Umor corean
Trăia odată, demult, un magistrat. Şi avea o fire atît de sălbatică şi îi plăcea atît de mult să-şi exercite autoritatea încît subalternii săi se fereau să-i mai iasă în cale.
Îşi blestemau cu toţii superiorul care se descotorosea de ei ori de cîte ori avea chef. Nedreptăţile suferite din pricina sa îi făcură pînă la urmă să se adune într-un loc şi să discute un plan prin care să-l scoată din post. Unul din ei veni cu o idee extraordinară, care îi mulţumi pe toţi.
Într-o dimineaţă magistratul îşi chemă slujbaşii şi ţinu o şedinţă obişnuită în care îi umplu de ocări. După şedinţă luă la verificat documentele oficiale pînă cînd începu să moţăie. În clipa aceea un servitor se repezi în încăpere şi îi trase o palmă magistratului, după care o luă la fugă.
După această lovitură neaşteptată magistratul privi prosteşte cum atacatorul său se face nevăzut. Descoperind că e unul din tinerii săi servitori, sări în picioare spumegînd de furie.
— Prindeţi-l, prindeţi-l imediat...
La strigătele mînioase ale magistratului, subalternii năvăliră în sala de şedinţe. Se prefăcură că nu ştiu nimic şi îl întrebară de ce este atît de furios. Magistratul le explică, urlînd, că un tînăr servitor îi trăsese o palmă şi apoi fugise. Slujbaşii priviră nedumeriţi şi întrebară:
— Cum se poate ca un tînăr servitor să pricinuiască vreun rău venerabilei dv. persoane?!
Toţi şoptiră că aşa ceva era imposibil. Întrucît subalternii nu vroiau să creadă o iotă din spusele sale, magistratul dădu frîu liber furiei, sfîşiindu-şi veşmintele şi scoţînd tot felul de ţipete.
Auzind gălăgie, fiul magistratului, care se afla prin apropiere, se grăbi să ajungă la judecătorie unde îşi găsi tatăl în pragul nebuniei. În furia sa nestăvilită, ochii magistratului se holbară ca ai unui bou ce se încordează şi stropi de sudoare îi brăzdară obrajii înroşiţi. Zbiera atît de cumplit încît părea să-şi fi pierdut minţile cu totul.
Unul din slujbaşi şopti la urechea fiului:
— Venerabilul magistrat s-a îmbolnăvit pe neaşteptate. Se frămîntă de colo-colo şi nu mai ştie ce vorbeşte. Zice că l-a pălmuit un tînăr servitor, dar cum să-l credem noi oare?
Vocea îi suna plină de înţelegere.
Fiul magistratului se arătă foarte îngrijorat de semnele de nebunie pe care le dădea tatăl său.
— Linişteşte-te, tată. Nu mai vorbi aşa.
— Ce? Pînă şi tu îmi spui asta? Să mi-l prinzi pe servitor numaidecît, strigă în gura mare magistratul, bătînd din picioare.
Alungat astfel, fiul merse întins la un doctor şi îl aduse ca să-i vadă tatăl. Doctorul încercă să-l consulte pe magistrat dar acesta nici nu voi să audă de aşa ceva.
— Ce te agiţi atîta, ce tot încerci să-mi iei pulsul? N-am absolut nimic. Pleacă naibii de-aici.
Doctorul încercă, totuşi, să-l examineze pe magistrat care, pînă la urmă, îl scoase în ghionturi afară. Acum nimeni nu mai credea că magistratul e în toate minţile.
Trecu o zi, mai trecu una, dar furia magistratului nu se domoli. Îi pieri pofta de mîncare şi nu îşi mai găsea somnul. Acum chiar simţea că înnebuneşte.
Într-una din zile, guvernatorul provinciei, informat de cele întîmplate, îl chemă la el pe magistrat.
— Mi s-a spus că ai fost bolnav. Cum te mai simţi?
Magistratul încercă să se plîngă guvernatorului de răul care i se făcuse. Dar era atît de furios încît nu reuşi decît să spună lucruri fără noimă:
— Păi, d-le guvernator... servitorul acela... într-adevăr...
— Ei, ce s-a întîmplat de fapt?
Guvernatorul se lăsă şi el pradă furiei fiindcă nu înţelegea defel spusele magistratului. Acesta, incapabil de a mai scoate o vorbă, rămase cu ochii holbaţi de frică.
Spectacolul oferit de acest nebun nenorocit provocă dezgustul guvernatorului care porunci slujbaşilor aflaţi în jurul său:
— Sminteala lui s-a confirmat. Să fie eliberat din funcţie numaidecît.
Şi astfel magistratul fu silit să renunţe la influentul său post şi să-şi petreacă timpul acasă, în noul său rol de „magistrat smintit". Fireşte, nu putea uita nedreptatea ce i se făcuse dar, de cîte ori încerca să povestească tot ce se întîmplase cu adevărat, fiul său îl certa şi trimitea după doctor care imediat îi lua pulsul şi îi prepara medicamente. În cele din urmă magistratul abandonă orice încercare de a demasca nedreptatea.
Trecură mulţi ani şi magistratul îmbătrîni şi căzu la pat. Ştiind că viaţa îi este pe sfîrşite, într-una din zile îşi chemă fiul la căpătîi şi încercă să facă lumină asupra acelei întîmplări nefericite. Dar fiul nici măcar acum nu catadixi să-şi asculte tatăl.
— Credeam că boala te-a părăsit de mult, dar văd că te-a apucat din nou. Ce-i cu tine, tată?
Cumplitul magistrat se stinse din viaţă aşa cum îl cunoscuse lumea în ultimii ani — drept „magistratul cel smintit".
În româneşte de PETRU IAMANDI
(Perpetuum comic ’89, pag. 226)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu