Sînt în biroul şetului meu; stăm şi ne gîndim. Mai exact spus — eu stau şi el se gîndeşte.
— Astfel trebuie privite lucrurile, e clar! Noi întîrziem. Dau din cap în semn de aprobare. Apoi îl întreb:
— Numai o dată?
Vorbele mele nu-i prea convin, dar frumoasa noastră prietenie biruie şi el devine sincer:
— Nu, noi am întîrziat întotdeauna. Nu, nu fatal. Niciodată fatal. Am întîrziat puţintel — să spunem, zece minute.
— Dar mereu am fost pe primul loc.
Şeful mă priveşte mînios şi spune:
— Poveştile astea nu sînt pentru mine. Nu mai avem de ales. Vom recunoaşte întîrzierea.
Îmi aprind o ţigară şi tac. Şeful continuă.
— Cînd cu ani în urmă, noi lucram la generatoare cu gaz, ei treceau la receptoare cu lămpi şi emiţătoare. Cînd am asimilat lămpile, ei abandonau tranzistorii şi treceau la circuite integrate.
— Astăzi, spuse şeful şi noi lucrăm la echipamente complexe şi la calculatoare. Dar ei, iar sînt cu zece minute înainte. Bioroboţi, sisteme cu autoprogramare... Nu se poate să nu existe o ieşire. Altfel mergem spre rău.
Şeful căzu pe gînduri pentru puţin timp.
— Putem să-i dăm afară pe tehnologi şi-n locul lor să numim pe alţii... Nu, e un procedeu învechit.
— Să-i înlocuim pe inginerii din producţie.
— Nu! Şi asta am făcut-o. Să cumpărăm de-afară şi noi să exportăm. Nici aşa nu merge.
Şeful se ridică în spatele biroului său şi-mi porunci:
— Ia o foaie şi scrie: de luni, ziua de lucru va începe cu zece minute mai devreme. Subliniază cuvîntul zece. Dă-o s-o semnez.
Îi dau foaia.
— Bravo — îi spun, ştiam că şi de data asta te vei descurca!
— Întotdeauna există o soluţie — spune cu modestie şeful meu.
În româneşte de VIOREL CLOPOVSCHI
(Perpetuum comic ’89, pag. 217)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu