În ascensor era întuneric şi o linişte cosmică sonoră transmiţînd o senzaţie de imponderabilitate, o linişte care, ca o ureche înzestrată cu memorie, adunase în ea glasuri şi sunete de mult stinse, o linişte în care se aflau tropote de copite, cotcodăcit şi bătăi de aripi de găini, vuiet de valuri marine şi zbateri de peşti.. Toate acestea. Însă, erau părelnice, fiindcă, din cînd în cînd, se auzea cum îşi trage nasul pionierul Stepan şi cum ocărăşte fără adresă bătrînica Arusiac. Pipăind bezna, am dibuit capul pionierului Stepan, îmbrobonit de sudoare, i-am mîngîiat părul şi m-am minunat de steluţele care scăpărau printre degetele mele, iar tuşei Arusiac i-am propus să-şi repartizeze ocările în plicuri cu adrese precise. Şi, în vreme ce tuşa Arusiac alegea primul adresant, eu am încercat să-i risipesc pionierului Stepan frica.
— De ce nu cobori pe scară? l-am dojenit eu. Dac-ai coborî pe scară, probabilitatea de a rămîne în ascensor s-ar reduce la jumătate, nu?
— Parcă n-am rămas destul şi la urcat?! spuse pionierul Stepan şi, urmînd direcţia mîinii mele, se apropie şi mi se lipi de picioare ca un miel. În fiecare zi rămîn. De cîteva ori pe zi. Doar în zilele în care nu funcţionează ascensorul nu rămîn.
— Preşedintele asociaţiei de locatari, găsise tuşa Arusiac vinovatul. Ia te uită, să rămîi în ascensor de cîteva ori pe zi!...
— Bine — i-am zis pionierului Stepan —, dacă rămîi de cîteva ori pe zi în ascensor, de ce mai tremuri? Doar ai experienţă bogată.
— Mi-e frică de-ntuneric, nene — mărturisi pionierul Stepan. Cînd ţii ochii-nchişi şi nu vezi nimic, n-are de ce să-ţi fie frică, da’ cînd ţii ochii deschişi şi nu se vede nimic...
— Administratorul blocului! continuă tuşa Arusiac. Ia te uită, să nu vezi nimic cu ochii deschişi!...
— Alaltăieri, pe cînd stăteam în balcon, tu lansai vrăbii de hîrtie. Ce vrăbii minunate erau. Una, mai ales, a plutit vreme îndelungată şi, ca o vrabie adevărată, s-a lăsat pe crengile unui plop.
— Aţi văzut, da? se bucură, mîndru, pionierul Stepan.
— Sigur c-am văzut. Am aşteptat mult să văd ce-are să mai facă, da’ n-am rezistat. Şi, după vreo două ore, cînd am ieşit iar în balcon, dispăruse din plop...
— A zburat-o vîntul, nene. Dac-am putea zbura şi noi — visă pionierul Stepan, care se liniştise. Nu ne-ar mai trebui ascensorul...
În ascensor era întuneric şi o linişte sonoră transmiţînd o senzaţie de imponderabilitate, o linişte care, ca o ureche înzestrată cu memorie, trezise în ea glasuri şi sunete de mult adormite, o linişte în care se auzeau tropote de copite, cotcodăcit şi bătăi de aripi de găini, vuiet de valuri marine şi zbateri de peşti. Şi, în liniştea asta plină de zgomote vechi, am deschis în închipuire ghiozdanul pionierului Stepan, am răsfoit manualele, i-am redescoperit pe francezul Lamarck, pe englezul Darwin şi... cu descoperirea mea pusă la ounct, am exclamat:
— Evrika! Mă rog, de ce să nu putem zbura, Stepan, de vreme ce, conform legii evoluţiei speciilor, iată, condiţiile de viaţă, ne silesc să zburăm?...
— Mai bine să zboare preşedintele consiliului popular! interveni tuşa Arusiac.
— Cum au apărut animalele acvatice, Stepan? Cum au apărut zburătoarele, reptilele, mamiferele, hî? Ştii, nu? Doar n-a fost după voia lor... Le-au silit condiţiile de viaţă şi a contribuit tendinţa spre perfecţionare...
Uitînd unde mă aflu, făcui o încercare de a zbura şi simţii, bucuros, că picioarele mi s-au desprins, pentru o bună bucată de vreme, de podeaua ascensorului, iar capul mi s-a frecat de plafon.
— Încearcă şi tu, Stepan — l-am încurajat de sus şi, după puţin, l-am îmbrăţişat pe băiat în aer. Vezi că sîntem în stare?
— Doamne-Dumnezeule, Sfîntă Născătoare — tuşa Arusiac pesemne că îngenunchease în beznă şi, din mînă, îi căzu cu zgomot plasa cu borcane de iaurt.
Şi, chiar în clipa aceea, se auziră glasuri din lumea de-afară.
— Sînteţi în viaţă, cosmonauţilor? întrebă chicotind mecanicul ascensorului şi, folosindu-se de o rangă, deschise uşa.
Fără să dau atenţie eliberatorului nostru, l-am apucat de mînă pe pionierul Stepan şi l-am tras vreo două etaje, pînă acasă la mine. Nu vroiam să pierd nici o clipă, nu - am zis o vorbă neveste-mi, care rămăsese prostită, fiind conştient că, în momente din astea, cînd tu eşti gata să-ţi iei zborul, iar cel din faţa ta nu, singura soluţie este chiar să zbori, căci, dacă-ncerci mai întîi să explici, atunci există o foarte mare probabilitate să-ţi termini ideea în faţa bărbii fluturînde a profesorului blajin care le arată studenţilor în halate albe cazul unei victime umane obsedate de o idee fixă.
— Nu-ţi fie teamă, Stepan — i-am zis pionierului Stepan în balcon. Cînd vezi că mi-am luat zborul, porneşti şi tu...
Dintr-un salt, sării pe parapet şi, bătînd din braţe, începui să zbor.
— Hai, Stepan — am strigat eu din plutirea mea plăcută.
Nevastă-mea, în balcon, îşi pierduse cunoştinţa. Tuşa Arusiac o ciupea, o pălmuia şi, cu mîna liberă, îl trăgea pe pionierul Stepan de pantaloni. Pionierul Stepan, însă, scăpă cu abilitate din ghearele bătrînei şi apăru curînd lîngă mine.
— Zburăm, nene! ţipa pionierul Stepan.
Dacă zborul meu putea fi considerat o nebunie, o iluzie, cel al pionierului Stepan, în schimb, era o realitate. Atîrnîndu-şi de gît plasa cu borcane de iaurt şi luîndu-şi rămas bun de la nevastă-mea care-şi venise în simţiri, tuşa Arusiac îşi luă şi ea zborul din balcon. Acum, zburam în trei.
— Nu cumva e vis? întreba tuşa Arusiac, de cîte ori trecea pe lîngă mine.
— Asta-i evoluţie — îi răspundeam eu cu satisfacţie.
Apoi, nevastă-mea îndrăzni şi ea să-şi ia zborul, apoi şi gospodinele care ieşiseră în balcoane la auzul gălăgiei noastre, copiii, cei care se-ntorceau de la lucru. Aerul se umplu de locatarii blocului nostru. Aceştia aterizau în curte, se înălţau din nou, intrau în casă prin balcoane şi prin ferestre, ridicau găleţi umplute cu apă la cişmelele din curte (apa nu ajungea, din păcate, la etajele superioare), cumpărau cutii cu lumînări de la magazin pentru iluminat în nopţile care se-apropiau (electricitate, din păcate, nu exista). La ferestre apărură lacăte, unii chiar scoaseră tocurile geamurilor şi puseră în loc uşi. Dar degeaba. Pentru că ei încă nu vedeau continuarea evoluţiei începute, nu erau conştienţi de simplul fapt că, dacă noi am început să zburăm, atunci o să părăsim blocul ăsta nenorocit. Ei nu observau că, în zborul şi plutirea noastră, eu şi pionierul Stepan împleteam cuiburi în crengile plopilor...
În româneşte de SERGIU SELIAN
(Perpetuum comic ’89, pag. 216)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu