că ţîşni ca din praştie şi-i smulse pisica din mînă cu plastic cu tot.
        Aproape o îmbrînci pe mahalagioaică.
        — Ho! ţipă mahalagioaica.
        — Ce-ai cu pisica? ţipă Caty.
        — Din cauza ei, gemu mahalagioaica, copiii nu-mi mai învaţă, se joacă toată ziua cu ea şi-o să rămîie repetenţi amîndoi.
        — Bestie, gemu Caty şi-ntoarse spatele mahalagioaicei care rămase holbată şi, de ce n-am recunoaşte, acolo lîngă lăzile de gunoi din care mirosul nu voia să iasă, îngheţînd toată putoarea la cele circa minus 8—9 grade cît era.
        Astfel se întîmplă întîlnirea între Caty şi Miţa Pipiţa. De-atunci Caty nu mai fu singură. Încetă chiar să mai iasă cu căpitanul de artilerie şi simţi ceva ameliorări în starea ei generală.
        Singurele necazuri le-avea cu un motan roşu şi bătrîn, motanul Mişu, care era motanul scării, răsfăţat de toată lumea de pe scara aceea dintr-un bloc imens, într-un şi mai imens cartier de blocuri al capitalei române.

        Mişu venea şi mieuna, o chema pe Miţa Pipiţa. Miţa se fandosea ea pe lîngă uşă, dar fiind crudă încă pentru aşa ceva, Caty refuza, cel puţin deocamdată, să-l primească pe motanul Mişu în casă.
        Mişu era motanul Ploşniţarului, aşa era poreclit un tip scund, cu părul dat bine cu briantină, care locuise la parter şi umpluse la un moment dat cu ploşniţe toate apartamentele din jur. Pînă la Caty, care sta la opt, nu ajunseseră însă ploşniţele. Pe urmă Ploşniţarul se mutase, madam Miţa — desigur nu pisica — o cucoană grasă care sta la etajul întîi şi vindea borş, răspîndise vestea că Ploşniţarul sta acum în blocul de alături, la o femeie, o muncitoare-croitoreasă de la APACA şi faptul era plauzibil, acela fiind un bloc de garsoniere.
        Venise primăvara. Caty ieşise cu pisica afară. Pisica, foarte sperioasă, tot voia să intre-n bloc, Caty tot sărea şi o prindea în braţe, cînd intra cineva în bloc. Apoi se aşeză iar acolo şi păzea pisica. Şi sta şi privea. Pe banca de vizavi era căpitanul, care juca table cu un pensionar. Privindu-l pe căpitan cum joacă table, Caty se gîndea că totuşi e un tip prezentabil şi care merita să-l ia mai în serios. Dar tocmai cum era ea chinuită de acest gînd, apăru motanul Mişu. Era roşu, bineînţeles, un roşu de pisică, adică portocaliu, cu urechile mîncate în luptele cu şobolanii şi la ochi avea un vag început de jigodie. Unde mai pui că pe blană avea şi niscaiva furuncule. Asta o scîrbi nespus pe Caty, care se repezi, îşi prinse pisica şi alergă pe scări, urmată însă de motanul Mişu.
        Căpitanul n-o urmă, continuînd să joace table. El nu sesiză momentul psihologic şi continuă cu plăcerea minoră a tablelor.
        Motanul Mişu se lăsă păgubaş, coborî scările blocului şi prin uşa deschisă ieşi la soare. Se tolăni şi-ncepu apoi să se tăvălească în praful mărunt de pămînt primăvăratic abia liberat de sub năpasta iernii.
        Iar căpitanul, chiar acolo lîngă Mişu, era încîntat. Reuşise să-l scoată pe pensionar cu două puluri şi întorsese linia în favoarea lui. În partidă reduse astfel handicapul de la 0—2 la 1—2. Făcu apoi un marţi şi cîştigă cu 3—2, ceea ce fu o nouă confirmare a legii lui Dendriţoiu, lege cunoscută de mai toţi jucătorii de table şi care sună astfel: dacă într-o partidă în care eşti condus cu 2—0 faci o linie, cîştigi atunci toată partida, fiindcă mai faci două.
        Este o lege care a fost descoperită puţin după începutul secolului nostru de un celebru, pe-atunci, tablagiu brăilean, şi-n semn de recunoaştere F.M.T.-ul, adică Federaţia Mondială de Table, îi recunoscu lui Ion Dendriţoiu legea şi îi dădu acesteia chiar numele lui.
        Căpitanul ştia legea, motanul Mişu n-o ştia şi nici Caty Zbîrcă şi cu pisica ei. Aşa-i: fiinţele nu se-ntîlnesc atunci cînd nu cunosc aceleaşi legi.

(Perpetuum comic ’88, pag. 56)

Vezi toată postarea