Omul pe care nu l-a putut recruta

         Bătrînul marinar şedea în fotoliu lîngă foc, ţinînd în gură o pipă lungă. Nepoţii, aşezaţi pe scăunele, îl priveau cu dragoste. Fiindcă îşi scoase pipa din gură, ei ştiau că se pregătea să le povestească ceva hazliu. Şi erau nerăbdători să-i asculte istorisirile.
        — Războiul nu e nici complicat, nici greu de înţeles, spunea el. Ceea ce ai de făcut este pur şi simplu să pui mîna pe o armă şi să ucizi oameni. Dar străbunicul vostru, tatăl meu, nu putea fi deloc convins să facă asta. El era prea deştept pentru generalii şi ofiţerii săi. Ei nu l-au putut recruta. Era în timpul războiului „pentru purificarea virtuţii". Aşa numise Preşedintele Wilson primul război mondial din 1917. Asta se întîmplă cu mult timp înainte ca voi să vă naşteţi. Străbunicul vostru era tînăr, chipeş şi puternic. După ce l-a examinat, doctorul a declarat că este cel mai zdravăn din toţi băieţii acolo de faţă. După vizita medicală, l-au îmbăiat, l-au îmbrăcat în uniformă şi i-au dat o puşcă.
        „Ei, acum eşti bun de plecare" i s-a spus.
        „De plecare unde?" a întrebat el.
        „La război, desigur, ca să împuşti inamicul!"
        „Cine ar putea fi duşmanul meu? întrebă din nou tatăl meu. Dacă vă aşteptaţi să împuşc pe cineva, trebuie să ştiu şi eu pe cine. Cum îl cheamă? Este căsătorit? Este flăcău? Care-i meseria lui? Are copii? Altfel, nu-l pot omorî."

        Obiecţiile tatălui meu erau logice şi ofiţerii n-au putut să nege acest lucru.
        Aşa că au recurs la dosarele cu numele soldaţilor inamici şi au ales pe unul pe care să-l omoare tata. I-au oferit date complete despre el şi i-au furnizat chiar şi o fotografie. I-au permis să le ia acasă şi să le studieze atent.
        „Cînd îţi vei însuşi datele suficient de bine, ca să recunoşti duşmanul, prezintă-te să te trimitem pe front, ca să-l împuşti", i s-a spus.
        Cîteva zile mai tîrziu, străbunicul vostru s-a întors şi le-a spus că el nu va putea să-l împuşte pe acel om, pentru că, după părerea sa Otto Schmidtz (acesta era numele duşmanului) era omul cel mai bun din lume. După ce i-a citit dosarul, el i-a devenit foarte drag. Nici vorbă să-i fie duşman. În plus, avea o soţie şi trei copii. Avea un atelier de reparat biciclete, cînta la vioară în timpul liber şi chiar şi din gură. Nu, în nici un caz nu-l putea omorî pe omul acela!
        Generalul nu-l putea blama pe tata. S-ar putea spune că era chiar impresionat de vorbele lui.
        Generalul s-a dus din nou la dosare şi le-a cercetat un timp. Apoi s-a întors, ţinînd în mînă un dosar pe care i l-a dat tatei să-l studieze. „Acesta este Oscar Finkle, un porc desăvîrşit. Orice om ar fi fericit să-l împuşte" i-a spus el.
        Străbunicul vostru a luat datele acelui Finkle şi le-a studiat cu grijă. Tipul era într-adevăr un porc. Îşi petrecea tot timpul şi-şi cheltuia toţi banii în cîrciumi şi în locuri deocheate. În fiecare noapte îşi bătea nevasta şi copiii. Uneori fura bani de la nenorociţii de cerşetori orbi. Era zgîrcit, nervos, necinstit şi brutal.

        Peste trei zile, tatăl meu se întoarse la general şi-i spuse: „Acesta este fără îndoială un nemernic. Merită să fie omorît pe loc. Nu văd de ce nu l-aş ucide."
        „Ei, bravo!" răspunse generalul. „Ia-ţi arma şi du-te pe front şi împuşcă-l imediat."
        „Un moment" zise tata. „Chiar cel mai josnic ticălos are dreptul să fie tratat în mod cinstit. Iată de ce i-am trimis o scrisoare ca de la om la om. M-am gîndit să-i mai dau o şansă. Dacă la capătul a şase luni nu-şi îndreaptă purtarea, îl voi împuşca fără cel mai mic regret."
        Poziţia tatălui meu era corectă şi generalul n-a avut încotro a trebuit să fie de acord cu el. Aşa că tata s-a dus acasă şi s-a pus pe aşteptat.
        Unul din nepoţii marinarului, un puşti cu ochii albaştri, îl întrebă: „Şi s-a îndreptat omul acela rău?"
        „Nu era omul care să se îndrepte" răspunse bunicul. „Patru luni mai tîrziu a alunecat pe treptele unei cîrciumi şi şi-a rupt gîtul. Era, ca de obicei, beat cui."
        „Şi ce-a făcut străbunicul atunci?" a mai întrebat copilul.
        „Ce putea face? Nu poţi împuşca un om mort, nu-i aşa? Aşa a scăpat tata de război."

În româneşte ELISA MADOLCIU

(Perpetuum comic ’85, pag. 252)

Vezi toată postarea

Zgîndăreala delicată

        Toate situaţiile sînt de o delicateţă fără margini; nu există moment care să nu fie de cotitură; într-o clipită, omul care nici nu visa aşa ceva poate nelinişti opinia publică sau poate supăra vreo Structură sau poate face să rezulte de undeva că şi-a exprimat îndoiala în Eforturi. Dacă aş scrie exact ce gîndesc despre gîndacul de Colorado, ar putea să reiasă că i-am jignit fără voie pe taxatorii pensionari care mai sînt şi filatelişti sau pe producătorii de halebarde paşnice de carton pentru dezvoltarea Operei contemporane.
        Cum ar trebui să scriu pentru ca fiecare propoziţie să fie în spiritul zilei de azi şi chiar al celei de mîine, cînd scrierea mea fiind publicată nu voi mai putea reface nimic din ea (asta ar cere cel puţin puteri de prooroc)? Cum să fac ca şi la întrebarea „Cît e ceasul?" să dau un răspuns pozitiv? Este necesar, fără îndoială, un curaj continuu, trebuie să ai putere de a te lua de piept cu alţii ca şi de a-i demasca — şi toate acestea în spiritul timpului!
        Eu, ştiţi, de mult intenţionez să trimit o SCRISOARE REDACŢIEI cu scopul de a contribui şi eu, însă... pînă acum nu mi-a reuşit. De aceea, anunţaţi-mă dacă merge să scriu aşa, ca în exemplul de mai jos, iar eu am să alcătuiesc apoi, în numele dumneavoastră, o SCRISOARE REDACŢIEI în acest mod (dacă e bun), ca să nu avem probleme, nici dumneavoastră nici eu.

        Exemplu:

        „Acum cîtva timp, a apărut un fenomen care e! El, fără îndoială, o să, însă acestui fapt trebuie să ne! La aceasta au reacţionat deja toţi cei care sînt, şi cu această ocazie au spus că, au declarat fără îndoială că e vorba de, şi că or să se străduiască să nu mai apară aşa ceva sau ceva asemănător! E clar că aici e vorba, ori ce s-ar spune, de, aşa încît n-ar trebui, în aşa măsură, să ne! De toate acestea nu trebuie să ne îndoim nici o clipă, doar dacă sau în măsura în care, dar şi în acest caz se poate spune ce e necesar, însă e mai bine să sperăm că nu vom fi siliţi să!
        Deoarece: ne stăruie încă în memorie cînd a, şi asta ar trebui tuturora să le fie! În societate, însă, mai întîlnim şi ceea ce, iar toate acestea se, pe de-asupra, consideră ca fiind! Astfel de exemple sînt fără îndoială, însă din fericire nu sînt prea dese, mai ales la cei care. Cînd ne gîndim la toate acestea, e greu să ne eliberăm de sentimentul de, dar schimbările arată tendinţa spre! Cu toate acestea, putem considera că, ceea ce nu înseamnă că nu e absolut obligatoriu să ne sprijinim pe, pentru că aceasta e una dintre cele mai sigure metode de a, chiar dacă nu e vorba de, ci numai, ca în acest caz, despre.
        Deci: chiar dacă ne aflăm în, noi oricum o să ne, iar aici nu avem nevoie de nişte, ci soluţia se află în, ceea ce ar trebui să fie clar chiar şi pentru!"
        E bine? Se poate, mmm? Lucrurile sînt clare, se simte ideea de bază, iar textul e, cu toate acestea, eliberat de elementele periculoase aşa cum sînt numitele „aluzii", adică faptele nefolositoare care pot numai să atragă Consecinţe, înţelegeţi, eu sînt devotat cu trup şi suflet lucrurilor pozitive, însă, cu toate acestea, nu-mi reuşeşte mereu să vărs lacrimi în faţa fiecărei comunităţi locale, iar asta mi s-ar putea imputa tocmai pentru a sublinia însăşi lipsa de devotament sau mai ştiu eu ce, ceea ce nu mi-ar fi chiar plăcut. De aceea, prefer să nu fac (aluzii); textul provoacă probleme numai atunci cînd i se (adaugă faptele nefolositoare), pentru că şi aşa ele s-ar adăuga numai cu ajutorul iscusitelor (metode ca „unii sînt vinovaţi", „sînt cunoscuţi cei răspunzători"). Ei? Să continui? Credeţi că nu...?

În româneşte de VERONICA ZAVU

(Perpetuum comic ’85, pag. 250)

Vezi toată postarea

Aţi greşit numărul

        Am reuşit să prind numărul abia atunci cînd apa mi-a ajuns pînă la genunchi.
        — Alo!... Ajutaţi-mă! am strigat în receptor.
        — Ce-aţi păţit? se auzi o voce curioasă de femeie tînără, la celălalt capăt al firului.
        — M-a inundat! Pentru Dumnezeu, trimiteţi urgent un meşter!
        — Adresa dumneavoastră, ceru cu glas netulburat interlocutoarea mea, scoţîndu-mă din sărite.
        — Nu am timp de discuţii! Mişcaţi-vă, vă rog, mai repede!
        — Dar spuneţi-mi o dată, unde locuiţi?
        M-am scuzat grăbit şi am început să spun încîlcit unde locuiesc.
        — Apa mi-a ajuns pînă la gît! am avertizat-o în încheiere.
        — Ştiţi să înotaţi uşor şi liber ca peştele?
        — Nu ştiu să înot deloc! i-am răspuns îngrozit.
        — Aveţi televizor? S-a interesat ea.
        — Se află în faţa mea. Însă nivelul apei creşte cu repeziciune. Aveţi în vedere că, pînă soseşte meşterul dumneavoastră, apa poate să umple tot apartamentul. Ce mă fac?
        — Televizorul probabil că se va defecta.
        — Salvaţi-mi măcar viaţa!
        — Alo! Alo! Ce-i cu dumneavoastră? Am crezut că v-aţi înecat deja. Divanul pluteşte?
        — Nuuu! Plutesc vasele din bucătărie.
        În acel moment mi-am pierdut echilibrul şi am zbierat:
        — Mă înec!
        — Apropo, soţia dumneavoastră are, probabil, căciuliţă din blană de sobol? Are? Păcat de ea! mă compătimi sincer aceeaşi voce feminină, continuînd să întrebe: Are, desigur, şi blană de nurcă?
        Cînd am strigat disperat „salvaţi-mă!” ea a spus grăbită:
        — O clipă, să trec altcuiva receptorul.
        Se auzi vocea unei femei mai în vîrstă:
        — Ce necazuri aveţi? Povestiţi-mi în ordine tot ce vi s-a întîmplat.
        I-am povestit amănunţit totul, încercînd cu toate puterile să mă menţin la suprafaţa apei.
        — Vai! Vai! Ah! Sărmanul! spuse ea.
        Ascultîndu-i vorbele de compătimire, simţeam că turbez de indignare.
        — În concluzie, mă ajutaţi sau nu? am urlat eu.
        — Aşteptaţi un moment să vorbiţi cu şefa noastră.
        În suflet mi se aprinse speranţa că îmi vor veni în ajutor. Receptorul preluase a treia voce de femeie, şefa lor.
        — Salvaţi-mi viaţa, stimată şefă, am reuşit s-o rog, cufundîndu-mă în apă.
        — La ce vă gîndiţi în aceste clipe? La familia dumneavoastră? se interesă şefa.
        — Da, la ei mă gîndesc. Dar ce importanţă are la ce mă gîndesc eu?
        — Da...! se dumireşte şefa vorbind colegelor.
        Se vede treaba că în spatele ei stăteau încă multe fete care doreau să vorbească ceva cu mine. Aud cum se ceartă între ele.
        Apa m-a ridicat şi acum ating tavanul cu capul. Pierzîndu-mi aproape cunoştinţa, mi-am adunat ultimele puteri şi-am şuierat în receptor toate cuvintele injurioase pe care le ştiam.
        Telefonul amuţi pentru un timp, apoi se auzi o voce indignată:
        — De ce înjuraţi? Telefonaţi unde trebuie! Aţi greşit numărul! Aici e coaforul.

În româneşte de MIHAILO MIHAILIUC

(Perpetuum comic ’85, pag. 248)

Vezi toată postarea

Papirofobia

        Nu, vă rog, domnule doctor... Nu vreau nici o reţetă, nu-mi scoateţi fişa, nu notaţi nimic. Pentru că altfel plec.
        Aşa i-am spus psihiatrului, care părea că a înţeles rugămintea mea pentru că făcu să dispară imediat de pe birou formularele pentru reţete şi fişele, pregătindu-se să mă asculte. Atunci i-am vorbit.
        — Vi s-a mai prezentat vreun caz de papirofobie? Adică groaza de hîrtie. Ştiu că e un caz rar, dar ştiu, de asemenea, că pentru a mă ajuta trebuie să fiu sincer cu dumneavoastră.
        Nu ştiu exact cînd a început. Dar prima reacţie, ceea ce putem numi prima traumă, am avut-o într-un bar cînd mi s-a adus nota de plată. Ştiam precis ceea ce consumasem: două chiftele a 1,50 peso chifteaua, deci, după Picatoste, am consumat de trei pesos. Şi pe acea blestemată notă scria 3,50 pesos. E adevărat că ospătarul mi-a spus că era o mică greşeală a casierului, dar nu m-am putut abţine şi m-am înfuriat.
        A doua zi m-am dus la magazin să fac cîteva cumpărături. Vînzătorul care m-a servit, pe măsură ce verifica fiecare articol ales, nota preţul pe o hîrtie, după care calcula, cu grijă, totalul. Am crezut că era bonul pe care trebuia să-l prezint la casă. Dar nu. El îmi dădu numai pachetul cu cumpărături. Cînd m-am dus să plătesc, casiera notă din nou pe o hîrtie fiecare articol în parte cu preţul respectiv şi apoi adună în timp ce în spatele meu se alertau vreo 20 de clienţi, făcîndu-mă să mă simt vinovat. Încasă banii şi îmi întinse de data aceasta un bon mai mic. Crezui că se terminase şi dădui să ies. Dar alt vînzător mă prinse pur şi simplu de guler şi-mi pretinse bonul de la casă. I l-am dat. Începu să verifice încet şi cu atenţie preţul fiecărui articol cumpărat, care era trecut pe bonul de la casă După aceea am plecat. Cînd parcursesem vreo 50 metri, am auzit că mă strigau insistent. M-am întors şi am primit primul bon cu suma totală care trebuia, ziceau ei, să rămînă la mine. Doctore, eu întotdeauna am fost un tip echilibrat, dar cînd l-am văzut pe vînzător cu bonul în mînă, am luat hîrtia şi am rupt-o bucăţele. Am început să cred că nu stau prea bine cu nervii.
        Pînă foarte de curînd, nu mă deranja ceea ce făcea vînzătoarea cînd mă duceam să cumpăr cîte un pui pentru regimul soacrei mele. Dar pornind de la experienţele pe care vi le-am povestit, a început să mă deranjeze că avea pe tejgheaua de marmoră trei carneţele de culori diferite şi o foaie de hîrtie în pătrăţele. Tot ceea ce cumpăram trebuia să noteze pe fiecare carneţel în parte şi, la sfîrşit, pe foaia în pătrăţele. Toate acestea cu o încetineală insuportabilă şi cu o faţă de savant interesat în descoperirile cele mai importante. Şi înainte de a-mi da puiul, făcu nişte semne cabalistice pe carneţele. Ieşind din magazin, am observat că aveam un tic nervos la ochiul stîng şi că îmi tremurau mîinile. Dar nu dădui faptului prea multă importanţă.
        Ziua următoare cînd m-am dus la servici cu legitimaţia şi ecusonul în piept, am suferit primul impact psihopatic. Mi s-a spus că, din ordinul serviciului personal, trebuia să scot un bilet de intrare la poartă. Un permis. Altă hîrtie. M-a durut foarte tare că portarul, care mă cunoştea de 20 de ani, m-a întrebat cum mă numesc, pentru a-mi completa permisul. I-am răspuns Tutancamon. Atunci, furios, mi-a spus că mă numesc Martinez, de la etajul V şi că el mă cunoaşte foarte bine. Cu toate acestea îmi ceru şi buletinul de identitate. Mi-a eliberat permisul. Am urcat şi am rămas opt ore lucrînd cu hîrtii. Aşa că, la plecare, am uitat permisul de intrare sus. Şi nu m-au lăsat să părăsesc întreprinderea. A trebuit să urc cinci etaje pe scări, pentru că liftierul îşi terminase serviciul, şi să semnez eu însumi că îmi dau voie să plec.
        Începînd din acel moment, am fost efectiv turbat. M-am gîndit că un clorodiazepoidol îmi va face bine şi m-am dus la farmacie. Farmacista, cu surîsul pe buze, îmi explică amabil că nu-mi poate vinde medicamentul, pentru că nu aveam reţetă. I-am cerut atunci un plic cu ceai de tei. Deschise un sertar, scoase o hîrtie, altă hîrtie, doctore! şi trecu preţul plicului cu ceai de tei pe care-l scăzu din totalul anterior şi puse cifra exactă a contravalorii pliculeţelor cu tei care rămîneau în inventar pînă la sosirea unui nou client, operaţie care a durat 10 minute.
        Ajuns aici, am simţit nevoia unor antinevralgice. I le-am cerut şi ea a repetat operaţia. S-a dus pînă la sertar, l-a deschis, a scos de-acolo o hîrtie şi a scăzut cele 20 de tablete pe care i le cerusem din totalul de 580 care apărea la sfîrşitul listei. Mai trecură alte 10 minute cu această operaţie. Se apropie de galantar, scoase un bloc, un bloc de hîrtie, doctore, şi notă pe el preţul pliculeţului cu tei şi a celor 20 de antinevralgice. Făcu totalul şi îmi spuse cît trebuie să plătesc, l-am dat fix pentru că mă avertizase că nu are mărunt şi i-am cerut apoi politicos doctore, ţi-o jur, să-mi împacheteze pastilele. Mi-a răspuns rîzînd:
        — Să le împachetez? Cu ce? Dacă n-avem hîrtie!

Traducere de DOINA LINCU

(Perpetuum comic ’85, pag. 248)

Vezi toată postarea

De ce îmi părăsesc ferma

        Vai de mine! Dar fermierii ăştia sînt nişte tipi absolut minunaţi: mă refer la cuvintele pe care le folosesc şi la educaţia pe care o au!
        Nu mi-am dat seama de acest lucru decît de curînd, cînd am renunţat la postul meu de profesor universitar şi m-am mutat într-un mic colţ de ţară, amenajîndu-mi o fermă.
        Nu am mai avut de-a face cu o fermă de pe vremea cînd eram copil, acum mai bine de cincizeci de ani. Sînt absolut uluit de schimbările petrecute! Nu sînt suficient de instruit pentru aşa ceva. O să trebuiască să mă întorc la oraş.
        Iată cum stau lucrurile: acum cîteva zile am cumpărat o sticlă cu otravă contra gîndacilor de grădină, iar pe etichetă scria: „Antidotul acestei otrăvi este un emetic alcalin, urmat de un febrifug emolient!" Închipuiţi-vă o nevastă de fermier strigînd din baie: „William! Copilul a mîncat cremă de ghete! Adu-mi repede un emetic alcalin, iar după aceea un febrifug emolient." Iar fermierul probabil că va răspunde: „S-a făcut. Ţine copilul cu grijă. Ridică-l cu un stivuitor." Ăsta-i un alt cuvînt întîlnit pe etichetele fermierilor: „stivuitor". Instrucţiunile pentru folosirea seminţelor grăiesc astfel: „Manipulaţi cu grijă şi luaţi cu ajutorul unui stivuitor." Pînă acum credeam că stivuitorul este o prăjitură franţuzească. Dar s-ar părea că nu e...
        Oricum, trebuie să ai de toate într-o fermă. De aceea, am de gînd să-mi iau măsuri ca să cer şi eu două bucăţi.
        Acest nivel ridicat de educaţie — vreau să zic această necesitate de cunoaştere a termenilor de specialitate — îngreunează situaţia cuiva care nu se pricepe şi care vrea să se apuce să-şi îngrijească singur casa şi grădina. Vedeţi, într-o fermă totul se face pe baza indicaţiilor tipărite, fie sub formă de mici manuale, fie ca bucăţi de hîrtie care vin odată cu pachetul, sticla sau învelitoarea respectivă.
        Cînd m-am mutat la fermă, unde voiam să mă stabilesc odată pentru totdeauna, m-am gîndit să încep prin a sădi copaci în jurul casei, pentru umbră. Din cîte îmi mai aduceam aminte din copilărie, credeam că firesc ar fi să pun molizi, pini şi brazi — orice specie de brazi. Dar s-ar părea că n-au aşa ceva. Manualul zice: „Cea mai plăcută umbră în jurul casei se poate obţine prin plantarea unei centuri de conifere de jur împrejur". Nu vreau aşa ceva. Tot ce-mi mai amintesc despre conifere, dacă cumva folosesc bine cuvîntul, este că odată intrate în tăbliile unui pat sau în pereţii unui şifonier, singurul lucru pe care-l mai poţi face este să le arzi. Bineînţeles, poţi folosi otrava, orice tip de unguent sau emolient, dar rareori dă rezultate. Coniferele pot fi ridicate cu ajutorul unui stivuitor, unul cîte unul, dar îţi ia o groază de timp. Manualul spune: „Dacă sînt plantaţi de tineri vor creşte cu rapiditate." Nu mă îndoiesc de acest lucru, dar mulţumesc, n-am nevoie.
        Acelaşi manual sugera că, dacă o centură de conifere nu poate fi realizată, aceeaşi umbră plăcută o poţi obţine acoperind loggia cu eucalipţi. „Loggia" îmi este un cuvînt nou, deşi bănuiesc ce înseamnă. Dacă ar fi după mine, eu doar aş vărui-o.

        Deja mi-am dat seama că grădinăritul merge mînă-n mînă cu săditul copacilor. Nu înţeleg cuvintele. Ce ziceţi de asta: „Nitraţii pot fi folosiţi din belşug pentru plantele leguminoase"... „la vremea închiderii caliciului, fiţi atenţi la curculionide...", „aduceţi-vă aminte că ranunculus este prietenul grădinarului...", „dintre păsări, caprimulgidele sînt cele mai valoroase, căci bătăile lor de aripi îndepărtează larvele..." etc. S-ar părea că fermierii înghit acest tip de limbaj, paragraf cu paragraf.
        În prima zi de grădinărit era un bătrîn care lucra pe un lot învecinat cu al meu şi l-am întrebat cum crede că va fi vremea. În zilele tinereţii mele, un astfel de bătrîn ar-fi spus: „Ei bine, domnule, dacă norii s-ar da oleacă la o parte din calea soarelui, cred că s-ar face vreme bună". Dar acest bătrîn n-a grăit aşa. El a zis: „Primul lucru pe care l-am făcut de dimineaţă a fost să mă uit la barometrul aneroid şi există cu siguranţă o arie de presiune barică scăzută. Mi-am pus în gînd să semăn nişte antirrhium în dimineaţa asta, dar cred că n-am s-o fac".
        „De ce nu?" l-am întrebat.
        „E prea multă umiditate. Trebuie să fiu foarte atent la coeficientul de umiditate înainte de a mă apuca să sădesc antirrhium. O să mă ocup de ceva mai gelatinos".
        Gîndiţi-vă: bătrînul se scoală din pat şi chiar înainte de a-şi trage pantalonii pe el, se uită la barometrul său aneroid. Voiam să-l întreb ce va sădi în locul antirrhium-ului, dar m-am răzgîndit. Nu era nevoie. Ştiam ce-o să-mi spună. Ar fi început să facă toate acele lucruri care se află în manualele de gospodărie şi grădinărit, sau pe pacheţelele de seminţe şi pe care eu unul nu le înţeleg. De exemplu, s-ar pune să întocmească un „pat de compost". Nu mă întrebaţi ce-nseamnă. N-am nici o idee, doar că se spune că e un lucru pe care-l faci privind cu un ochi spre viitor. „Apa cu clăbuci de săpun, lăturile şi tot felul de resturi de la bucătărie, aruncate pe patul de compost îl păstrează într-o formă bună". Sună destul de murdar. Sau dacă bătrînul nu şi-a întocmit nici un pat de compost, atunci s-ar putea să-şi petreacă vremea tratînd solul cu nitraţi, fosfor sau cenuşă bazică. Ce sînt toate astea? Nu ştiu. De unde se procură cenuşa bazică? Habar n-am. Apoi, după ce bătrînul a terminat de făcut acest lucru ar putea să se ducă să-şi sădească în grădină, ce credeţi? — salată, ridichi şi altele de acest fel? În nici un caz. Nu se mai găsesc de loc. Va sădi antirrhium, după cum am mai spus, scapies şi cuspis, pe un răsad de azbest şi scrofuloză. Acestea sînt cuvintele de pe pacheţele, atît cît mi le pot aminti.
        În privinţa grădinăritului, asta-i situaţia: sînt complet pe dinafară. Nu înţeleg termenii.
        „Cînd grădina e gata — sugerează manualul, se mai poate face o ultimă intervenţie prin amenajarea unei alei din dale, cu saxifraga plantată în interstiţiile dintre dale şi apoi creînd o pergolă de-a lungul aleii". Mulţumesc, nu e nevoie.
        Alt lucru după care tînjeam, atunci cînd m-am întors la viaţa de fermier, după cincizeci de ani de absenţă, era citirea ziarelor pentru fermieri. Ele au fost parodiate de zeci de ori de către şmecherii de la oraş — ştiu acest lucru — dar farmecul lor rezistă. Erau veşti personale, care glăsuiau astfel: „Ed Callagher a fost noaptea trecută la oraş şi spune că îşi vinde făina de toamnă. Bună treabă, Ed!" sau ştirile sociale de genul „Domnişoara Possie Ciuboţica-cucului, de la ferma Price s-a întors acasă după o şedere de trei zile la oraş". În locul acestora, acum se citeşte: „Una dintre cele mai graţioase nunţi ale sezonului a fost cea a domnişoarei Poinsettia Primula celebrată la ferma familiei, Bagnolia, fericitul mire fiind dl. Earl Be Benture, din Wall Street. Ceremonia, la care a oficiat reverendul Bray, a avut loc în aer liber, sub o pergolă, oaspeţii fiind adunaţi în loggie, împodobită cu decoraţiuni florale executate din bubiscus, rabies şi arunculus în floare. Imediat după ceremonie, fericitul cuplu a plecat într-un voiaj de nuntă pe Canalul Panama".
        Îmi face impresia că nu prea conversez cu vecinii mei. Nu pot. Unul dintre ei, un tînăr fermier din apropiere, a trecut pe la noi zilele trecute să mă întrebe dacă pot să-i împrumut un şubler ca să-şi repare seismograful şi am stat puţin de vorbă. Mi-a vorbit despre suprarealism, de care spunea că este pasionat în ultima vreme; mi-a vorbit şi despre metempsihoză, apoi a deviat spre politica externă.
        Nu, nu. Va trebui să mă întorc la oraş şi să învăţ o grămadă de lucruri şi să mă documentez despre alcaloizi, barometre şi stivuitoare. Altminteri n-am ce căuta la ţară; cel mult să mă retrag în grădina unui restaurant. E mult mai uşor.

În româneşte de RADU SĂNDULESCU

(Perpetuum comic ’85, pag. 245)

Vezi toată postarea

Fildeş în Kenya

        Kenya în voiaj organizat. Cunosc Kenya; am străbătut-o de multe ori, cu treburi. Pot deci s-o neglijez puţin, ca să-mi observ compatrioţii. Încep din avion: un DC 8, vechi, dar care zboară la 10000 m., cu 900 km/oră, ca şi celelalte. Totuşi, în grupul nostru s-a infiltrat un freamăt de deziluzie tehnologică. Cineva spune că se aştepta la un DC 10, dînd lămuriri că DC 10 este ultimul strigăt; îl cunoaşte de parcă l-ar lua în fiecare dimineaţă ca să meargă la serviciu. Un altul s-a întors, cică, din Hong Kong cu Jumbo. Cuvîntul Jumbo dezlănţuie o cotcodăceală festivă: unul a fost cu Jumbo în Mexico, iar un al treilea a luat Jumbo spre Caraibe.
        Traversăm o zonă de turbulenţă: trebuie să ne punem cordoanele, îndată, apoi un gol de aer. O clipă de tăcere înspăimîntată, după care cineva spune că acest gol de aer e floare la ureche faţă de cel de „atunci", dintre Calcutta şi Bombay. Pornesc discuţii aprinse asupra golurilor de aer, fără să se poată stabili care dintre toţi l-a experimentat în chip mai impresionant şi la latitudini mai exotice. Eu fac un „test", distrîndu-mă să povestesc cum, survolînd un canyon în Colorado, din cauza unui gol de aer, fotoliile au ieşit din buloane şi am ajuns cu toţii lipiţi de plafon. Dar nimeni nu-şi adună gîndurile, nimeni nu ascultă cum a fost cu golul de aer al altuia, deoarece fiecare îşi revede mental golul său de aer, exact cum se întîmplă cînd se spun anecdote, fiecare fiind nerăbdător să-şi plaseze anecdota lui.
        După şapte ore de zbor, în care timp nimeni n-a avut ideea să citească o carte, sau să moţăie, sau pur şi simplu să stea liniştit, avionul nostru aterizează la Mombasa; la saltul uşor al roţilor, izbucnesc mici aplauze. Mă uit la cei ce iau un Jumbo aşa cum iau tramvaiul de centură, la veteranii golurilor de aer, la navetiştii Caraibelor sau ale Insulelor Seychelles; aplaudă toţi, cu uşurare de neofiţi, iar cineva admite că, la urma urmei, şi DC 8 aterizează bine. Interfonul repetă că trebuie să rămînem aşezaţi la locurile noastre pînă la oprirea definitivă a aeronavei, dar în timpul rulării coridorul s-a şi umplut de lume care se înghesuie să coboare, ca în tramvai...
        Suflul cald al Africii Ecuatoriale ne loveşte la ieşirea din „anotimpul" presurizat realizat în avion. Dar imediat încep confruntările cu alte „prime impresii" de cald: la Ceylon, la Barbados, în Canare etc. Se discută despre cald uscat, cald umed, cald înnăbuşitor, cald ventilat. Cred că nici un alt turist nu vorbeşte ca italianul în timpul unui voiaj, despre voiajurile precedente.
        Hotelul cu acoperişul său de paie, plaja cea orbitoare, bărcile cu balansiere aşezate pe apă ca nişte enorme insecte, marea cu albastrul ei intens şi ale cărei valuri se sparg în larg la bariera de corali... Dar nu este vreme de degustat emoţiile; doamnele se pun îndată în mişcare, începînd marile manevre ale sutienului: adună şi reaşează tot „conţinutul", reînnoadă panglicile, ca să se prezinte bine...
        Ar mai fi cazul să le avertizăm că soarele de aici se deosebeşte radical de cel de pe plajele de acasă şi că în zece minute pot ajunge la „departamentul de arsuri grave". Dar fiecare din aceste doamne se socoteşte depozitara adevărului în materie de creme protectoare şi nu ţine seama că uleiul poate servi şi la prăjit...

        Salvarea este de ordin meteorologic: se înnorează şi plouă! Consternare! Directorul hotelului ne spune că bătrînii băştinaşi nu-şi mai amintesc de o iarnă asemănătoare: ne apropiem de Crăciun, o înseninare, două ore de ploaie, o rază de soare, apoi iarăşi apăraie. La întoarcere, se va putea povesti că, pentru prima oară în Istoria Ecuatorului, în anotimpul ploilor mari, s-a produs această ploaie mică şi că noi am fost de faţă. Cineva care a telefonat familiei la Milano ne înştiinţează că acasă ninge şi e frig cumplit; cel puţin, aici, ploaia e caldă ca la duş.
        A apărut totuşi o complicaţie: apa aceasta, umiditatea, au deşteptat ţînţarii anofeli; sînt în ţară, la Mombasa, cazuri de malarie. Da, dar aici, la malul mării este vînt şi anofelilor nu le place vîntul; da, dar noaptea trecută m-a ciupit o lighioană: ia să vedem, doamnă! Nu, nu, este o ciupitură de ţînţar, dar de ţînţar normal. Totuşi, prudenţă! Este mai cuminte să luăm chinină. Da, dar în ce doză? Unul spune că trebuie luată o jumătate de pastilă pe zi; altul susţine că e mai bine dacă iei dintr-odată două pastile, o dată pe săptămînă. Iar altul că o zi da şi una nu. Ca întotdeauna, apar şi se preconizează tratamente „personale", sugerate fie de un prieten vînător de bivoli, fie de un altul care avea 42° febră şi care nu s-a salvat decît cu o jumătate de sticlă de whisky pe zi.
        Ficaţii sînt zguduiţi din ţîţîni de nemaiauzite doze de chinină, după care se înghit hepatoprotectoare cu pumnul. Dar nu moare nimeni. Continui să-mi studiez tovarăşii, regăsind rolurile fixe descoperite în precedentele mele voiaje „charter".*
        Iată-l pe cel care, la o oră după sosire, s-a şi documentat: unde se schimbă valută mai avantajos, care sînt orariile mareelor; ştie şi, că, dacă orizontul se întunecă în punctul acela, o să plouă, iar dacă este întunecat în cealaltă parte, o să fie vreme frumoasă.
        Apoi este perechea care face doar ce-i convine: este mereu în întîrziere şi în unanimitate stîrneşte dezaprobare şi antipatie. Mai sînt prezenţi şi soţii tineri, el cu aparatul de filmat şi alte două aparate fotografice de gît, precum şi cu punga plină cu role de film şi exponometre. Dînsa ar vrea să meargă în cutare loc, sau să facă cutare lucru, dar nu poate, fiindcă trebuie să fie mereu la dispoziţia soţului care o încadrează cînd din profil, cînd din trei sferturi, cînd cu capul răsturnat pe spate.
        S-a pornit din plin şi căutarea de scoici, pe care doamnele cele mai sensibile chiar au deprins să le buşească de douăzeci-treizeci de ori de pămînt, „ca să omoare dihania dinăuntru". Febra „suvenirurilor" face să se nesocotească cruzimea:, cineva a străpuns un peşte rotund şi-i filmează agonia, apoi — întrucît peştele se mişcă tot mai puţin — îl aruncă din nou în apă, ca să se învioreze, după care reia filmarea.
        Cînd nu este soare, se fac cumpărăturile; un grup de italieni în străinătate constituie totdeauna un spectacol de zile mari atunci cînd pornesc la shopping. N-are nici unul curaj să se ducă pe cont propriu, dar intră pe rînd, luptînd pentru aceleaşi preţuri. Un obiect, care a trecut neobservat în vitrine sau pe rafturile magazinului, capătă fulgerător interes îndată ce unul dintre ei l-a cumpărat şi-l arată celorlalţi. Îndată, cu toţii vor să ştie unde l-a găsit, cu cît l-a plătit şi dacă se mai găsesc asemenea obiecte în acea prăvălie.
        Se cumpără „suveniruri" de abanos care, la Milano, costă mai puţin, fiindcă schimbul valutar s-a înrăutăţit (şi este mai deprimant să descoperi cîte lire italiene îţi trebuie pentru un şiling kenyot).
        Dar, anul acesta, febra s-a transformat în delir: toată lumea a citit că vînătoarea de elefanţi va fi curînd interzisă; în martie magazinele vor trebui să lichideze stocurile de fildeş. Va fi o lichidare de anvergură istorică. Sînt mulţi care au sosit aici trecînd prin vămi cu dolarii în indispensabili!
        Cu vînătoarea de fildeş, obiceiul shopping-ului în masă se suspendă; fiecare se strecoară pe furiş spre cîte o pistă indicată numai lui, aleargă la întîlniri secrete cu vînători abuzivi, se aranjează vizite „direct în fabrică"... Fiecare este zgîrcit cu informaţiile adunate. Seara, la hotel, se prezintă reciproc trofeele cucerite şi preţurile „rupte"; se fac probele tehnice pentru certificarea purităţii fildeşului, se acreditează vorba că dacă se înnoadă un fir de păr la fildeş şi i se dă foc, partea în contact cu materialul pur nu arde. Trosnete de brichete, miros de pîrlit. Încerc iarăşi un test, zicînd că fildeşul se simte cu dinţii: dacă se rupe, nu este pur. Este pur dacă se rupe dintele. Un individ din grup mă priveşte nedumerit, nu muşcă fildeşul decît din prudenţă, nu că ar fi absurd. Mai spun atunci că am luat cu 1000 de şilingi ceasul ce-l am la mînă; îl arat, spunînd că este fildeş metalizat. Trece o bună bucată de vreme pînă ce unul se încumetă: „Domnul are chef de glume."
        Îmi dau seama că a potoli înverşunarea unui grup de italieni în străinătate dezlănţuiţi în cumpărături este ca şi cum aş căuta să asasinez un cadavru. Aş putea afirma că rezervele mondiale de mase plastice sînt pe cale de secătuire şi aş provoca imediat o goană furibundă după tăviţe şi farfurioare. Sînt oameni care aruncă în convulsii milioane de lire pe colecţii de statui gigantice pentru jocul de şah cu regele înalt cît o sticlă de Coca-Cola; se relaxează puţin, bieţii de ei, numai cînd şi-au asigurat „necesarul" propriu de fildeş, pentru acel viitor întunecat cînd nu vor mai exista colţi de elefant. Căci nimeni nu este în stare să bănuiască, vai, nu!, că poate şi Kenya a învăţat cîte ceva de pe la comercianţii noştri: cînd s-a aglomerat cam prea multă marfă, se organizează o lichidare zgomotoasă...
        Zilele se scurg rapid între ropote de ploaie şi vîlvătăi de soare. Însă... Însă, în Caraibe nisipul este mai fin; în Borneo, marea este mai albastră, în Coasta de Fildeş papaya este mai galbenă şi mai dulce. De Kenya nu vorbeşte nimeni. De Kenya vor vorbi anul viitor, cînd se vor afla în Maldive.

În româneşte de VINTILĂ ROBAN

* VOIAJE CHARTER - Voiaje cu plată în sistem forfetar.

(Perpetuum comic ’85, pag. 242)

Vezi toată postarea

Cutia cu sugestii şi reclamaţii

        În biroul directorului unui mare magazin universal a intrat un cumpărător.
        — Bună ziua.
        — Aveţi de reclamat ceva?
        — Nu. Aş vrea să propun ca în maga...
        — Aaa. O propunere! Atunci, vă rog, formulaţi-o în scris şi daţi-i drumul în cutia de sugestii care se găseşte în magazin şi e la dispoziţia cumpărătorilor.
        — Dar aş vrea... direct... adică, să v-o spun a...
        — Înţeleg, însă, din păcate, regulamentul nostru precizează că toate propunerile trebuie să fie depuse de cumpărători în cutia de sugestii.
        — Totuşi, pentru că mă aflu aici, mi se pare că ar fi mult mai simplu dacă v-aş spune-o pe scurt...
        — Mai simplu, spuneţi?! Nu vă daţi seama că mă obligaţi la formalism?
        — Cum „la formalism"?! Eu nu...
        — Chiar aşa: la formalism. Avem în magazin o cutie specială iar dumneavoastră vreţi să-mi prezentaţi propunerea verbal! Atunci pentru ce mai avem cutia? De formă?! Şi mai e ceva. Ştiţi dumneavoastră cît ne-a costat? Sigur că nu ştiţi şi nici nu vă interesează. Reţineţi, vă rog: o foaie de placaj, vreo sută de grame de cuie, vopsea...
        — Dar eu mă aflu deja aici. Ce diferenţă ar putea fi...
        — Diferenţa constă în aceea că în magazin s-a dat un ordin special. Dumneavoastră ştiţi ce este acela un ordin? Nu ştiţi din moment ce dumneavoastră vreţi şi propuneţi ceva verbal!
        — Bineee. Să zicem că eu depun astăzi propunerea în cutie, aşa cum cere ordinul dumneavoastră. Cînd voi afla rezultatul?
        — Rezultatul?! Adică, ce rezultat?
        — Păi, e la mintea oricui: cînd va fi examinată propunerea mea?
        — Aaaa, despre asta e vorba? Din păcate, nu pot să vă spun.
        — De ce?
        — Pentru simplul motiv că noi nu am numit încă un om care să se ocupe de cutia asta.

În româneşte de C. AMARIŢEI

(Perpetuum comic ’85, pag. 241)

Vezi toată postarea

Trebuie păstrată ordinea

        Răsucind volanul cu eleganţă, am cotit legal spre dreapta — deşi eram pe roşu. Trecusem de zebră cînd, din urmă, am auzit fluierul. Experienţa mea de atîţia ani mi-a şoptit că mie mi-era adresat. Vă fac o mărturisire: de nici un public n-am fost atîta fluierată, ca de miliţia din Varşovia.
        Am oprit. Miliţianul care se apropia de mine era chipeş şi chiar genul meu. Se vede că arătam bine la volan, dacă la apariţia mea păzitorul ordinii rutiere a părăsit intersecţia în voia soartei. Cînd îmi ceru permisul de conducere şi actele maşinii, nu l-am mai bănuit că a vrut doar să mă cunoască.
        Examina cu ochi critic actele, apoi pe mine, şi oftă. Nu-mi place cînd oftează miliţia. Pe urmă ai întotdeauna neplăceri.
        — Plătiţi amendă, tovarăşă, îmi spuse, înapoindu-mi hîrtiile.
        Auzind cuvîntul bine cunoscut, m-am simţit acasă.
        — Cu plăcere. Îmi place la nebunie să plătesc amenzi. Dar aş vrea să ştiu pentru ce?
        — Aţi cotit la dreapta fără să aşteptaţi trecerea primului val de pietoni — mă lămuri păzitorul ordinii publice. Trebuie să aşteptaţi întotdeauna trecerea primului val. Puteţi coti, dar abia după ce a trecut primul val.
        Şi mi-a întocmit un proces verbal.
        Dinspre intersecţia abandonată se auziră atunci scrîşnete de frîne şi nişte cuvinte tari:
        — Nu că n-aş vrea să plătesc — i-am spus politicos — dar, după mine, problema e discutabilă. Ce numiţi dumneavoastră primul val?
        Dinspre intersecţie se auzi zgomot de fiare ciocnite: un tramvai intrase într-un camion.
        — Primul val înseamnă primul val de pietoni — îmi explică miliţianul.
        Se părea că nu erau victime. Vatmanul şi şoferul camionului se ocărau şi se ameninţau cu pumnii. În jur — o îngrămădeală de maşini. Unele claxonau.
        — Exact, tovarăşe sergent, dar cît trebuie să aştept primul val?
        — Aşteptaţi pînă trece. După aia vă puteţi vedea de drum. Cît timp trece, trebuie să aşteptaţi. Grămada de automobile creştea repede; într-un autobuz oprit brusc intră un Fiat mic. Şoferul autobuzului se aplecă peste portieră răcnind:
        — Era să-mi faci praf maşina. Angajează-te la circ mai bine, că acolo oamenii vor să rîdă. Parcă ai conduce maşina aia de cusut cu mîinile legate şi ochii sub şezut, pe o stradă principală!
        — Nu-i vorba de amendă, dar ştiţi, ca principiu. Să spunem că a trecut o parte din pietoni — acesta-i primul val — nu? Eu pornesc, dar la traversare mai apare un pieton. Asta e tot din primul val sau îl putem trata individual?
        Mulţimea care claxona, suna şi înjura, creştea văzînd cu ochii.
        — Pietonul poate trece — îmi explică miliţianul. La semnalul roşu ar fi trebuit să aştepte, dar la verde poate trece. Dumneavoastră plătiţi, vă rog, amenda. N-aţi aşteptat trecerea primului val. Ca şi cum s-ar fi vîndut cotlet fără os la preţ redus, sau s-ar fi dezlănţuit un cutremur cu incendiu — aşa arăta acum intersecţia.
        De pe o stradă laterală, sosi în fugă un şofer.
        — Voiam să cer o informaţie, tovarăşe miliţian. Ce se întîmplă aici, de e aşa blocaj? Unii spun că pe stadion este meciul revanşă Polonia — R.F.G., alţii că soseşte la noi un prim ministru străin.
        Miliţianul răspunse îndatoritor:
        — Se întîmplă că această conducătoare auto a cotit spre dreapta fără să aştepte trecerea primului val de pietoni. Plăteşte oricum amenda dar, ca fiecare cetăţean, are dreptul să ştie pentru ce plăteşte. N-a aşteptat să treacă primul val. Dumneavoastră, tovarăşe, unde aţi lăsat autoturismul?
        — Păi mai încolo, printre maşinile blocate.
        — Neasigurat?
        — Păi, pentru un minut?
        — Neasigurat?
        — Păi, pentru un minut?
        — Plătiţi amendă. Nu aveţi voie să lăsaţi maşina fără s-o asiguraţi. Pe carosabil trebuie să păstrăm ordine!

În româneşte de ELENA TIMOFTE

(Perpetuum comic ’85, pag. 240)

Vezi toată postarea

Cît sîntem încă mici

         Toată seara mama a fost foarte nervoasă şi tristă. A spălat pentru a nu ştiu cîta oară ceştile curate, a pus termosul cu ceai în frigider şi, în sfîrşit, l-a servit pe cotoiul nostru Vaska cu gulaşul elveţian, la care tata ţine atît de mult.
        Dar nici după asta nu s-a liniştit, ba mai mult, l-a „scărmănat" bine pe Vaska pentru că a... îndrăznit să mănînce gulaşul. Cotoiul jignit, a intrat sub dulap şi, probabil pentru a o înduioşa pe mama, a izbucnit într-un plîns amar. Mama nu-i dădea nici o atenţie şi se tot învîrtea în jurul telefonului. Deodată a ridicat receptorul şi a format un număr.
        — Tu eşti Varecica? a întrebat-o ea pe Varvara Ivanovna. Bună seara, draga mea, nu cumva ştii unde-i Ivan Terentievici? Astăzi ştiam că are doar trei lecţii şi el încă n-a venit acasă. Cum? Iar şedinţă?
        Era foarte tîrziu cînd tata s-a întors acasă.
        — Ce-i cu tine? a exclamat mama, în timp ce-l ajuta să-şi scoată haina. Eşti complet extenuat. Nu vezi cum arăţi?
        — Arăt foarte bine, priveşte, — zîmbi tata, dar nu era zîmbetul lui obişnuit, vesel, ci o strîmbătură jalnică.
        — De ce ai întîrziat aşa de mult? Ce s-a întîmplat? — a întrebat din nou mama.
        — Înţelegi, răspunse tata cu voce obosită. Am avut o lecţie experimentală şi ne-am istovit cu toţii peste măsură.
        — Cum, cum? Ce fel de lecţie?
        — Ex-pe-ri-men-ta-lă!
        — Ce, alte născociri de-ale raionului?
        Tata clipi din ochiul drept şi am înţeles că mama s-a exprimat nepedagogic. Tata face întotdeauna aşa cînd mama spune ceva ce poate influenţa în rău educaţia mea.
        Şi asta e foarte just, fiindcă eu trebuie să ştiu că raionul face numai lucruri bune şi foarte bune.
        — Totuşi ce a fost acolo la voi? a întrebat iarăşi mama.
        — Lasă, mai tîrziu, şopti tata, apoi întorcîndu-se către mine, zise cu voce tare: — Da’ tu, fiule, de ce nu dormi la ora asta?
        — Cînd să mai doarmă săracul, dacă i se dau atîtea lecţii că n-are timp mititelul nici să-şi ridice capul din cărţi?! răspunde mama.
        Tata se supăra întotdeauna foarte tare cînd mama vorbea aşa, ba chiar ţipa că nu înţelege principiile bunei educaţii şi că şcolarilor trebuie să li se dea şi mai multe lecţii pentru ca ei să nu devină nişte leneşi, nişte trîntori de care societatea nu are nevoie.
        Dar de data asta, nu ştiu de ce, tata n-a zis nimic. M-a privit doar şi a şoptit:
        — Dormi, fiule, dormi!
        Eu am tras plapuma peste cap, am închis ochii şi m-am prefăcut că dorm. În realitate aşteptam cu nerăbdare ca tata să povestească despre straşnica lecţie experimentală, pe care o „născociseră" cei de la raion.
        Cu voce înceată tata a început să povestească cum că nişte medici au început să tulbure apele. Cică au ţipat că şcolarii sînt supraîncărcaţi cu teme pentru acasă, lucru foarte dăunător unei dezvoltări armonioase. La început cei de la raion s-au împotrivit şi au răspuns medicilor că temele date copiilor sînt cu totul insuficiente. Dar mai tîrziu s-au predat şi au căzut de acord să ţină cu noi o lecţie experimentală. Şi astfel, fără să fim preveniţi, din timp, nouă profesorilor ni s-a propus să pregătim temele date şcolarilor în ziua aceea.
        Lui tata i-au căzut nişte probleme care nu-i ieşeau în nici un chip, un exerciţiu cu fracţii cu două etaje şi cu procente, o poezie lungă de vreo 3 metri (n-am înţeles niciodată de ce tata măsoară versurile cu metrul), o compunere pe tema: „Părinţi şi copii", de învăţat 12 rînduri din zoologie, de compus o schiţă şi de analizat 8 propoziţiuni compuse.
        De fapt, o nimica toată... Nouă ni se dau mult mai multe teme. Dar tata gemea tot timpul şi se plîngea de dureri de cap; mama îşi frîngea mîinile, îi aducea picături de valeriană şi-i punea comprese după comprese. Apoi l-au chemat pe Piotr Filipovici, vecinul nostru, doctorul. Acesta, foarte sever, a spus că tata are tensiunea ridicată şi că a te supraîncărca în felul acesta înseamnă pur şi simplu sinucidere.
        Mama a izbucnit în plîns şi a spus că nu-l va lăsa pe tata la şcoală pînă nu se va restabili ca lumea. Iar tata stătea foarte cuminte în pat şi nu zicea nici pîs!
        Bietul tata!
        A doua zi dimineaţa, în timp ce el dormea dus, eu eram gata cu toate lecţiile şi mă pregăteam să plec la şcoală. Tare aş fi vrut să-l îmbrăţişez, dar mi-a fost teamă să nu-l trezesc. De aceea am luat o foaie de hîrtie şi i-am făcut o scrisoare:

        Dragă tăticule,

        Însănătoşeşte-te mai repede şi strînge puteri. Eu mă voi purta frumos şi voi învăţa excepţional. Iar dacă veţi mai avea lecţii experimentale, mă ofer eu să-ţi fac temele în locul tău, fiindcă eu sînt mic încă şi nu mă sperii numai dintr-atîta! 

Te pup, al tău fiu,

Vova"

        În drum spre şcoală n-am alergat ca altădată. Şi nici nu m-am hîrjonit cu băieţii. Din ochi îmi picurau lacrimi şi mă gîndeam: ar trebui să avem mai multă milă faţă de cei mari, mai multă grijă pentru sănătatea lor. Să nu se mai ţină cu ei lecţii experimentale care să-i extenueze în asemenea hal!
        În schimb nouă, şcolarilor, să ni se dea şi mai multe lecţii acum, cît sîntem încă mici, fiindcă mai tîrziu, cînd vom fi mari, ne va fi şi nouă peste puteri!

În româneşte de MIHAELA DEŞLIU

(Perpetuum comic ’85, pag. 238)

Vezi toată postarea

O fată periculoasă

         Rudi era vînzător într-o băcănie. De la ora opt dimineaţa şi pînă seara la şase era în magazin. Împacheta cafea, aducea praf de curăţat, fulgi de ovăz sau batoane de vanilie din rafturi şi încasa banii.
        Viaţa lui se desfăşura fără surprize, ceea ce-i convenea, fiindcă prefera surprizele la cinematograf.
        „Trebuie să existe şi oameni care cîntăresc stafide" îşi zicea el, urmărind cum treceau una după alta zilele, cu o oarecare monotonie.
        Cu toate acestea avea şi clipe agitate, dar de ele se îngrijea prietena lui, Gerda. Ea era fiica unui fabricant înstărit de siropuri, posesorul unei vile la marginea oraşului. Fiindcă citea prea multe romane poliţiste, Gerda îi îngrijora pe părinţi.
        Într-o zi, Rudi îi zise prietenei sale:
        — Deseară, cînd te conduc acasă, îl voi întreba pe tatăl tău dacă ne putem căsători.
        — Eşti nebun? reacţionă Gerda. Crezi că tata îşi va da fiica de soţie unui îmblînzitor de heringi?
        — Poate se bucură dacă scapă de tine. Se spune că îţi tiranizezi părinţii.
        Gerda clătină din cap.
        — Am o idee! strigă ea. Răpeşte-mă!
        Rudi era însă un bărbat serios. Propunerea i se păru pur şi simplu absurdă. Dar Gerda insista:
        — Te aştept în noaptea asta la ora două, zise ea. Adu şi o scară şi ajută-mă şi la transportul valizelor. Îţi vei găsi tu undeva un servici şi eu voi solicita un rol principal într-un film.
        Privirile lui Rudi alunecau triste peste rafturile cu praf de curăţat, bere şi ceară de parchet. Ar fi vrut să-i spună Gerdei că nu se poate despărţi de băcănie, dar îi lipsea curajul.
        La ora fixată se înfiinţă în grădină şi rezemă scara de balcon.
        — Vin imediat, îi şopti şi îi dădu primul geamantan prin fereastră. Nu face zgomot, îi mai zise, dată te prinde tata eşti bun de dus la spital.
        Totul merse bine. Însă cînd traseră poarta de la grădină după ei, auziră deodată un zgomot dinspre vestibul şi în clipa următoare apăru tatăl Gerdei în cămaşă de noapte.
        Cei doi fugari se opriră ca loviţi de trăsnet cînd văzură că bătrînul domn bătea cu putere un par în grădină. Prinse de el o placă şi dispăru din nou în casă.
        În lumina lunii se apropiară şovăitori dar curioşi şi citiră anunţul: „Cameră însorită, orientată spre sud, de închiriat, urgent!"

În româneşte de KETTI TAUB

(Perpetuum comic ’85, pag. 237)

Vezi toată postarea

Un amfitrion cu haz

         Amfitrionul nostru ştie să primească pe fiecare musafir, aşa cum se cuvine, înţelegîndu-i felul de a fi. De bună seamă a aflat de la cineva că sînt umorist şi m-a primit, deci, aşa cum îşi închipuia că trebuie să fie primit un umorist, neavînd nici o vină că, la noi — lucrul acesta îl observ de multă vreme — prin „umorist" nu se înţelege neapărat omul care provoacă haz ci, mai ales, cel pe seama căruia se face, ba chiar trebuie să se facă haz.
        Aşa s-a întîmplat că, încă înainte de cină, cînd eram la aperitive, a început un haz de pomină — anume că oricum învîrteam paharul cu lichior, mi se scurgea pe vestă, pînă cînd am înţeles că sub buza paharului, pe încrestătura cu care era ornat, există o găurică mică, mică, aproape invizibilă.
        Apoi mi s-a oferit o ţigară, dar ţigara îmi aluneca mereu din mînă, întrucît era fixată în tabacheră. În sfîrşit, m-au servit cu o frumoasă ţigaretă egipteană, dar, de cum am luat-o între degete, ţigarea a început să guiţe. Am reuşit să aprind cea de a treia ţigară, dar pe la mijloc a explodat, împrăştiindu-şi scînteile peste tot.
        La masă am fost foarte prudent; nu m-am atins de ceea ce mi se oferea, preferînd să mă servesc singur, direct din platou, marea taină rămînînd pe veci nedezlegată; oare pulpa de raţă, pregătită special pentru mine, era din cauciuc — sau dinamită? Oare plăcinta cu brînză, pe care aş fi apucat-o, nu s-ar fi transformat într-un furtun de pompieri?
        Dar uite că la cafea n-am reuşit să fiu destul de vigilent... aşa că din frumoasa linguriţă de argint am rămas doar cu coada, pentru că partea de jos s-a topit şi a rămas în ceaşcă, spre marea bucurie a musafirilor.
        Mi s-au cerut şi autografe şi, după ce am aruncat, cu un gest spectaculos, toate stilourile ce mi se ofereau, pretextînd fie că zgîrîie, fie că cerneala curge, am întins mîna după pisica de angora gîndind, în mod logic, că s-ar putea să scrie... Mai apoi am preferat un creion, al cărui vîrf s-a îndoit de îndată, întinzîndu-se pe hîrtie.
        Pe urmă au venit „omule nu te supăra", cutia de scrisori ce răpăia ca o tobă, ceasul de buzunar care mi-a prins unghiile, un ceas cu cuc ce m-a stropit drept în obraz, briceagul care nu se deschide, portfelul ce nu se închide şi alte asemenea atenţii.
        Într-adevăr, a fost o seară plină de haz, doar eu m-am dovedit cam bădăran pentru că, mai tîrziu, cînd gazdele mi-au prezentat copilaşul nou-născut şi mi l-au pus în braţe, l-am aruncat cît colo, bănuind, că, din scutece, poate ieşi vreun ac sau un piron. N-am sărutat mîna doamnei, aşteptîndu-mă ca mîna să-mi rămînă lipită de gură, iar ea a fugit, rîzînd, ca o şopîrlă, în timp ce eu încercam s-o prind de coadă...
        În curînd, o să-i invit şi eu pe aceşti amabili amfitrioni. O să-i primesc cum se cuvine, după ce comand, la cea mai distinsă întreprindere de pompe funebre, un sicriu mic în care voi servi supa, o să-mi iau, cu lacrimi în ochi, un veşnic adio, înainte să înghită prima îmbucătură. Iar dacă nu reuşesc s-o înghită, voi plasa doi ciocli cerniţi în faţa casei şi, cu un fastuos car mortuar, îi transport la domiciliu, spunîndu-le că totul este din înţeleapta şi neîndurătoarea voinţă a Destinului, liniştit că de acum, niciodată, nu mă vor mai invita la cină.

În româneşte de MIHAI CRIŞAN

(Perpetuum comic ’85, pag. 234)

Vezi toată postarea

Mobilă nouă

        Exact în clipa cînd Stancio se pregătea să intre în biroul lui Penev şi să i-o spună verde în faţă: „Pînă cînd, tovarăşe director?", telefonul a sunat obligîndu-l să se întoarcă din drum şi să ridice receptorul.
        — Le-am cumpărat! se auzi vocea bucuroasă a Martei. Hai, vino repede, pentru că sînt grele.
        Şi în locul unei întrebări bărbăteşti, Stanciu se pomeni îngăduind cu umilinţă:
        — S-ar putea, tovarăşe director să plec azi mai devreme?... ştiţi, nevasta mea a cumpărat mobilă nouă şi trebuie s-o transportăm...
        Penev îi aruncă o privire severă, îl măsură de sus în jos, aşa cum fac deobicei şefii cînd subalternii lor vin cu asemenea solicitări, şi îi dădu drumul.
        Stancio schimbă cîteva tramvaie, înjură de cîteva ori, se enervă, vru să se oprească să bea o cafea sau măcar un pahar cu apă dar îşi iuţi pasul şi, în sfîrşit, ajunse. Marta şedea în faţa magazinului de mobile privindu-l pe şoferul camionetei cu o vădită simpatie. Stancio se aştepta să vadă un necioplit care, desigur, nu se sfieşte să îndruge soţiei sale tot felul de prostii. Dar se minună, uitînd şi de cafeaua nebăută şi de umilirea în faţa lui Penev, că şoferul era un tip bine, cu o fizionomie plăcută.
        — Haide să nu le pierdem... bolborosi Stancio către şofer.
        — Ce să nu pierdem? tresări acesta.
        — Astea... mobilele... transpiră Stancio pe cînd Marta, întorcîndu-şi distrată privirea spre staţia de tramvai... vru parcă să sublinieze că „nimic nu-i de făcut cu un astfel de prostănac."
        Şoferul, tacticos, nu mai spuse nimic, ci se urcă în cabină. Marta, luînd loc lîngă şofer, nu ezită să i-o reteze lui Stancio:
        — Tu treci în spate. Măcar aşa, poţi să le şi vezi.
        Mirosea piăcut a lemn, a clei şi a damasc: de sub ambalaje ieşeau diverse picioare sau colţuri de mobilă; lui Stancio i se făcu dor iarăşi de o cafea, dar îşi dădu seama că în curînd vor ajunge acasă.
        „Acasă, îşi spuse în gînd, de parcă asta se poate numi casă, un fel de pivniţă în care locuiesc cu Marta, căsătorit cu ea de 4 ani şi tot de atîţia ani aşteptînd un apartament promis de către consiliul popular..." Băiatul lor împlinise 3 ani, iar fetiţa din prima căsătorie a Martei se afla în grija părinţilor ei. „Da, tuturor le este destul de greu — şi acum, deodată, garnitura asta de mobilă... Colac peste pupăză... Pentru ce? suspină neajutorat Stancio. Înţeleg, dacă am avea apartamentul, dar aşa, ce naiba să facem cu mobila asta grea? Unde s-o punem?"
        Camioneta oprindu-se brusc, un scaun căzu în capul lui Stancio. Marta coborînd, îi explica, tot mai amabilă, nu ştiu ce şoferului.
        — Să vă ajut? spuse acesta.
        — O, nu-i nevoie! Le ducem şi singuri! rîse ştrengăreşte Marta. Nu doriţi o cafea?
        — „Ba, cum de nu?" se invioră Stancio, care se cam jena de şofer. De bani încă nu adusese vorba. Şi nici şoferul încă nu bănuia unde va fi dusă mobila.
        — Am ulcer, se scuză el politicos. Mai bine fără cafea.
        — Păcat că sînteţi în timpul programului, zîmbi Marta. V-aş fi oferit un whisky.
        „De unde whisky? se-ntrebă Stancio. Cînd am mai avut noi aşa ceva în casă?"
        Puneau ban pe ban, renunţase chiar şi la ţigări, iar cînd vedea că nu-i mai ajung banii îşi zicea cu tristeţe: „Sigur. Am terminat sociologia. Iată de ce nu-mi ajung banii." Fusese repartizat la o întreprindere unde făcea o grămadă de cercetări nefolositoare. Şi în nici un caz nu putea aspira la un salariu mai mare. Dar dacă ar fi să primească un apartament, oricît de mic, situaţia s-ar schimba cu totul. Băiatul lor, să fie sănătos, se joacă două etaje mai sus într-un apartament normal, obţinut prin moştenire legală, de o familie normală care are şi ea un băieţel. Cît despre fetiţa Martei, lui Stancio i se rupe inima gîndindu-se că e îngrijită de nişte bunici care, la rîndul lor, au nevoie să fie îngrijiţi de cineva.
        Şoferul şi Marta stăteau pe fotoliile cele noi, de-abia despachetate şi sporovăiau în voie.
        — Stancio, tovarăşul ne invită la vila sa, duminica viitoare.
        Stancio o fulgeră cu o privire atît de ucigătoare, încît şoferul se simţi obligat să explice:
        — Ce vilă? O baracă. De la soţia mea...
        „De la soţia ta, zbieră Stancio în gînd, ce dacă-i de la soţia ta? Ce dacă e o baracă? Principalul e că i se spune vilă. Dar eu pot să-i spun locuinţă, chichineţei în care stau?
        — E cam înghesuit aici, observă, prieteneşte, şoferul.
        — Într-adevăr, replică Marta, dar aşteptăm din zi în zi să primim o locuinţă.
        Stancio o privi cu luare aminte. Era frumoasă. Dar în sine nu putu decît să exclame: „Ce gîscă!"
        — Haideţi, să ducem canapeaua! propuse şoferul.
        — Nu, nu vă obosiţi. Dumneavoastră şi aşa aveţi mult de lucru îl respinse galeşă Marta.
        „Sigur că are de lucru, prostuţo, murmură în surdină Stancio. Ziua lui, spre deosebire de a mea sau a ta, e plină. El realizează ceva. Îşi vede roadele muncii. Eu studiez influenţa meteorologiei asupra productivităţii muncii, iar tu te ocupi de oale sparte." (Marta terminase istoria şi lucra la un muzeu).
        — N-am nici o treabă! spuse şoferul. Atît doar că mă judec cu frate-meu pentru o bucăţică de pămînt în regiunea Tîrnovo. Dacă m-ar ruga, i-aş da toată regiunea. Dar el, nu! Vrea judecată!
        — Astea-s timpurile, hotărî Stancio să-l lămurească pe şofer, de pe poziţii ştiinţifice. Societatea merge înainte, dar individul nu se poate rupe de rutina vieţii.
        Şi din nou se mustră în gînd: de ce oare i s-a acordat diploma aia, dacă nu-i în stare să spună ceva care să-i mîngîie şi să-i liniştească pe oameni? „Pentru că înainte de căsnicie eram burlac, iar ea divorţată. Şi într-o căsnicie bărbatul şi femeia trebuie să intre de pe poziţii egale."
        — Timpurile? îngînă şoferul, ce vină au timpurile în cearta dintre mine şi frate-meu?
Luă banii, le lăsă o chitanţă, îşi porni motorul.
        Canapeaua era mai lungă decît peretele chichineţei. Multă vreme se străduiseră, strivindu-şi zadarnic degetele, încercînd să-i găsească un loc. Şoferul plecase de mult, purtîndu-şi mîhnirea dintr-un colţ într-altul al oraşului.
        — Nu merge şi pace! recunoscu Marta, dărîmată de îndelunga sa luptă cu canapeaua. N-o să putem să mai închidem uşa. S-o scoatem afară, s-o învelim bine şi să aşteptăm pînă ne vor da un apartament.
        Tîrziu, în noapte, cărau cu atenţie canapeaua, punînd-o printre gunoaie, pe locul unde se va ridica un bloc.
        ...După un an, din toată mobila şi căsnicia lor nu mai rămăsese nici o amintire.

În româneşte de RALUCA TULBURE

(Perpetuum comic ’85, pag. 232)

Vezi toată postarea

Simfonia întîlnirii de Haydn

        N-aş putea să spun de ce, fapt este însă că am fost numit director al filarmonicii din oraşul meu natal. Deci, dis-de-dimineaţă m-am înfiinţat la noua slujbă şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l convoc pe dirijorul orchestrei simfonice.
        — Cu ce intenţionaţi să delectaţi astă-seară distinsul nostru public? îl întreb.
        — O, astăzi vom interpreta „Simfonia despărţirii" de Haydn, răspunde el în culmea fericirii.
        — Ăsta cine mai e? Vreun clasic, sau vreun compozitor local? întreb nedumerit.
        — Compozitor austriac din secolul XVIII, mă informează, politicos, dirijorul.
        — Că-i clasic, nu-i rău, îmi dau eu cu gravitate consimţămîntul. Să ştiţi însă că ar trebui încurajate şi talentele locale.
        — Am face-o cu plăcere, dar, deocamdată, în oraşul nostru nu compune nimeni simfonii.
        — Cum aşa? nu mă dau eu bătut. Păi asta înseamnă că trebuie să mergem pe teren, tovarăşe, să căutăm talentele la sate. Nu încape nici o îndoială că vom găsi undeva, în vreun cătun, oameni înzestraţi, care să ne scrie simfonii. În timpul liber, se-nţelege. Dar, în sfîrşit, vom discuta altădată acest aspect. Acum v-aş ruga să-mi relataţi pe scurt conţinutul simfoniei.
        Dirijorul luă o poză marţială şi-mi spuse:
        — Muzica nu poate fi redată în cuvinte. Tot ce pot să spun e că această bucată muzicală este realizată în plan elegistic.
        — Adică e sumbră? Păi de ce nu zici aşa, dom’le? De ce nu vorbiţi ca oamenii? Auzi, plan elegistic! Acum, sincer să fiu, puteaţi alege ceva mai de Doamne-ajută. Muzica trebuie să îndemne la noi şi noi succese în muncă, nu să-ţi dea dureri de cap.
        — Am ales această bucată pentru că este interesantă şi originală, adăugă dirijorul.
        — Şi în ce anume constă, mă rog, originalitatea?
        — O, în multe, fie şi în aceea că instrumentiştii trebuie să cînte la lumina lumînărilor...
        — La lumina lumînărilor?... Hm... În sfîrşit, pe de o parte, nu-i rău, aprob eu, mai economisim energie. Dar ce ne facem cu cei de la paza contra incendiilor?
        — Astfel a fost concepută simfonia, insistă dirijorul. În faţa fiecărui instrumentist este aşezată o lumînare. Pe măsură ce îşi termină partitura, instrumentiştii îşi sting fiecare lumînarea sa şi părăsesc scena, în vreme ce restul instrumentiştilor continuă să cînte. La sfîrşit, rămîne un singur instrumentist. În momentul în care îşi stinge şi el luminarea, simfonia se încheie.

        Încremenisem.
        — Cum vine asta? Vin, adică, împreună la lucru şi pleacă pe rînd? Păi, în felul acesta, fiecare o să-şi dea silinţa să-şi termine cît mai repede partitura, ca s-o şteargă mai devreme. Ceilalţi de ce să pătimească, la urma urmei? A, nu, cu mine nu ţine figura asta. Am tras destule ponoase dintr-o chestie asemănătoare. Înainte de a fi numit aici, am răspuns de o fermă. Şi acolo tot aşa, am rămas, pînă la urmă, cu o singură vacă. De aceea am fost pedepsit şi transferat aici. Aşa că sînt păţit. Indicaţie: toţi instrumentiştii să cînte de la un capăt la altul al simfoniei!
        — Asta e trist, oftă dirijorul.
        — Nu asta e trist, mă enervai eu, trist e faptul că simfonia voastră se cheamă „a despărţirii"! La urma urmei, de ce nu s-ar numi „Simfonia întîlnirii"? Ar fi o denumire cît se poate de modernă!
        — Cum adică „a întîlnirii"? o ţinu iar pe-a lui dirijorul. Compozitorul a conceput simfonia astfel încît instrumentiştii să părăsească scena unul cîte unul. Adică să-şi ia rămas bun. Şi apoi, ce rost ar avea ca toţi ceilalţi, profesionişti în toată regula, să stea degeaba pe scenă? Sînt categoric împotriva irosirii timpului în mod neproductiv!
        — Ei da, cuvintele dumitale au în sfîrşit ceva miez, zic. Atunci, uite cum facem: începem simfonia cu sfîrşitul. Instrumentiştii intră pe scenă pe rînd — în funcţie de retribuţia tarifară, fireşte —, aprind lumînările respective şi se pun pe cîntat. Iar în final, simfonia noastră o să sune într-adevăr viguros, nu crezi?
        După cum s-a relevat în cadrul analizelor ulterioare, filarmonica a cărei conducere mi se încredinţase mai avea şi alte neajunsuri ţinînd de orientare. Dar temelia înlăturării lor fusese de-acum pusă: în oraşul nostru s-a cîntat, în premieră mondială, „Simfonia întîlnirii" de Haydn!

În româneşte de DENISA FEJES

(Perpetuum comic ’85, pag. 229)

Vezi toată postarea

Nava cosmică

        În Piaţa Insurecţiei, o băbuţă ca din poveşti vinde gazeta „Vecernik". Strigă cu voce limpede: „Nava cosmică în drum spre Marte!"
        Lîngă ea şerpuieşte o coadă lungă de ahtiaţi după „Vecernik". Frămîntă monedele în pumni şi ţopăie în zăpada care le scîrţîie sub tălpi.
        Băbuţa se lasă în voce: „Nava cosmică în drum spre Marte!"
        — Cu echipaj? mă întreabă plin de interes un cetăţean încotoşmănat într-un cojoc, care se aşezase în spatele meu şi îşi sufla în mîinile îngheţate.
        — Cu echipaj, îi răspund sub tensiune.
        — O, o, o, face cetăţeanul, suflînd mai abitir.
        Ne apropiem de băbuţă. Băbuţa îşi strînge şalul la gît şi iar strigă: „Astronauţi în drum spre Marte!"
        Coada creşte, gazetele se împuţinează, băbuţa zdrăngăne monedele şi, dacă vede că vreunul aşteaptă să primească restul de la o coroană, îl măsoară mirată.
        Ninge mărunt, coada îngheţată, tropăie, se deplasează încetişor spre băbuţă, apoi, dincolo de ea, se pulverizează în mulţimea din piaţă.
        În sfîrşit, ajung şi eu lîngă băbuţă, pescuiesc un „Vecernik", achit şi mă îndrept iute spre casă. Caut cu înfrigurare ştirea despre nava cosmică. Pe prima pagină, nimic. Dumnezeule, ce neisprăviţi! Cum de n-au dat-o pe prima pagină? Nici pe cea de a doua nu era; aci pulsa viaţa capitalei: depozite frigorifice, universitate, lăptării, cornuri proaspete, starea apelor Dunării. Pe a treia era stăpînă cultura; se putea citi despre nişte cîntăreţi din Parcul de odihnă, despre noutăţi editoriale şi mai era ceva în cursive nonpareille ilizibile. Pe pagina a patra sport.
        Nava cosmică nicăieri.
        O iau de la capăt cu atenţie şi multă rigoare. Recitesc toate titlurile. Nicăieri, în tot numărul, nu se vorbea de vreo navă cosmică. Nici printre ştirile privitoare la grevele de la Paris, nici printre cele despre noile modele de pălării de damă, nici printre cele referitoare la dificultăţile în aprovizionarea cu energie electrică, nici chiar sub titlurile „La patinoarul artificial" sau „La Teatrul muzical". Mă trag sub o poartă, mai la lumină, şi mai efectuez, cu încăpăţînare, un ultim control, dar fără rezultat. În acest număr din „Vecernik", absenţa oricăror nave cosmice era desăvîrşită şi uşor demonstrabilă.
        Deşi mă apropiasem considerabil de casă şi, totodată, mă depărtasem tot atît de mult de babă, mă întorc la ea. Între timp, coada se mai micşorase, dar baba continua să strige, deşi cu o voce cumva mai răguşită: „Nava cosmică în drum spre Marte! Echipaj uman de trei persoane!"
        Oamenii cumpărau gazeta şi, de nervoşi ce erau, clipeau din ochi şi tuşeau. Mă apropii de babă:
        — Nu te supăra, zic eu cu jumătate de gură, dar la gazetă nu scrie nimic de vreo navă. Nici cosmică, nici necosmică.
        Baba de unde să mă bage în seamă. Îşi aranjează basmaua pe cap, zdrăngăne monetarul şi cu mîna băgată într-o mănuşă cu degetele tăiate încasează monedele şi dă ziarele. Ridic tonul.
        — Ascultă, în numărul ăsta nu e o boabă despre nave şi astronauţi, insist eu.
        Baba se uită la mine de parcă aş fi fost un obstacol din pricina căruia nu putea să vadă bine şi se avîntă:
        „Nava cosmică cu echipaj de trei persoane se apropie de Marte!"
        O prind delicat, dar hotărît de braţ:
        — Iartă-mă, te rog, dar n-ai putea să fii atît de drăguţă şi să-mi arăţi în ce loc din acest ziar scrie despre nava cosmică?
        Baba mă ignorează cu zîmbetul pe buze, iar din lunga coadă se aude o voce:
        — Alo, ce te-ai proţăpit acolo? Ia-ţi ziarul şi întinde-o!
        Baba începe să strige mai tare şi cu mai mult curaj. Oamenii cumpără ziarul după care dispar în anonima gloată.
        — Nu ştiu, zic, dar nu mi se pare o treabă serioasă.
        Mă adresez unui domn mai în vîrstă cu ţurţuri pe barbă şi monoclu aburit:
        — În ziar nu-i nici un cuvînt despre nava cosmică. Am constatat-o absolut sigur.
        — Dar anunţuri Vînzări-Cumpărări sînt? mă întreabă respectabilul domn, ştergîndu-şi nasul.
        — Sînt, zic, dar...
        — Atunci e bine, zice dumnealui, apoi îşi ia exemplarul, îi lasă babei mărunţişul şi deschide imediat ziarul. Dar fiindcă ningea pe el, domnul îl împături şi îşi văzu de cale.
        — Ei, ce tot faci acolo? mă apostrofează un tinerel neras, tocmai din coada cozii.
        — Dumnezeu îl ştie, zice baba, mă ţine de vorbă. Apoi cu vervă: „Nava cosmică cu echipaj uman în drum spre Marte!"
        Total derutat, mă cufund iar în lectura ziarului, căutînd cu disperare astronauţii. Se mai întîmplă să nu vezi copacii din cauza pădurii. Exemplarul era acum atît de fleşcăit că trebui să-mi cumpăr altul.
        — De ce-o iei, dom’le, înainte? strigă o cucoană ce ţinea o sacoşă din care ieşea ţanţoş un gît de gîscă. — Aşează-te frumos la rînd, ca noi ăştilalţi!
        — Lăsaţi-l în pace, zice baba cu îngăduinţă, dîndu-mi restul, e cam...
        Nici în acest exemplar nu era nimic despre nava cosmică.
        — ...în drum spre Marte! strigă baba.
        Oamenii iau exemplarele, şi mai bune şi mai rele, cu colţurile îndoite, rupte, mînjite de cerneală, într-o totală ignoranţă şi fără vreo speranţă să afle ceva despre un eventual zbor al vreunei nave spaţiale indiferent în ce direcţie.
        — Oameni buni, strig eu subit tulburat, persoana asta spune un neadevăr! Nici o navă nu zboară spre Marte, oricum nu astăzi şi nu în paginile acestui „Vecernik"!

        Un bulgăre de zăpadă mă nimereşte la mărul lui Adam, altul îmi zboară pălăria de pe cap. Cred că e tînărul din coada cozii, care se apropiase între timp la o distanţă convenabilă pentru tir. Numai după o clipă intră şi el în posesia unui exemplar, după care, înspăimîntat, îşi dă ochii peste cap, adresîndu-se unui felinar:
        — Nenorociţii de la Slovan pierdură cu trei:doi!
        — Nava cosmică în drum... strigă baba. Dar nu-şi mai termină strigarea. Încheiase vînzarea, stocul se terminase. Coada se transformă într-o îmbulzeală de indivizi zgribuliţi şi dezamăgiţi, risipindu-se spre toate punctele cardinal.e Baba zdrăngăne fericită mărunţişul.
        — Tot aici eşti?! se miră ea.
        — Ascultă, stimabilo, zic eu energic, în ziarul ăsta al dumitale nu e nici o ştire despre vreo navă cosmică ce ar zbura spre Marte.
        — Zău? face baba sincer mirată, luînd-o la drum.
        — Nu e, confirm eu, luîndu-mă după ea. Îmi întinde un coş, ca să i-l duc eu.
        — Şi ce, zice.
        — Aşa că dumneata înşeli oamenii, zic. Baba îmi întinde şi umbrela, deschisă, să i-o ţin.
        — Hm, mormăi. Pe urmă se uită la mine şi mă întrebă: — Da’ ce era să strig?
        Întrebarea ei mă cam pune în încurcătură:
        — De unde să ştiu eu. zic. Ceva ce este în numărul de azi.
        — Da’ ce e în numărul de azi? mă întreabă ea.
        — O mulţime de lucruri interesante, zic eu pe un ton moralizator. Nu ştiu însă de ce, dar nu-mi puteam aminti nimic interesant. Oricum, cam greu ar fi putut să strige:
        „Biletele la spectacolul de revistă pe gheaţă au fost de mult epuizate!"
        Sau:
        „Cînd se va curăţa zăpada de pe strada Palisady?"
        Apa, în care se preschimbaseră amintiţii bulgări de zăpadă, începu să-mi curgă pe după guler. Pe aceeaşi direcţie mai cădeau şi fulgii de zăpadă ce se scurgeau de pe marginile umbrelei pe care mă străduiam să o ţin deasupra babei.
        — Ştiu eu, zic complet zăpăcit, dar nu e îngăduit să strigi despre o navă care nu există.
        — Apoi cine ştie, zice Baba, poate că chiar există.
        O idee mă trăzni din senin:
        — Da’ cine te-a învăţat chestia cu nava?
        — Jozef, zice ea complice, agăţîndu-se de braţul meu ca să nu-i cadă fulgii în cap. Nepotu-miu.
        — Aha, zic.
        Ne-am despărţit într-o ulicioară pitorească pe unde nu mai călcasem în viaţa mea. Baba mi-a mulţumit, şi-a luat coşul şi umbrela, iar eu m-am îndreptat spre casă. Eram ud pînă la piele şi m-am ales cu o răceală zdravănă.
        Peste cîteva zile treceam iar prin Piaţa Insurecţiei. Băbuţa mea vindea „Vecernik" şi striga:
        „Triplă crimă în Rybné námestie!"
        O coadă interminabilă. Oamenii răsuceau bănuţii între degete.
        Personal, nu citesc niciodată ziarul ăsta, dacă nu s-a lansat nici o navă cosmică. I-am zîmbit înţelegător. Băbuţa mi-a întors zîmbetul şi mi-a strecurat iute un număr. Luat pe nepregătite, a durat mult pînă am scos portmoneul şi apoi, nici nu se putea altfel, pînă mi-a dat restul la sută. Coada s-a umflat dintr-odată de murmurul şi de protestele justiţiarilor, ale democraţilor cu oasele îngheţate, care nu tolerează nici un fel de privilegii, mai ales ale altora şi în contul lor personal.
        „Triplă crimă..." striga băbuţa.
        Am împăturit de vreo opt ori ziarul şi l-am băgat, nici nu mai ştiu unde.
        L-am scos abia pe la miezul nopţii, fiindcă nu puteam să adorm. Eram convins că dificultăţile cu ambalajele pentru lapte, cu repararea antenelor de televiziune şi cu predarea limbii esperanto mă vor da gata şi voi adormi.
        Dar, spre surpriza mea, pe prima pagină citesc: „O triplă crimă bestială comisă de un huligan în stare de beţie în plină stradă!" Urmau trei fotografii şi o sîngeroasă descriere a crimei.
        Am pus mîna pe telefon şi m-am interesat la toţi cunoscuţii mei dacă nu ştiu cumva ce e cu nava cosmică, dacă a coborît sau nu pe Marte. Am fost sfătuit să fac un duş călduţ, să iau meprobamat sau să execut o sută de genoflexiuni cu fereastra deschisă.
        Ziua următoare, băbuţa cu baticul striga cît o ţinea gura:
        „O nouă lege a drepturilor de autor în dezbaterea Adunării Naţionale! Onorariile scriitorilor se vor tripla!"
        Şi strigînd acestea, mă privea cu ochii ei de culoarea florii de nu-mă-uita şi era ca o zînă din poveste.
        Şi uite-aşa, nu ştiu ce să mai cred.

În româneşte de CORNELIU BARBORICĂ

(Perpetuum comic ’85, pag. 225)

Vezi toată postarea